Mincinoasa -Seria „Domnişoara Wilde": VOLUMUL I

Capitolul 28

            —Nu am avut timp... încercă să se disculpe Edward, o oră mai târziu, urmând-o pe Margo cea nervoasă pe străzile extrem de curate ale Livingstone-ului.

Cina luase sfârșit, în cele din urmă, iar în tot acest timp Margo oftase nervoasă, nu mai băuse absolut nimic și nici nu gustase din desertul preferat al domnului Hook, participând absentă la conversație. Edward, pe de altă parte, era agitat. Bătea ritmic în masă, iar mâna stângă îi acoperise gura, frecându-și adesea barba de parcă și-ar fi dorit să o smulgă. Cum de putuse uita de inel?

Se tot ținuse, de dimineață, să îi ofere inelul lui Margo, dar conversația lor îl făcuse, din nou, să uite, ca de fiecare dată. Avusese de gând să il dea în seara asta, când dorise să îi spună și despre drumul pe care trebuia să-l facă în Philadelphia, dar de care, din nou, nu mai apucase să discute. La naiba! Va ajunge să-și pună alarma, după treizeci de minute de la orice întâlnire cu Margo, ca să îi spună ceva important. Iar, pe lângă faptul că era nervos de dimineață, comportamentul ei infantil îl înfuria și mai tare. Nici măcar nu așteptase taxi-ul pe care el îl sunase: o luase imediat în direcția opusă, după ce părinții lui se făcuseră nevăzuți, traversând strada printre aleile șerpuite. În primă instanță, își zisese că nu va ajunge departe pe tocuri, dar Margo nu trebuia subestimată căci, luase un avans destul de mară față de Hook care încerca să se țină după aceasta cu pași mari.

Își putea rupe gâtul pe tocurile alea, gândi el când ea fu pe cale să-și sucească glezna în fața străzii ușor înclinate. Mârâi, turbat, și alergă pentru a o ajunge, smucind-o rapid de mâinile încleștate cu furie.

—Încetează, Margo! Strigă el la femeie, iar ea nu păru deloc intimidată de glasul ridicat. Ce tot faci? Smulgându-se din strânsoarea lui, femeia își puse mâinile în șold:

—Mă duc acasă. Ce ți se pare că fac? Dacă asta ar fi trebuit să-l facă să explodeze, nu reușise, pentru că, răspunsul simplu, atitudinea ei de vânzătoare scandalagioacă și căutătura urâtă îl amuzară, din senin. Își duse mâna la gură, abținându-se pentu a nu izbucni în râs, dar ochii îl dădură de gol, făcând-o pe ea să-și dea proprii globi oculari peste cap. Acum mai și râzi... Nesimțitule! Continuă printre dinți, fiind gata să o ia din nou la goană, însă prinzându-i încheietura subțire a mâinii o ținu pe loc, la o distanță destul de mare, totuși. Era mort, își dădu el seama când privirea ei negră luci sub clarul de lună, ca tăișul unei lame. Această atitudine a ei îl enerva la fel de tare pe cât îl incita, îl amuza chiar, făcându-l să se întrebe ce s-ar fi ales de gâtul său în cazul în care ar fi uitat nu-știu-ce aniversare. Mușcându-și interiorul obrajilor, nereușind să-și minimalizeze râsul pe cât ar fi dorit ci deformându-l într-un zâmbet uriaș, izbutise, în același timp, să scoată cutiuța din haină, pentru a se strădui să o deschidă nu degetul mare. Nu vreau! Făcu Margo, cu ochii cât cepele de spaimă, de parcă era pregătit să elibere răul lumii din Cutia Pandorei. Atâția ani de sală își spuneau, în fine, cuvântul, căci ea era incapabilă de a se elibera din pumnul său, cu toate forțările continui.

—Te rănești, o înștiință, pentru că observa cum i se învinețise pielea subțire ce acoperea osul fragil.

—Atunci, spuse ea gâfâind în urma efortului, ba chiar ghemuindu-se, ridicându-și astfel rochia până sus pe coapse, eliberează-mă! Această poziție i se părea cu adevărat amuzantă, dar și excitantă, căci îi putea vedea sutienul roșu, ai cărui sâni nu umpleau perfect cupa, dar și perechea, chiloții de aceași culoare rubinie, sau cel puțin dantela fină pe care aceștia o aveau pe margine.