1801 Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat. Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji...
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să măplictisească; intră!Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând:"Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunoscun om care părea şi mai posac decît mine.Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunşi încurte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!
"Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deşipărea voinic şi vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec. Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-şi mistui cina şi exclamaţia lui plină de evlavie nu avea nicio legătură cu sosirea mea neaşteptată. Wuthering Heights e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief. Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amora şi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui, aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său. Urcând o singură treaptă, şi fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, ne aflarăm în odaia principală, numită prin partea locului "sală". Deobicei, sala cuprinde şi bucătăria şi camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a fost silită să se retragă în cu totul altă parte. Desluşeam glasuri pălăvrăgind şi zgomot de vase venit dedeparte; de altfel, în preajma căminului uriaş n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă fi făcut a crede că acolo se coace, se fierbe sau se prăjeşte ceva. Însă într-un capăt al încăperii se răsfrângeau minunat atât lumina cât şi căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice şi oale de argint, aşezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi cercetător, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz şi nenumărate hălci de carne de vacă, berbec şi porc. Deasupra căminului se aflau mai multe puşti vechi, prăfuite şi o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de podoabă, înşirate pe marginea unui raft, trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În firida de jos a bufetului sta culcată o căţea roşiatică, voinică, din neamul prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini. Locuinţa şi mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui obişnuit fermier din nord, cu faţa dârză, cu picioare puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi şi jambiere. În orice casă, pe o rază de cinci sau şase mile printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un asemenea personaj, aşezat în fotoliul său, cu cana de bere spumegând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoştinţa unui străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufletească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin comod şi, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârşire nedemn de a-l avea. În timp ce mă aflam, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, intâmplarea a făcut sa întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci şi cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles şi mi-a răspuns cu cea mal dulce privire ce se poate inchipui. Ştiţi ce-am făcut? O mărturisesc cu ruşine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, şi la fiecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi, năucită de nedumerire, ruşinată de presupusa ei eroare, îşi convinse mama şi amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârşire lipsit de suflet, reputaţie pe care numai eu ştiu cât de puţin o merit! M-am aşezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care păşea gazda mea; şi, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-şi culcuşul şi puii, se strecurase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi umeziţi de bale si sta gata să mă înşface.Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă şi răguşită.
— Ai face mai bine să laşi căţeaua în pace, mirâi şi domnul Heathcliff pe acelaşi ton, iar pentru a împiedica unele demonstraţii mai fioroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ. Apoi,făcând vreo câţiva paşi mari spre o uşă lăturalnică, strigă din nou: Joseph!Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei şi părea că nu are de gând să vină sus, aşa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare şi cu o pereche de câini ciobăneşti, flocoşi şi fioroşi, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mişcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am stat nemişcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba şi schimonosi în faţa celor trei animale, până când una din strâmbături o enervă atât de mult pe "doamna", încât se înfurie brusc şi sări pe genunchii mei. Am azvârlit-o cât colo şi m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mişcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monştri cu patru labe, de diferite dimensiuni şi vârste, ieşiră din vizuinele lor ascunse şi veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum călcâiele mele, cât şi pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul; totuşi, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.Domnul Heathcliff şi omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă jignitoare. Cred că nu şi-au iuţit câtuşi de puţin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături şi chelălăieli. Din fericire,cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta suflecată,braţele goale şi obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme şi al glasului ei, furtuna se potoli ca prin farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decît ea, suflând din greu, ca marea după un vînt năprasnic.
— Ce dracu s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin ospitalieră.
— Ce dracu, într-adevăr! mârâii eu. Turma de porci în care-au intrat demonii nu era stăpînită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră,domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era!
— Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punând sticla în faţa mea şi împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin?
— Nu, mulţumesc.
— Nu te-au muscat, nu-i aşa?
— Dacă m-ar fi muşcat, îi învăţam eu minte. Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet.
— Haide, haide, zise, eşti cam emoţionat, domnule Lockwood. Poftim, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu şi nici câinii mei nu prea ştim cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule! Mă înclinai, făcându-i aceeaşi urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Şi, în afară de asta,nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaş bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic şi, nemai înghiţînd pronumele şi verbele auxiliare, începu a vorbi despre un subiect care credea că mă interesează — avantajele si dezavantajele reşedinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarteinteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească şi a doua zi. El, fireşte, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuşi, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.
