Taramul De Peste Veacuri - Măștile De Argint Vol 1

Capitolul XXXI - A mea și doar a mea

- Tată, îmi pare rău dacă te dezamăgesc, însă va trebui să facem logodna în această seară!

- Voiam să te anunț că grație unor vrăjitoare devotate, am "reparat" tot regatul și că toți cer o sărbătoare acum.

- Vreau să fie puțin mai special acest Bal de unire a statelor.

- La ce te referi?

- Cred că... ar trebui să facem unirea printre oameni, nu într-o sală unde să fie doar nobili.

Andrew se încruntă, iar Anthony zâmbi într-un mod uluitor.

- Lasă totul în seama mea.

*

Noaptea trecuse, iar vestea se răspândi ca gândul. Faptul că cele două regate aveau să se unească în acea zi, era ceva uluitor. Toți oamenii erau fericiți, chiar și verdinienii, fiindcă știau că Meghan nu avea să îl lase pe prinț să le facă ceva rău. Ceea ce nu știau verdinienii însă, era faptul că prințul Arvaletei era Cotropitorul, acest lucru nu se răspândise în rândul poporului din ordinul strict al lui Wilhelm. Anthony era prezent în palatul Verdiniei, alături de Andrew și de Meghan, oficiind înmormântarea regală. Meghan era cu capul pe pieptul lui Anthony, câte o lacrimă mai scăpa din ochii ei, însă era extraordinar de liniștită. Anthony îi mângâia părul portocaliu care era mai cald decât de obicei, însă faptul că și el deținea puterea focului nu îl împiedică să o mângâie ca în mod normal. Anthony stătea și privea cum regele este dus în cimitirul regal, teleportându-se împreună cu Meghan acolo. Astfel, regele plecară dintre ei pentru totdeauna, dorințele sale având să fie transmise mai departe prin Anthony și soția acestuia.

- Dragii mei, nu e motiv de îngrijorare sau de agonie, din contră, trebuie să fim fericiți pentru că alt soare va răsări peste Verdinia! spuse Meghan pentru a încuraja întreaga populație.

Dealul pe care se aflau ei dispăru îndată, aceștia trezindu-se în mijlocul poporului plin de mentaliști.

- Arvaleta duce lipsă de mentaliști, cum de voi aveți atâția?

- Nu pot să îmi explic nici eu! spuse Meghan uitându-se la viitorul ei soț.

- Hai, trebuie să ajungem la palat. Merg în Arvaleta și mă pregătesc, apoi vin la tine din nou pentru a te duce.

- Va veni tatăl tău după mine, nu trebuie să te sinchisești.

Meghan se îndepărtă, urcând pe un cal alb și mergând înspre palat. Anthony rămase singur în mijlocul mulțimii însă, cineva începu să strige cu forță:

- Prințul Arvaletei e Cotropitorul!

Anthony se înspăimântă nespus când auzise asta, toți începând să o ia la fugă haotic.

- Stați!

Andrew era demult plecat, Prim-Ministrul era prins în Dermonia, iar Demetrius era în castelul Arvaletei. Anthony era chiar singur în mijlocul populației capitalei verdiniene. Însă, cineva era în mijlocul străzii. Când se apropie să vadă cine era de fapt, văzu o fetiță mică, cam de cinci ani în vârstă oamenilor.

- Te rog, nu îmi face nimic rău! spuse ea încercând să își acopere ochii, dar și rana din picior care o împiedică să se deplaseze din acel loc, rană din care curgea sânge abundent, transmițând mirosul exact până în nările prințului.

Anthony se simțea atras de sângele fetiței, avea un miros foarte dulceag, făcându-l pe acesta să tragă puternic aer în piept și pe fată să înceapă să strige de frică. Însă, Anthony își apropie rapid încheietura de gură, mușcând-o cu asprime și picurând încet sângele său peste rana fetei. Fata rămase șocată când văzu că rana ei dispăruse, iar Anthony deja era slăbit, însă se controla extraordinar de bine.