Taramul De Peste Veacuri - Măștile De Argint Vol 1

Capitolul IX ~ Ascunderea adevărului

- Sângele tatălui meu? Înseamnă că doar vampiri?

- Nu e neapărat. Dacă tatăl tau i-a salvat măcar o dată, asta înseamnă că le-a dat din sângele lui ca să le salveze viața. Acel sânge nu dispare din corp nici măcar în timp, chiar dacă nu mai are neapărat efect. Pe același principiu se poate intra în lumea noastră.

Anthony începea să gândească. Acest om cu glugă îi spunea multe lucruri interesante, însă niciodată nu avuse încrederea să îi dezvăluie cum arată. Descoperise multe lucruri la el, precum faptul că are o alură clară de conducător, faptul că se gândește mereu la binele altora, faptul că e extraordinar de sarcastic, incredibil de inteligent și inegalabil de secretos.

- Domnule, când aveți de gând să îmi arătați cum arătați?

Andrew își ridică oarecum privirea, își dădu jos gluga, iar pe fața avea o mască ciudată: Anthony îi văzu ochii. Camera era întunecată, însă ochii de un verde extraordinar de orbitor o luminau.

- Ce.. ce ochi minunați!

Andrew zâmbi.

- Mi-ai văzut zâmbetul, mi-ai văzut ochii! E momentul să îmi vezi și fața.

Andrew își dădu jos masca. Anthony se uită la el șocat, nevenindu-i să creadă ce e în fața ochilor lui. Era el într-o oglindă!

- Cum e posibil? Semănăm... sunt eu în viitor!

- Probabil.

- Cum e posibil așa ceva?

- Cred că ne-am născut așa.

Anthony nu își putea explica. Ochii aceia luminau toată camera, verdele lucind.

- Nu pot să cred cât de bine îmi semănați!

Anthony avuse a mia oara pe ziua aceea sentimentul că omul misterios ar putea fi tatăl lui, dar ignoră iar această oportunitate, fiind mult prea convins că nu e posibilă.

- Ești mulțumit?

- Sunteți un om minunat.

Andrew zâmbi.

- Mă bucur să aud asta din gura ta.

Anthony se întoarse înspre geam, privind soarele.

- Câteodată am senzația că sunteți cineva, dar acest gând se scurge repede.

Anthony evită să îl privească pe Andrew când spusese asta. Andrew însă, se apropie de el și îi puse mâinile pe umeri, întorcându-l înspre el.

- Ai încredere în mine!

Anthony zâmbi.

- Am, domnule!

Andrew ieși rapid din cameră, zâmbind. În capătul scărilor, era Demetrius care pregătise câte o ceașcă de ceai pentru fiecare.

- Cum a mers?

Andrew începu să râdă.

- Bănuiește.

- De ce nu i-ai spus?

- Îl las să mă întrebe singur. Încă îi e frică să accepte adevărul. Bănuiește, însă ceva l-a făcut să fie sigur că nu sunt tatăl lui. Dacă nu m-a întrebat, înseamnă că încă nu e pregătit să accepte.

- Când te va vedea folosind puterea Apei, sigur va fi convins.

Demetrius luă ceașca și o goli. Andrew alese calea lui specială, cu o simplă șficuire a mâinii ceaiul care era la o distanță considerabilă de el începu să plutească din ceașcă până între buzele lui. Demetrius își dădu ochii peste cap și pufni.