Mincinoasa -Seria „Domnişoara Wilde": VOLUMUL I

Capitolul 30

            —Și... îți voi lipsi? Întrebă Edward sărutând-o ușor pe buze, câteva ore mai târziu. Întinzându-se mai mult spre el, Margo îl privi fermecată și șopti:

—Abia aștept să te întorci...

—Mmm... o mângâie pe coapsa goală, strângând-o mai bine la pieptul său. Ăsta era momentul oportun pentru a discuta despre „strategia" femeii, pentru că își făcea griji cerioase în ceea ce o privea. Mă întrebam dacă tu chiar te vei strecura în casa...?

—Nu cred, îi fură aceasta vorba din gură, reluându-și poziția laterală și sprijinindu-și mâna sub cap... adică... bâlbâiala ei îl bucură mai tare ca niciodată. Un zâmbet uriaș îi lumină chipul și o răsuci cu fața la el. Ochii ei păreau sinceri, fruntea fiindu-i brăzdată de cute ce nu puteau ascunde vreun sentiment fals. Nu mințea... O sărută brusc, strângând-o la pieptul său.

—Îți mulțumesc! Depuse sărutări pe umărul fetei și zâmbi din nou. Mulțumesc, Margo...

Domnișoara Wilde era o femeie vicleană, sau cel puțin așa fusese descrisă, mai mult sau mai puțin corect, de către alte persoane, însă momentul în care pieptul ei gol se lipi de al său, ce bătea în tandem, încântat, își dădu seama cât de multe griji își făcuse acest bărbat pentru ea. Prima dată, vru să țipe la el, simțindu-se jignită de reacția sa. Își dăduse seama că el nu putea pricepe cât de importantă era cariera pentru ea. Sărutul ce îi înmuie spatele, însă, o făcu să realizeze cât de mult ținea Edward la persoana sa și câte griji își putuse face.

Nu își dădea seama de unde venea puterea asta de înțelegere și nici măcar de ce începu să lăcrimeze. Ea nu obișnuia să plângă, dar gestul lui o emoționă complet. Îl îmbrățișă, la rândul ei, fiind ridicată deasupra trupului său, odihnindu-se acum carne pe carne. În tot acest timp, el îi șoptea cuvinte duioase în ureche, îi mângâia spatele leneș și continua să o strângă puternic în brațe. În frenezia sa, Edward nu și-ar fi dat seama că ea plânge, până ce aceasta nu-și trase nasul.

—Margo... plângi?! Când ea protestă în fața dorinței sale de a-i arăta chipul, bărbatul o apucă de păr, ridicându-i fața de pe clavicula sa. De ce? Iar încruntătura sa urâtă fu înlocuită de milă.

—Îmi dau seama, cât de mult ții la mine, își trase ea nasul din nou, de-abia reușind să înghită saliva din gură în această poziție chinuită.

—Fată prostuță ce ești... oftă și după ce o sărută pe gât, o îmbrățișă din nou, lăsând-o să cadă peste el. Cred că, dintotdeauna am ținut la tine, Margo... Stătu ceva privind în gol, de parcă nu știa dacă era sau nu bine să zică următoarele cuvinte: eu chiar.. oftă din tot sufletul... chiar te iubesc!

Cum ar fi reacționat femeia la aceste cuvinte dacă ar fi venit înainte de planul lor nebunesc ce îi apropiase și nu depărtase, așa cum se așteptase Margo? I-ar fi râs în față. S-ar fi înroșit de nervi și ar fi plecat, din nou. Totuși, această declarție îi aduse și mai multe lacrimi în ochi, începând să plângă, în toată regula. Se agăță de el, de parcă ar fi dorit să i se înfigă drept în inimă pentru a se convinge singură de acest adevăr, și hohoti, holbându-se continuu la inelul pe care i-l dăduse. După ce vor fi aflat adevărul, iar numele ei ar fi fost reabilitat, ce se va întâmpla atunci cu toată această dragoste pe care ei și-o împărtășiseră?

Își vor lua sentimentele și nu se vor mai vedea vreodată? Va putea să se despartă de trei săptămâni de plăceri, sentimente și fericire? Ce inimă să aibă pentru a zice un simplu „Pa"?