Taramul De Peste Veacuri - Măștile De Argint Vol 1

Capitolul XIII - Unde am crescut

Dimineața trecuse. Noaptea trecută, cei doi părăsiră camera pentru a-și putea termina conversația în liniște și pentru a-i putea da lui Anthony sansa de a se odihni, pentru că rana reacționa diferit față de oameni. Era puțin mai ciudat. Rana se deschidea și se închidea când te așteptai mai puțin. În fine, Anthony se trezise dimineața aceea mai devreme, își dorea să afle ce îi ascundea membrul familiei sale. Oricum, era ceva ciudat. Nici măcar nu știa dacă îi dorea binele sau răul. Teoretic, îl salvase. Nu avea de ce să îi dorească răul. Însă, sufletul și intuiția lui îi spuneau altceva. Simțea ceva ciudat. Simțea cum sângele i se urcară în obraji, cu toate că nu avea nicio durere, se simțea extraordinar de rău, încât se prăbuși înspre pământ. Se lovise cu capul de masă, însă rana se regeneră repede. Problema cu acea căzătură nu era neapărat rana în sine, ci zgomotul care îl făcu pe Andrew să se teleporteze îngrijorat în fața lui Anthony.

- Ești bine? zise tatăl băiatului precipitat, mai ales când văzu că băiatul nu era în pat.

- Trebuie să plec... zise Anthony parcă controlat de un gând care nu îi dădea pace.

- Unde vrei să pleci? spuse Andrew cu extraordinar de multă îngrijorare în glas.

- Ajutor!

Andrew nu înțelegea ce se petrecea, era într-adevăr ceva dubios ce se întampla cu fiul său.

- Nu! strigase Anthony atât de tare încât toți cei prezenți în casă veniră înspre camera lui.

Băiatul își privea tatăl implorător, însă acesta nu putea face decât să îl privească îngrijorat și să se aplece înspre el pentru a-l putea privi în ochii care erau de un albastru pur. Niciunul din cei prezenți nu îndrăzneau să spună nimic. Picuri de sudoare apărură pe chipul lui Anthony, care se zbătea și scrâșnea din dinți ca să nu urle din cauza acelei stări care nu se putea numi durere. Toți cei prezenți nu știau care ar fi explicația pentru cele întâmplate, însă un lucru era sigur: nimeni nu știa ce e de făcut. Deodată, Anthony se ridică în picioare, deși rana începu iar sa sângereze.

- Va rog, cineva să vină cu mine!

Andrew se ridicase, încercând să îl oprească pe fiul lui care era ca posedat de acel gând, însă băiatul îi răsucise mâna.

- Trebuie să merg neapărat.

Andrew îl urmase pe fiul său, dându-și seama că nu are nicio cale să îl oprească. Băiatul se folosi de puterea de vampir și ieși pe ușă, iar Andrew îi urmă exemplul. Cei doi ajunseră repede lângă portalul cu lumea oamenilor.

- Lasă-mă pe mine! strigă Andrew când văzu ce vrea să facă fiul lui.

- Vă las să deschideți portalul, însă, trebuie să știți că nu trebuie să vă fie frică, nu mă voi lega de niciun om.

Andrew își dădu seama că vorbea o voce din interiorul băiatului, nu aveau cum să fie cuvintele lui. Deschise portalul și intrară în el. Îndată, cei doi erau în mijlocul parcului central, ceea ce îl făcu pe Andrew puțin suspicios.

- Încotro?

- Nu!

Anthony țipa din nou, ceea ce nu îi convenea deloc tatălui său.

- Anthony, ce ai?

Băiatul nu se oprise, părea că nici măcar nu își auzise tatăl. Însă, în următoarea clipă, pământul se cutremură puternic, trotuarul despicându-se pe la mijloc. Se auzeau urletele oamenilor care nu știau ce e de făcut. Andrew se uită în jos, iar, spre uimirea lui, el plutea pe un nor, alături de fiul său care era plin de sudoare, cu ochii închiși. Se apleca înspre el, însă acesta îi întinse mâna în față, înainte ca el să apuce să spună ceva.