Taramul De Peste Veacuri - Măștile De Argint Vol 1

Capitolul XXVII - Încoronarea...

Ziua trecuse extraordinar de repede, abia că Anthony apucase să își facă ordine în gânduri dupa ceea ce discutase cu Prim-Ministrul. Totul avea să ia o întorsătură gravă, mai ales dacă el nu era atent și făcea un singur pas greșit. Dacă tatăl său avea să afle de adevăr, un lucru era sigur: Yroyen avea să îl tortureze pe interior, implicit îi tortura pe amândoi. Singurul lucru bun în aceasta învălmăjeală era faptul că Yroyen nu îl controla tot timpul, doar când acesta nu își mai putea stăpâni anumite sentimente. Toate aceste gânduri apăsau pe sufletul tânărului care refuzase orice trimiși de-ai tatălui său care aveau să îl ajute să se îmbrace, deoarece avea pe corp unele semne de "bună purtare și viață ușoară" care nu prea erau bine să fie văzute pe corpul unui prinț, mai ales vampir. Faptul că era un vampir mai special nu îl făcea să fie bucuros, ci din contra, îi era mult mai greu decât unui vampir obișnuit. Se termină de echipat, punându-și pe răni puțin din praful rămas de la Demetrius și inspiră aer adânc în piept. Toți aveau să rămână șocați de fața acestuia, dar, ce era drept, nu era vina lui că se născuse astfel. Gândul la jocul din mijlocul Balului îl făcu să surâdă, însă era evident în ochii lui că el suferea. La un moment dat, din cauza faptului că nu se puteau diferenția unul de altul, s-a propus un joc în care regele și prințul să se îmbrace în același mod, iar invitații vor fi supuși la ghicit. Însă, regele nu suferea deloc, iar Anthony, oricât de bine și-ar fi ascuns suferința, ochii lui de culoarea pădurii niciodată nu îi înșelau adevăratele trăiri, poate doar când mintea sa juca un rol, atunci niciodată nu putea fi recunoscut. Nu avea decât să se bucure, ceea ce primise de la Demetrius îl ajută să se poată deplasa. Astfel, Anthony ajunse să meargă în Sala Balului, deoarece se simțea puțin eclipsat: sala era absolut plină, cât vedeai cu ochii doar hrană pentru noul prinț. Chiar și sângele vampirilor era extraordinar pentru el, simțea cum mirosul acela irezistibil îi înfundă nările, iar acea mulțime de mirosuri... deja era greu de rezistat tentației. Însă, lăsă atât durerile rănilor cât și acele tentații la o parte, fiindcă trebui să intre în sală impunător, astfel că toți rămăseseră cu gura căscată când văzură cine intrase. Era regele în persoană, însă își dădură repede seama că era de fapt prințul pentru că nu avea coroana pe cap. Toți se înclinară, dar Anthony nu băgă în seamă gestul lor fiindcă se concentra doar pe acele răni care îl dureau îngrozitor și pe care nu voia să le lase să iasă la suprafață. Păși înspre locul în care era așezată pe o măsuță de argint, cel mai prețios metal din acea lume, pe care era așezată o coroană mare de aur, făcută exact pe mărimea prințului, având pe ea safire. Însă, nu trecu mult, că în sală se ivi regele, determinând întreaga adunare să se ridice și să facă o reverență, toți în afară de regii Dermoniei și al Verdiniei și de orgoliul lui Anthony. Toți cei ce văzură reacția lui Anthony de a nu respecta venirea regelui începură să șușotească atât de mărunt și faptul că erau multe trebuia să îl împiedice pe orice vampir să înțeleagă despre ce se șușotea, dar regele și Anthony înțelegeau tare și clar tot ceea ce se șușotea. 

- Majestate, e nedrept, nu poate să fie atât de nerespectuos!

Andrew se întoarse înspre un simplu mentalist care avuse de comentat cu acea replică, zâmbindu-i ștrengărește.

- Ba e foarte drept să fie atât de nepoliticos fiindcă nici eu nu am fost respectuos la vremea mea. 

Întreaga sală răbufni, dar Andrew își ridică mâna la gură și începu să sufle, acest gest declanșând un ultrasunet care îi făcu pe toți cei prezenți să înceteze imediat, iar cei ce nu o făcură chiar în acea secundă se aleseseră cu câteva urechi însângerate. 

- E mult mai bine!

Andrew se apropie de Anthony, privindu-l în ochi cu multă căldură și tandrețe.