Taramul De Peste Veacuri - Măștile De Argint Vol 1

Capitolul IV ~ Drumul înspre casă

Anthony înghițise în sec, sperând să nu fie observată reacția lui. "De ce nu era în Arvaleta?" era o întrebare la care se aștepta. Dar, faptul că nu era un adolescent obișnuit și că era urmărit de acel întuneric era ceva ciudat și pentru el, ce putea să îi spună salvatorului?

- Păi...

- Nu mă grăbesc nicăieri...

Anthony închise ochii, încercând să găsească un răspuns. O minciună era perfectă, făcea asta tot timpul, dar, acum, nu i se lumină mintea.

- Sincer, nu știu de ce nu sunt în Arvaleta.

- Vrei să facem o plimbare?

Anthony se temea de intrebari mai rele precum "care sunt părinții tăi", "De unde știi de Arvaleta" și multe altele de acest tip.

- Sigur.

Nu își putea explica de ce acceptase, dar, într-un fel, îi era dator acestui misterios. Parcul era atât de primitor, parcă își dorea cu tot dinadinsul să îi conducă pe aleile lui.

- Deci, Damian, ești mentalist?

- Oarecum.

- Ce putere ai?

- Păi... gândesc anumite lucruri destul de repede și niciodată nu mă avânt asupra ceea ce vreau să spun fără să gândesc de multe ori înainte.

Misteriosul înalt începu să râdă.

- Asta nu e o putere. După cum vorbești pot să îmi dau seama că ai fost binecuvântat cu puterea inteligenței.

Anthony închise iar ochii și zâmbi.

- Așa e.

- Unde sunt părinții tai? Nu pari să fi major.

Anthony se opri puțin pe loc.

- Am fost crescut de bunici. Nu mi-am cunoscut părinții.

- Cum așa?

- Părinții mei... cred că amândoi au fost mentaliști. Nu știu cum am ajuns aici, dar nu m-am mai putut întoarce în Arvaleta niciodată.

Anthony crezu că după acest răspuns, va scăpa de restul întrebărilor de care se temea.

- Atunci... cum știi de Arvaleta?

Anthony miji ochii. Uitase complet de întrebarea aceasta.

- A... păi...

Niciodată nu se bâlbâise, însă, acum, chiar nu avea de ales. Trebuia să câștige timp.

- Domnule, cine sunteți dumneavoastră să îmi puneți aceste întrebări?

Aceasta fusese calea prin care Anthony scăpase de povara răspunsului, însă, toată această povară ajunse pe umerii misteriosului.

- Eu sunt salvatorul tău, dacă nu ai observat până acum.

- Nu întreb nici de nume, nici de ceea ce reprezentați pentru mine. Acestea sunt informații pe care mi le dați doar dacă vă doriți cu adevărat. Vă întreb simplu, cine sunteți?

- Eu sunt... Nu prea știu cine sunt.

- Voi pune altfel întrebarea. Cum ați reușit să mă salvați?

- Vreau să îți raspund cu o întrebare. De ce era acel întuneric după tine dacă ești un simplu mentalist?

Astfel, cei doi nu făceau decât să își tot adreseze răspunsuri prin întrebări.