Mincinoasa -Seria „Domnişoara Wilde": VOLUMUL I

Capitolul 21

5 martie

Delia hotărâse ca să fie și ea prezentă la primul anunț al logodnei surorii sale, fiind conștientă de faptul că nu va reuși să ajungă și la celelalte, oricât de tare ar dori acest lucru.

În plus, astfel reușea să se elibereze de psihologul pe care-l întâlnise accidental și de care nu mai scăpa. Nu putea spune că nu îi făcea plăcere să stea cu el, dar tocmai această atracție îi făcea inima să palpite de teamă. I se părea că, fără voia ei, corpul său complota împotriva stăpânului, ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată. De aceea, această posibilă relație, sau speranță asupra unei relații, era imposibil de dus la capăt, cu atât mai mult cu cât nu știa multe lucruri despre acest bărbat ce dorea să-i facă un bine.

Nu te obosi să mă aștepți. Mă întorc luni. Ăsta fusese mesjaul pe care ea il trimisese înainte de a-și închide telefonul. Însă, pe tot parcursul zborului se gândise la activitatea pe care, probabil, el i-o programase. Făcea terapie de două săptămâni, de fiecare dată în alt loc, iar ea nu crezuse posibilă această curiozitate de a afla unde o va mai duce acum psihologul său. Ignoră toate aceste întrebări și mustrări proprii, așezând-se mai bine în scaunul de la clasa I –locul în care obișnuia mereu să stea.

Dormi puțin, în avion, parcă dorind să aducă mai aproape de sine chipul bărbatului ce-i stârnea curiozitatea, fără a avea, din nefericire, nici un vis.

***

Rochia pe care o purta era albă, dintr-um material gros și avea brodate pe întreaga suprafață flori de aceași nonculoare ca materialul rochiei. Fermuarul era acoperit și nici nu ieșea în evidență, iar ce era extrem de plăcut la această ținută era lejeritatea pe care rochia ușor strânsă la mijloc ți-o oferea prin poalele largi, până deasupra genunchiului.

Aproape că uitase de această podoapă pe care o cumpărase, dar nu o purtase niciodată, alături de cizme cu tocuri de șapte centimetri, până la genunchi, ce se legau în față și care atrăgeau mii de priviri. Nu avu nevoie de un dres gros, ci unul de culoarea pielii, dar alese să poarte o pereche de cercei la fel de albi ca rochia, și să-și coafeze părul în bucle răsfirate. De parcă se căsătorea... pufni ea. Se așeză în fața oglinzii, și puse mâna pe un ruj roșu, ce îi făcea chipul să pară și mai alb, iar după ce termină machiajul, se putea declara o stafie extrem de strălucitoare.

—Oh, oftă Leona din prag. Mătușa ei purta pantaloni negri, cu cizme joase și o bluză degajată. Uită-te la tine, ce frumoasă ești! O atinse ușor pe umeri, strângându-i. Edward va rămâne mască...

Așa și spera, gândi femeia, căci nu uitase niciun moment în care el o lăsase întinsă pe pat, fără a se fi atins de ea în adevăratul sens al cuvântuluu. Oh, și nu era supărată pe el. Din contră, se putea mândri cu faptul că „logodnicul" ei nu dorea sex de la partenera sa. Dorea ceva mai mult, ceea ce o învăluia complet într-o vrajă din care nu știa dacă era corect să scape sau să cadă.

—Mă bcur să aud asta, zise Margo ridicându-se de pe scăunelul de la măsuța de toaletă. Din păcate, nu am nici un șal ca să...

—Am eu! Zise Leona. Și chiar se potrivește cu ținuta ta. Dar scumpo... cred că ar trebui să te duci jos să mănânci înainte de a ajunge la Biserică...

—Nu îmi este foame, făcu Margo, dar ieși din cameră, simțindu-se cu adevărat diafană în ținuta sa. Probabil că, se va întâlni cu Edward la Biserica pe care i-o comunicase în acea dimineață printr-un mesaj, așa că, dacă doreau să ajungă la timp, trebuiau să plece acum. Mamă! Florance arăta extrem de posomorâtă în hainele sale negre, de duminică, dar apăru de la bucătărie cu un mic zâmbet pe buze. Ar cam fi timpul să mergem...