Mincinoasa -Seria „Domnişoara Wilde": VOLUMUL I

Capitolul 33

26 martie

Primul lucru pe care Margo îl făcuse, în următoarea zi, fu de a-și prezenta demisia din funcția de ziarist pe care și-o dorise atât de mult cu trei săptămâni în urmă. Intrase pe poarta sediului Livingston Enterprise cu aceleași emoții ca în prima zi de muncă, gândindu-se la tot ce se petrecuse cu ea din cauza acestui loc de muncă. Unele lucruri –i se părea ei de-abia acum- erau, totuși, inevitabile, iar experiența trăită aici o învățase ceva –pe lângă logodna sa iminentă și... problemele inimii, așa cum ar fi trebuit numit, emfatic, capitolul nefinalizat din viața ei: o învățase ce însemna familia.

Așa că, după ce plecase din biroul directorului ca o învingătoare, cu pieptul înafară și accentuându-și legănatul șoldurilor, în ciuda glasului său care îi reamintea în continuu de contractul de muncă, o luă în jos, pe străzile localitații, oprindu-se la o cofetărie la care nu ar fi dorit să poposească. Stând la măsuța roză, mică și curată, se gândi că nu va renunța la ideea de a reveni în Livingston, de Paște. Mătușa Leona și bunica avea acum nevoie de o față tânără și cunoscută care să le lumineze sărbătorile, iar marele impediment: F L O R A N C E, fusese degradat deja de pământ, îndepărtat, cu atât de mult dramatism, din viața satului.

Iar dacă domnișoara Wilde savura o prăjitură, reflectând și la partea plină a paharului, Edward rămăsese prins în casă cu niște documente trimise de Philadelphia, pentru că –de altfel- ea refuzase să fie însoțită. Nu insistase prea tare, din moment ce știa că acest lucru o va enerva, și nici nu trecu pe la ea, pe seară, știind că avea nevoie de solitudine zilele aceasta, astfel încât ultimele zile în Livingston fură petrecute în tăcere absolută din partea celor doi. Nu-și vorbeau prea mult, iar de fiecare dată când voiau să se sune, renunțau gândindu-se că celălalt trebuia să facă primul pas. Lipsa acută de comunicare nemulțumi până și Divinitatea, în ziua de sâmbătă, când o furtună violentă lovi Montana, spălând străzile și răcorind –mai mult decât necesar- atmosfera. De altfel această vreme urâtă îl adânci pe Edward într-o stare depresivă cruntă, învinovățindu-se de pierderea copilului, pentru că nu îi asigurase primul ajutor necesar, nefiind, astfel, atent la durerile femeii, zicându-și că vina era doar a lui și pierzând vremea, palid și apatic în pat unde își creă propriul „glosar" de imagini marcante cu ajutorul tavanului și imaginației sale bogate.

Mai mult se gândea la durerea pe care trebuie să o fi îndurat aceasta –fizică și psihică- decât la atașamentul său pentru copilul care acum nu mai era. Ce-i drept, și el suferise, dar suferința lui se evaporase când comportamentul rece al lui Margo, supărarea ei, îl luă cu asalt, nemaiștiind cum să reclădească podul instabil pe care merseseră de-a lungul acestor zile. Își zise, în cele din urmă, că soluția se găsea în lacrimi: Margo nu plânsese deloc pierderea, așa că, probabil, aceea era problema.

Se gândea serios să o determine să își descarce întreaga încărcătură emoțională, mai ales după ce o îmbrățișă pe Leona și pe bunica lui Margo, în momentul în care veni să o ia pentru a merge la aeroport, iar de aceea, în data de luni, 26 martie, după ce se înapoie pe locul de la clasa I din mijlocul de transport aerian ce urma să-i ducă în New York, își drese glasul, fiind gata să spună câte ceva, în care, ca în cafeaua pe care i-o înmâna acum, să strecoare ușor subiectul dorit. Însă cuvintele i se blocară în gât. Își lăsă privirea în podeaua albastră și se așeză jos, punându-și paharul în suportul dedicat acestuia și își împreună mâinile.

Oftă, în momentul în care, întorcându-și chipul dădu de fața ei tristă. Se comportase urât cu ea, nefiind o dovadă a iubirii, ci din contră, iar de aceea se bosumflă pe sine, începând să-și miște agitat unul din genunchi. Își spuse că, certurile sunt normale între persoanele care se iubesc, dar nu își dădea seama cum, de la o ceartă se ajunsese la asta.