Timp de câteva zile după seara aceea, domnul Heathcliff s-a ferit să ne maiîntâlnească la masă, totuşi n-a vrut să-i excludă cu totul pe Hareton şi peCathy. Nu-i plăcea să cedeze cu desăvârşire în faţa sentimentelor, de aceeaprefera să lipsească el de la masă. De atunci o singură masă în douăzeci şipatru de ore îi păru îndestulătoare pentru a se hrăni.Într-o noapte după ce toţi ai casei se culcară, l-am auzit coborând şi ieşindpe uşa principală. Nu l-am auzit revenind, şi dimineaţa am constatat că totplecat era. Ne aflam în luna aprilie; timpul era dulce şi cald, iarba atât de verdepe cât o puteau face ploile abundente şi soarele, iar cei doi meri pitici de lângăperetele de miazăzi erau plini de flori. După micul dejun, Catherine stărui săiau un scaun şi să mă aşez cu lucrul sub brazii de la colţul casei, iar peHareton, care se vindecase complet după accident, îl convinsese să sape şi să-iaranjeze grădiniţa, care fusese mutată în partea aceea din pricina protestelorlui Joseph. Şedeam liniştită, bucurându-mă de miresmele primăverii ce măînconjurau şi de albastrul suav de deasupra capetelor noastre, cînd tânăramea doamnă, care se dusese spre gard să adune câteva rădăcini de brânduşepentru a-şi împrejmui un strat, se întoarse numai cu jumătate din rădăcinilede care avea nevoie şi ne înştiinţă că domnul Heathcliff vine acasă.— Mi-a vorbit! adăugă ea cu o expresie uluită.— Ce ţi-a spus? întrebă Hareton.— Mi-a spus să plec cât pot de iute, răspunse ea. Dar s-a uitat la mine cunişte ochi atât de diferiţi de cei cu care eram obişnuită, încât m-am oprit oclipă să văd ce-i cu el.— Cum e?— Cum să fie, aproape luminat şi vesel. Nu, deloc "aproape"...ci "foarte"emoţionat, sălbatic şi fericit! răspunse ea.— Atunci înseamnă că plimbările nocturne îi priesc, am observat eu luândun aer indiferent.De fapt, eram tot atât de surprinsă ca şi Catherine şi foarte nerăbdătoaresă mă conving de adevărul afirmaţiei ei, căci să-l vezi pe stăpân fericit nu eraun spectacol de fiecare zi. Am inventat un pretext ca să pot intra în casă.Heathcliff stătea în pragul uşii deschise, era palid şi tremura. Avea însă,într-adevăr, o licărire stranie şi plină de fericire în ochi, ceea ce-i schimbaîntreaga expresie a feţei.— Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat. Trebuie să fii flămând după onoapte de hoinăreală.Doream să aflu unde fusese, dar n-am vrut să-l întreb de-a dreptul.— Nu, nu mi-e foame, răspunse el, întorcând capul şi vorbindu-mi pe un ton cam dispreţuitor; parcă ghicise că încerc să descopăr motivul bunei luidispoziţii.Eram încurcată; nu ştiam dacă nu cumva e un prilej binevenit pentru a-ldojeni.— Cred că nu-i cuminte să hoinăreşti pe-afară, am continuat eu, când artrebui să stai în pat. Nu, nu-i deloc cuminte, mai ales pe vremea astaumedă.Sunt sigură c-ai să răceşti sau ai să te îmbolnăveşti. De altfel mi separe c-aşa s-a şi întâmplat.— Nu s-a întâmplat decât ceea ce pot cu îndura, răspunse Heathcliff, şiîndur totul cu cea mai mare plăcere, dar cu condiţia să mă laşi în pace. Du-teînăuntru şi nu mă plictisi.L-am ascultat şi, trecând pe lângă el, observai că răsuflă iute ca o pisică."Da! mi-am zis. O să se îmbolnăvească! Nu pot înţelege ce-a făcut!"În ziua aceea, la prânz, se aşeză cu noi la masă şi-şi ţinu farfuria ca să i-oumplu cu mâncare, ca şi cum ar fi avut de gând să se despăgubească depostul din ajun.— Nici n-am răcit şi nici fierbinţeli n-am, Nelly— remarcă el făcând aluziela cele ce-i spusesem de dimineaţă— şi sunt gata să mănânc tot ce mi-ai pusîn farfurie.Îşi luă cuţitul şi furculiţa, se pregăti să mănânce, dar deodată pofta părucă i-a pierit. Puse totul pe masă, privi stăruitor pe fereastră, apoi se ridică şiieşi. L-am văzut umblând încoace şi-ncolo prin grădină, în timp ce noi amisprăvit masa; atunci Earnshaw a spus că se duce să-l întrebe pentru ce n-avrut să mănânce; credea că l-am supărat noi cu ceva.— Ei, vine? strigă Catherine când vărul ei se întoarse.— Nu, răspunse el, dar nu-i mânios, mi s-a părut chiar foarte bine dispus.Numai că s-a enervat pentru că i-am vorbit de două ori. Apoi mi-a spus să vinla tine şi mi-a mai spus că se miră cum de pot dori tovărăşia altcuiva.Eu i-am pus farfuria pe grătarul căminului, ca să-i ţin mâncarea caldă.După un ceas sau două, când camera rămase goală, intră din nou, dar nu mis-a părut deloc mai liniştit. Aceeaşi expresie nefirească — şi nefirească era —de fericire, sub sprâncenele lui negre, şi aceeaşi paloare a feţei din caredispăruse tot sângele; şi dinţii care i se dezveleau din când în când într-un felde zâmbet. Corpul întreg îi tremura, dar nu cum tremură omul la răceală sauslăbiciune, ci cum vibrează o coardă întinsă la maximum... era mai mult unfior puternic decât un tremur."Am să-l întreb ce are, mi-am zis! Căci cine altul să-l întrebe?" Apoi amexclamat:— Ai auzit vreo veste bună, domnule Heathcliff?! Pari neobişnuit deînviorat.— De unde să-mi vină mie veşti bune? zise el. Sunt înviorat de foame şi,după câte mi se pare, nu trebuie să mănânc.— Prânzul dumitale e-acolo, i-am răspuns, pentru ce nu vrei să mănânci?— Acum n-am poftă, miârâi el iute; am să aştept până la cină. Şi, Nelly, odată pentru totdeauna, te rog să-l previi pe Hareton şi pe cealaltă să nu se maiapropie de mine. Vreau să nu mă tulbure nimeni; vreau să fiu singur.— Ai vreun motiv nou pentru această oprelişte? am întrebat eu. Spune-mipentru ce eşti atât de ciudat, domnule Heathcliff? Unde-ai fost noapteatrecută? Nu-ţi pun această întrebare din simplă curiozitate, ci...— Ba pui întrebarea dintr-o foarte simplă curiozitate, mă întrerupse elrâzând. Totuşi am să-ţi răspund. Noaptea trecută am fost în pragul iadului.Azi sunt aproape de paradisul meu. Îl văd cu ochii, abia trei paşi mă maidespart de el! Şi acum ai face bine să pleci şi tu! Dacă n-ai să mă mai iscodeşti,n-ai să vezi şi nici n-ai să auzi nimic înspăimântător.După ce-am măturat căminul şi-am şters masa, am plecat mai nedumerităca niciodată.În după-amiaza aceea n-a mai ieşit din casă, şi nimeni nu i-a tulburatsingurătatea. La ora opt însă am socotit că se cuvine, chiar dacă nu m-achemat, să-i duc o lumânare. Şi cina. Stătea rezemat de pervazul unei ferestredeschise, dar nu privea afară, căci faţa îi era întoarsă spre întunericuldinăuntru. Focul mocnea în cenuşă, camera se umpluse de aerul umed şidulce al serii înnourate şi-atât de liniştite, încât se putea auzi nu numaimurmurul râuleţului ce curgea spre Gimmerton, ci şi freamătul undelor şigâlgâitul apei peste pietre şi în jurul bolovanilor mari pe care nu-i puteaacoperi. Am murmurat un cuvânt de nemulţumire văzând că focul e gata să sestingă şi-am început să închid ferestrele, una după alta, până am ajuns la alui.— S-o închid şi pe-asta? l-am întrebat, ca să-l trezesc din visare, căcirămăsese nemişcat.În timp ce vorbeam, lumânarea i-a luminat faţa. Oh, domnule Lockwood,nu vă pot spune cât de cumplit m-am speriat în clipa când l-am văzut! Ochiiaceia negri, adânci! Zâmbetul acela şi paloarea lui de fantomă! Mi s-a părut cănu-i domnul Heathcliff, ci o nălucă; şi de spaimă am lăsat lumânarea să seatingă de perete şi-am rămas în întuneric.— Da, închide-o, răspunse cu glasul lui obişnuit. Ia te uită, ceneîndemânare! Pentru ce n-ai ţinut lumânarea drept? Du-te fuga şi adu alta.Am alergat afară înnebunită de groază şi i-am spus lui Joseph:— Stăpânul doreşte să-i duci o lumânare şi să-i aprinzi focul din nou...căci în momentul acela nu îndrăzneam să mai intru.Joseph adună, zgomotos, nişte jăratec pe-o lopăţică şi plecă. Dar s-a întorsimediat, cu lopăţică într-o mână şi cu tava de mâncare în cealaltă,explicându-mi că domnul Heathcliff s-a dus să se culce şi nu dorea sămănânce nimic până dimineaţa. L-am auzit atunci cu toţii urcând scările; darnu s-a dus în camera lui obişnuită, ci a intrat în aceea cu patul cu tăblii.Fereastra ei, după cum v-am spus, e destul de largă, aşa că oricine poate ieşiprin ea. Şi mi-a trecut prin gând că plănuise o nouă hoinăreală la miez denoapte şi prefera ca noi să nu-l auzim.,,O fi un duh rău care mănâncă morţii, sau un vampir?"mi-am zis. Citisemdespre asemenea monştri hidoşi, încarnaţi. Apoi am început să-mi amintesccum l-am îngrijit când era copil, cum l-am văzut crescând şi cum i-am urmăritaproape toată viaţa; şi mi-am dat seama cât de proastă eram să pot crededespre el un lucru atât de îngrozitor!"Dar de unde-o fi venit făptura aceea mică, neagră, adusă aici de un ombun spre nenorocirea lui?" murmură în mine glasul superstiţiei, în timp ceadormeam şi conştiinţa mă părăsea. Şi-am început, pe jumătate visând, să-mibat capul imaginând nişte părinţi potriviţi lui şi, cu ajutorul gândurilor meledin starea de veghe, mi-am petrecut din nou în minte viaţa lui, cu câtevaimagini sumbre în plus, iar în cele din urmă am ajuns să-mi închipui moartea şi înmormântarea lui. Din toate acestea ceea ce mai ţin minte e marea meatulburare, căci aveam sarcina de a dicta inscripţia de pe piatra lui funerară şimă sfătuiam în privinţa ei cu groparul. Şi cum nu avea prenume şi nu-icunoşteam nici vârsta, am fost obligaţi să ne mulţumim cu un singur cuvânt:"Heathcliff". Aşa s-a şi întâmplat. Dacă intraţi în curtea bisericii, veţi citi pepiatra lui funerară numai acest cuvânt şi data morţii.Zorile mi-au readus bunul-simţ. Cum s-a luminat de ziuă, atât cât să potvedea, m-am sculat şi-am ieşit în grădină, să caut sub fereastră urmelepicioarelor. Dar n-am văzut nimic. "A rămas acasă, mi-am zis, şi azi o să fiesănătos". Am preparat micul dejun pentru toată casa, ca de obicei, dar luiHareton şi lui Cathy le-am spus să mănânce înainte de a coborî stăpânul, căciazi, desigur, va dormi mai mult. Ei au preferat să mănânce afară, sub pomi,aşa că le-am aşternut acolo o faţă de masă mică, pe placul lor.Când m-am întors, l-am găsit pe domnul Heathcliff jos. Vorbea cu Josephdespre treburile fermei; i-a dat îndrumări limpezi şi amănunţite cu privire la cediscutau, dar vorbea iute, întorcând mereu capul într-o parte şi având aceeaşiexpresie de surescitare, poate chiar şi mai accentuată. Când Joseph ieşi dinodaie, se aşeză în locul lui unde şedea de obicei, iar eu i-am pus dinainte ocană de cafea. O trase mai aproape. Apoi îşi aşeză braţele pe masă şi priviperetele din faţă; după câte mi s-a părut, cerceta cu mare atenţie o anumităporţiune; ochii îi erau atât de strălucitori şi de neliniştiţi şi arătau un interesatât de viu, încât timp de o jumătate de minut Heathcliff nici nu mai respiră.— Haide, am exclamat eu, împingând o bucată de pâine lângă mâna lui,mănâncă şi bea-ţi cafeaua cât e caldă! Te-aştept aproape de-un ceas.Nu m-a luat în seamă— şi totuşi a zâmbit. Preferam să-l văd scrâşnind dindinţi decât zâmbind aşa.— Domnule Heathcliff! Stăpâne, am strigat, pentru numele lui Dumnezeu,nu te mai uita aşa, de parcă-ai avea în faţa ochilor o vedenie din altă lume!— Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa atât de tare! răspunse el. Fă-ţiochii roată şi spune-mi: suntem singuri?— Fireşte că da, i-am răspuns, fireşte că suntem singuri!Totuşi, fără să vreau, i-am ascultat porunca, dar parcă n-aş fi fost chiarsigură că eram numai noi doi. Făcu o mişcare cu mâna şi dădu la o partepâinea şi cafeaua, liberându-şi locul din faţă, apoi se aplecă înainte ca săpoată privi şi mai nestingherit.De data asta am observat că nu-l mai interesează peretele; m-am uitat maibine şi mi-am dat seama că priveşte ceva ce se află la o depărtare de vreo doimetri. Şi ceea ce vedea, orice-ar fi fost, părea că-i provoacă o plăcere şi odurere de nerăbdat; cel puţin aşa am înţeles eu, judecând după expresia luichinuită şi totuşi transfigurată. Obiectul închipuirii sale nu stătea nemişcat,căci ochii lui îl urmăreau cu o atenţie neostenită; nici chiar când vorbea cumine nu-şi întorcea privirea de la el. Zadarnic îi reaminteam de postul luiprelungit, căci, dacă făcea vreo mişcare ca să se apropie de vreun obiect,cedând rugăminţilor mele, sau dacă întindea mâna să ia o bucata de pâine,degetele se încleştau înainte de a ajunge la ea şi mâna îi cădea pe masă, uitândscopul urmărit.Am stat lângă el cu neclintită răbdare, încercând să-i abat atenţia de lapreocuparea care-l obseda, până când s-a enervat şi s-a ridicat,întrebându-mă pentru ce nu-l las să mănânce când vrea el. Şi mi-a mai spus că data viitoare să nu-l mai aştept, ci să-i pun totul pe masă şi să-mi caut detreabă. După aceste cuvinte a ieşit din cameră, coborând agale poteca dingrădină, şi a dispărut pe poartă.Ceasurile trecură anevoie, pline de îngrijorare; veni o altă seară. Nu m-amdus la culcare decât foarte târziu şi, când m-am dus, n-am putut dormi. El aintrat după miezul nopţii şi, în loc să se ducă să se culce, s-a închis în sală.Am ascultat cu atenţie, m-am sucit încoace şi-ncolo şi, în cele din urmă, m-amîmbrăcat şi am coborât. Era prea greu să stau culcată, chinuindu-mi minteacu sute de presimţiri deşarte.Am auzit paşii domnului Heathcliff măsurând neostenit padoseala; şiadeseori tăcerea era întreruptă de răsuflarea lui adâncă, ce semăna cu ungeamăt. Bolborosea şi cuvinte fără şir; singurul pe care l-am putut prinde afost numele Catherinei legat de câte un cuvânt de mângâiere sau de suferinţăsălbatică, smuls din adâncul sufletului, rostit încet, grav ca şi cum ar fi fost cuo persoană prezentă. N-am avut curajul să intru de-a dreptul în odaie, dar,vrând să-l trezesc din visare, m-am apucat să fac focul în bucătărie, am aţâţatflăcările şi-am început să ricâi cenuşa. L-am trezit mai curând decât măaşteptam. A deschis imediat uşa şi a spus:— Nelly, vino încoace... S-a făcut dimineaţă? Vino cu lumânarea.— Bate patru, i-am răspuns. Ai nevoie de-o lumânare ca să te urci sus. Aifi putut să-ţi aprinzi o lumânare şi la foc.— Nu, nu vreau să mă duc sus, a zis. Vino înăuntru şi aprinde-mi focul,apoi deretică prin odaie.— Mai întâi trebuie să suflu în foc ca să aţâţ jăraticul, i-am spus, luând unscaun şi foalele.Între timp el umbla încoace şi-ncolo, într-o stare aproape de nebunie;suspinele lui adânci şi grele se succedau atât de iute, încât nu mai lăsau locpentru o respiraţie normală.— Când se crapă de ziuă am să trimit după Green, zise el. Vreau să-i cercâteva lămuriri juridice cât mai sunt în stare să mă gândesc la treburi de felulăsta şi cât mai pot acţiona calm. Încă nu mi-am scris testamentul şi nu mă pothotărî cum să-mi împart averea. Aş vrea s-o şterg de pe faţa pământului.— Eu n-aş vorbi aşa, domnule Heathcliff, am intervenit eu. Lasădeocamdată testamentul la o parte, căci ai vreme destulă pentru asta, ca şipentru a te căi de numeroasele dumitale nelegiuiri. N-aş fi crezut niciodatăc-or să te lase nervii. Totuşi, spre uimirea mea, te-au lăsat, şi aproape cutotul... dar numai din vina dumitale. Felul în care ţi-ai petrecut aceste ultimetrei zile ar fi doborât şi un titan. Mănâncă ceva şi odihneşte-te puţin. N-aidecât să te priveşti în oglindă şi-ai să-ţi dai seama ce mare nevoie ai şi demâncare, şi de somn. Obrajii ţi-s scobiţi, ochii ţi-s roşii, ca ai unui om caremoare de foame şi e pe cale să orbească de nesomn.— Nu-i vina mea că nu pot nici mânca, nici dormi, răspunse el. Te asigurcă nu fac asta cu un plan înainte stabilit. Am să fac şi pe una, şi pe cealaltăîndată ce-mi va fi cu putinţă. Dar încearcă să-i porunceşti unui om care seluptă în apă, la depărtare de un braţ de mal, să stea liniştit! Mai întâi trebuiesă ajung la mal, şi-apoi am să mă odihnesc. Fie cum vrei tu: să nu mai vorbimde domnul Green. Iar în ceea ce priveşte căinţa pentru nelegiuirile mele, aflăcă n-am săvârşit nici o nelegiuire şi nu mă căiesc de nimic. Sunt prea fericit, şitotuşi încă nu destul. Fericirea sufletului meu îmi ucide trupul şi totuşi nu-i îndeajuns de satisfăcătoare în sine.— Fericit, stăpâne?! am strigat eu. Stranie fericire! Dacă m-ai asculta fărăsă te înfurii, ţi-aş da câteva sfaturi care te-ar face mai fericit.— Ce sfaturi? întrebă el. Dă-mi-le!— Îţi dai seama, domnule Heathcliff, că de la vârsta de treisprezece ani aidus o viaţă egoistă, necreştinească şi că, probabil, în tot acest răstimp n-aipus mâna pe o "Biblie"? Desigur, ai uitat cuprinsul acelei cărţi şi poate căacum nici nu mai ai răbdare s-o cercetezi. Crezi că ţi-ar strica dacă am trimitedupă cineva— vreun pastor oarecare, indiferent de biserica de care ţine—săţi-o tălmăcească şi să-ţi arate cât de mult te-ai îndepărtat de preceptele ei? Şică eşti foarte puţin pregătit pentru cerul propovăduit de ea dacă nu te schimbiînainte de moarte?— Îţi sunt recunoscător, Nelly, zise el, că mi-ai reamintit să-ţi spun cumvreau să fiu înmormântat. Vreau să fiu dus la cimitir seara. Dumneata şi cuHareton puteţi să mă însoţiţi dacă vreţi; şi bagă mai ales de seamă ca groparulsă respecte poruncile mele în ceea ce priveşte cele două coşciuge! Nu trebuiesă vină nici un pastor, după cum nu trebuie să se rostească nici un cuvântdespre mine. Îţi spun că aproape am atins paradisul "meu", căci paradisulaltora e cu desăvârşire lipsit de valoare pentru mine şi nu-l râvnesc.— Şi presupunând că vei continua să ajunezi cu-aceeaşi încăpăţânare şivei muri în acest fel, ce-o să se întâmple dacă ei refuză să te înmormânteze încimitir? am spus eu, indignată de această indiferenţă păgânească. Ţi-arplăcea?— N-or să facă una ca asta, răspunse el. Iar dacă vor face-o, tu trebuie sămă muţi acolo în ascuns, şi dacă n-ai s-o faci, ai să vezi cu ochii tăi că morţiinu pier cu totul!Cum a auzit că ceilalţi membri ai familiei încep să se mişte, s-a retras învizuina lui, lăsându-mă să respir în voie. Dar după-amiază, pe când Joseph şiHareton îşi vedeau de treburi, a venit din nou în bucătărie şi, cu o căutăturăsălbatică, mi-a poruncit să vin şi să stau în sală. Voia să rămână cineva lângăel. Eu am refuzat, spunându-i pe faţă că vorbele şi purtarea lui ciudată măsperiau şi n-aveam nici curajul şi nici puterea să-i ţin singură de urâtt.— Mi se pare că mă crezi un diavol, zise el cu un râs înspăimântător; cevaprea monstruos ca să poată trăi sub acoperişul unei case ca lumea. Apoiîntorcându-se către Catherine, care era acolo şi care s-a tras în spatele meucând l-a văzut apropiindu-se a adăugat, pe jumătate rânjind: Vrei să vii ,,tu",puicuţă? Nu-ţi voi face nici un rău. Nu! Şi tu mă crezi mai rău chiar decâtdiavolul?! Nu face nimic, există "una" care nu se fereşte de mine! Pe Dumnezeulmeu! E neînduplecată! Dumnezeule, e fără milă! Oh, blestematătreabă! E mult mai mult decât poate îndura carnea şi sângele... chiar şi almeu.De-atunci n-a mai căutat tovărăşia nimănui. Pe înserate s-a dus în cameralui. Toată noaptea şi până dimineaţa târziu l-am auzit gemând şi murmurândsingur. Hareton n-avea astâmpăr, voia să se ducă la el, dar l-am rugat să-lcheme pe doctorul Kenneth, ca să vadă ce are. Când a sosit, l-am rugat peHeathcliff să mă lase să intru şi-am încercat să deschid uşa, dar am găsit-oîncuiată; iar el a strigat doar să ne ducem dracului. Spunea că se simte maibine şi vrea să fie lăsat în pace, aşa că doctorul a plecat. Seara următoare afost foarte umedă, a plouat cu găleata până-n zorii zilei şi, când mi-am făcut plimbarea de dimineaţă în jurul casei, am observat că fereastra stăpânului eralarg deschisă şi ploaia cădea drept în casă. "Nu poate fi în pat, mi-am zis, căci,aşa cum toarnă, l-ar fi udat până la piele. Trebuie să se fi sculat, ori să fiplecat. Dar de ce să mă mai frământ, am să-mi iau inima în dinţi şi-am să măduc să văd."După ce am reuşit să intru cu altă cheie, m-am repezit să desfac tăbliilepatului, căci camera era goală; le-am împins iute şi m-am uitat înăuntru.Domnul Heathcliff era acolo...culcat pe spate. I-am întâlnit privirea, dar aveanişte ochi atât de pătrunzători şi sălbatici, încât am tresărit. Apoi mi s-a părutcă zâmbeşte. Nu m-am gândit că-i mort, dar faţa şi gâtul îi erau spălate deploaie, aşternuturile ude, iar el stătea absolut nemişcat. Fereastra, bătută devânt încoace şi-ncolo, îi zgâriase mâna care era aşezata pe margineapervazului. Din pielea tăiată nu curgea sânge, iar când am pus degetele pe eanu m-am mai putut îndoi: era mort şi ţeapăn!Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de pe frunte, amîncercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi-ar fi fost cu putinţă, înainte de ao mai vedea si altcineva... acea privire îngrozitoare, ca vie, de triumf. Dar ochiin-au vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de încercările mele, iarbuzele lui desfăcute şi dinţii albi, ascuţiţi, rânjeau şi ei! Cuprinsă de o nouăcriză de laşitate, l-am strigat pe Joseph. Joseph se târî până sus, făcând maregălăgie, dar refuză cu îndârjire să se atingă de el.— Diavolu' s-a repezit la sufletu' lui, strigă el, şi poate să-i ia şi hoitu', căcimie nu-mi pasă de el! Uite-l! Ce nemernic, rânjeşte şi-n faţa morţii!Şi păcătosul bătrân începu să rânjească şi el în bătaie de joc. Am crezutchiar c-o să dănţuiască în jurul patului; dar, potolindu-se brusc, căzu îngenunchi, ridică mâinile şi mulţumi că adevăratul stăpân al vechii familii areintrat în drepturile lui.Eram buimăcită de această întâmplare îngrozitoare; şi fără să vreau,gândurile mele se întoarseră cu un fel de tristeţe apăsătoare spre vremuriletrecute. Numai bietul Hareton, cel căruia Heathcliff îi făcuse cea mai mare nedreptate,suferi cu adevărat. El a vegheat toată noaptea la căpătâiul mortuluiplângând amarnic. Îi strângea mâna, îi săruta faţa sarcastică şi sălbatică, pecare toţi ceilalţi se fereau s-o privească, şi-l plângea cu durerea aceea puternicăce izvorăşte în mod firesc dintr-o inimă generoasă, cu toate că inima lui etare ca oţelul călit.Doctorul Kenneth rămase încurcat când a trebuit să se pronunţe asuprabolii care pricinuise moartea stăpânului. I-am ascuns faptul că n-a pus nimicîn gură timp de patru zile, temându-mă să dau cumva de vreun bucluc; şi-apoieram convinsă că nu se abţinuse de voie şi cu un anumit plan, ci că aceastaera consecinţa şi nu cauza bolii lui stranii.L-am înmormântat, spre indignarea întregii vecinătăţi, întocmai cum adorit. Earnshaw şi cu mine, groparul şi şase oameni care au dus sicriul auformat întregul cortegiu. Cei şase oameni au plecat după ce l-au coborât îngroapă, noi am rămas până l-am văzut acoperit. Hareton, cu faţa scăldată înlacrimi, a tăiat cu sapa bucăţi de pământ cu iarbă şi le-a aşezat cu mâna luipeste movila cafenie. Acum e tot atât de neted şi verde ca şi mormintelevecine... şi sper că şi fostul meu stăpân doarme tot atât de adânc ca şi cei delângă el. Dar oamenii din partea locului, dacă-i întrebaţi, jură pe "Biblie" că elumblă; şi sunt unii care spun că l-ar fi întâlnit lângă biserică, alţii că l-au văzut pe dealuri şi chiar aici, în casă. Poveşti deşarte, o să ziceţidumneavoastră, şi-aşa zic şi eu. Totuşi, bătrânul acela de lângă focul dinbucătărie susţine că, privind pe fereastra odăii lui, a văzut— de la moartea luiHeathcliff încoace — în fiecare noapte ploioasă două fiinţe... Iar mie mis-a-ntâmplat ceva ciudat, cam acum o lună. Într-o seară mă duceam laGrange... era o seară învolburată, prevestitoare de furtună... şi tocmai lacotitura drumului spre Heights m-am întâlnit cu un băieţel care mâna o oaiesi doi miei. Băiatul plângea îngrozitor, iar eu mi-am închipuit că oile erauîndărătnice şi nu se lăsau mânate.— Ce s-a-ntâmplat, băiete? l-am întrebat.— Acolo sub dea e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând cu lacrimi ce-icurgeau şiroaie, şi nu cutez să trec pe lângă ei.Eu n-am văzut nimic, dar nici oile şi nici el nu voiau să înainteze. I-amspus s-o ia pe drumul din vale. Probabil că şi-a creat singur fantomele, în timpce străbătea dealurile, gândindu-se la poveştile pe care le auzise repetate depărinţii şi prietenii lui. Însă nici mie nu-mi mai place acum să fiu pe afarăcând se întunecă şi nici nu-mi mai place să rămân singură în casa astasumbră. Nu pot scăpa de-aceste gânduri şi-aş fi fericită dacă ei ar părăsi-o şis-ar muta la Grange.— Aşadar, or să se ducă la Grange, am spus eu.— Da, răspunse doamna Dean; de îndată ce se vor căsători, şi asta va fi înziua de Anul Nou.— Şi-atunci cine o să rămână aici?— Păi, cine? Joseph o să aibă grijă de casă şi, poate, pe lângă el, vreunbăiat care să-i ţină de urât. Vor locui în bucătărie, iar restul va fi închis.— Casa va fi la dispoziţia stafiilor care vor dori s-o bântuie, am spus eu.— Nu, domnule Lockwood, zise Nelly dând din cap. Eu cred că morţiiodihnesc în pace şi nu-i bine să vorbeşti despre ei în glumă.În acel moment poarta grădinii se deschise; hoinarii se întorseseră.— Ăstora nu le e frică de nimic, am mârâit eu, urmărindu-i pe fereastrăcum se apropiau. Împreună l-ar înfrunta şi pe Satana cu toate oştile lui!Când au păşit pe pietrele din faţa uşii şi s-au oprit să arunce o ultimăprivire lunii— sau mai bine zis să se privească unul pe altul în lumina ei — amsimţit un imbold irezistibil să fug iarăşi din calea lor; şi, punând în mânadoamnei Dean o mică amintire, fără a ţine seamă de protestele ei, când tineriiau deschis uşa spre sală, eu am dispărut prin bucătărie. Aş fi confirmat,desigur, părerea lui Joseph despre purtările deşănţate ale doamnei Deandacă, din fericire, nu şi-ar fi dat seama că, datorită clinchetului ademenitor alunui ban de aur pe care l-am lăsat să cadă la picioarele lui, sunt un omrespectabil.În drumul meu spre casă m-am abătut pe la capela bisericii.Apropiindu-mă de ziduri am observat că paragina se întinsese mai mult şi cătotul era mai năruit decât acum şapte luni. Multe ferestre erau doar găurinegre, fără geam; iar din loc în loc, dincolo de linia dreaptă a acoperişului,ieşeau câteva ţigle, care vor fi smulse, cu încetul, de furtunile din toamna ce vasă vină.Am căutat şi-am descoperit uşor cele trei pietre funerare pe povârnişul delângă mlaştină. Cea din mijloc era cenuşie şi pe jumătate năpădită deburuieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă şi muşchi, iar a lui Heathcliff, încă goală.Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am urmăritfluturii ce zburau printre ierburi şi clopoţei, am ascultat vântul suav ce adiaprin iarbă, şi m-am întrebat: Cum a putut crede cineva vreodată că cei ceodihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!
Sfârşit
