Ziua de ieri a fost senină şi rece. M-am dus la Heights, după cum îmi propusesem. Menajera mea m-a rugat să duc tinerei doamne o mică scrisoaredin partea ei; n-am refuzat-o, căci femeia, cumsecade, nu găsea nimic ciudatîn rugămintea ei. Uşa principală era deschisă, dar poarta bine încuiată,întocmai ca la ultima mea vizită. Am bătut în poartă şi l-am chemat în ajutorpe Earnshaw, pe care l-am zărit în mijlocul straturilor din grădină; el a scoslanţul şi am intrat. Băiatul e un ţăran frumos cum rar întâlneşti. De data astam-am uitat bine la el, dar, după cât se pare, face tot ce poate pentru a-şimicşora calităţile.L-am întrebat dacă domnul Heathcliff e acasă. Mi-a răspuns că nu, dar căse va întoarce la vremea prânzului. Era ora unsprezece, aşa că i-am anunţatintenţia mea de a intra, şi de a-l aştepta. Auzind aceasta, şi-a trântitnumaidecât uneltele la pământ şi m-a însoţit ca un dulău, ca un locţiitor degazdă.Am intrat împreună. Catherine era acolo: ajuta la pregătirea unor legumepentru prânzul ce se apropia. Părea mai posacă şi mai puţin vioaie decâtatunci când am văzut-o prima dată. Abia a ridicat ochii să vadă cine e şi şi-acăutat mai departe de treabă cu acelaşi dispreţ faţă de cea mai elementarăpoliteţe, ca şi data trecută: n-a răspuns nici prin cel mai mic gest la înclinareaşi salutul meu.,,Nu pare atât de prietenoasa, mi-am zis, cum ar fi vrut să mă facă să creddoamna Dean. E într-adevăr o frumuseţe, dar nu un înger."Earnshaw i-a spus, pe un ton morocănos, să-şi ducă lucrurile înbucătărie.— Du-le tu, zise ea, împingându-le de dinainte îndată ce isprăvi.Apoi s-a retras pe un scaun lângă fereastră, unde a început să sculptezechipuri de păsări şi animale în cojile de napi pe care le avea în poală. M-amapropiat de ea pretinzând că vreau să privesc grădina; şi, după cumplănuisem, i-am aruncat cu îndemânare pe genunchi, şi fără să observeHareton, biletul doamnei Dean. Dar ea întrebă cu glas tare:— Ce-i asta? şi aruncă biletul pe jos.— O scrisoare de la vechea dumneavoastră cunoştinţă, menajera de laGrange, i-am răspuns destul de plictisit că dase de gol fapta mea bună şi camsperiat ca nu cumva să creadă că e o scrisoare de la mine.Auzind ce-am spus, se arătă bucuroasă să adune scrisoarea de pe jos, darHareton fu mai iute decât ea; puse mâna pe bilet şi-l vârî în jiletcă, spunându-ică va trebui să-l citească mai întâi domnul Heathcliff. Atunci Catherine,tăcută, şi-a întors faţa de la noi şi, pe furiş, şi-a scos batista din buzunar şi adus-o la ochi. Dar vărul ei, după ce s-a luptat cu sine însuşi pentru a-şiînfrânge sentimentele, scoase scrisoarea din buzunar şi o trânti jos lângă ea,vrând să pară cât mai urâcios. Catherine o ridică şi o citi cu mult interes. Apoiîmi puse câteva întrebări privitoare la locuitorii—oameni şi animale— dinfostul ei cămin şi, privind spre munţi, murmură ca pentru ea:— Ce mult mi-ar plăcea să călăresc pe-acolo cu Minny! Ce mult mi-arplăcea să mă caţăr pe-acolo! Of! sunt obosită... sunt "întemniţată", Hareton!Apoi îşi rezemă capul frumos pe marginea ferestrei, pe jumătate căscând şipe jumătate suspinând, şi-şi luă o înfăţişare tristă; fără a ţine seama sau poatefără a observa că ne uităm la ea.— Doamnă Heathcliff, am spus eu după câtăva vreme, dumneavoastră nuştiţi că eu vă cunosc, vă cunosc atât de bine, încât mi se pare ciudat că nu vreţi să-mi vorbiţi. Menajera mea nu mai conteneşte povestindu-mi despredumneavoastră şl lăudându-vă, şi-ar fi foarte dezamăgită dacă m-aş întoarceacasă fără vreo veste despre sau de la dumneavoastră, în afară de aceea că aţiprimit scrisoarea şi n-aţi spus nimic!Ea păru mirată la auzul acestor vorbe şi mă întrebă:— Ellen ţine la dumneavoastră?— Da, foarte mult! i-am răspuns pe un ton şovăitor.— Trebuie să-i spuneţi, continuă ea, că i-aş răspunde la scrisoare, darn-am cele necesare pentru scris; n-am nici măcar o carte din care să pot rupeo foaie.— Nici o carte! am exclamat eu. Cum puteţi trăi aici fără cărţi, dacă-mi esteîngăduit să vă întreb? Cu toate că la Grange am la îndemână o bibliotecămare, adeseori mi-e foarte urât, dar dacă cineva mi-ar lua cărţile, aş fidisperat!— Când le aveam, citeam tot timpul, zise Catherine. Dar domnul Heathcliffnu citeşte niciodată, încă şi-a pus în minte să distrugă şi cărţile mele. Autrecut săptămâni de când n-am văzut cu ochii nici o carte. O singură dată amcăutat prin depozitul de cărţi bisericeşti ale lui Joseph, spre marea luienervare, şi altă dată, să ştii, Hareton, că am descoperit un depozit ascuns încamera ta... câteva cărţi de latină şi greacă... altele cu poveşti şi poezii:toate-mi sunt vechi prieteni. Pe cele din urmă eu le-am adus aici... iar tu le-aistrâns, aşa cum strâng coţofenele lingurile de argint numai din plăcerea de afura! Nu-ţi sunt de nici un folos, deci nu le-ai putut ascunde decât din răutate,gândindu-te că, dacă nu te poţi bucura tu, să nu se bucure nici altcineva deele. Te pomeneşti că invidia "ta" l-a sfătuit pe domnul Heathcliff să mă pradede comorile mele, mai ştii? Dar cele mai multe dintre ele sînt întipărite încreierul şi inima mea, iar pe acestea numi le poţi lua!Earnshaw se făcu roşu ca racul când o auzi pe verişoara lui dându-i învileag comorile literare şi, bâlbâind, tăgădui cu indignare acuzaţiile.— Domnul Hareton e dornic să-şi sporească mult cunoştinţele, am zis eu,venindu-i în ajutor. Nu e "invidios", ci "însetat" să vă ajungă. În câţiva ani va fiun om învăţat.— Iar între timp ar vrea ca eu să ajung o proastă, a răspuns Catherine. Da,îl şi aud încercând să silabisească şi să citească singur, şi să vezi ce greşeliface! Tare-aş vrea să repeţi balada "Chevy Chase" aşa cum ai zis-o ieri: era dincale-afară de caraghios. Te-am auzit, şi te-am auzit răsfoind şi dicţionarul,pentru a căuta cuvintele rare, iar după aceea te-am auzit înjurând, pentru cănu ştiai să citeşti tălmăcirea lor!Tânărul socoti desigur că e prea nedrept să râdem de ignoranţa şi deîncercările lui de a o înlătura. Eu eram de aceeaşi părere cu el şi, aducându-miaminte de povestea doamnei Dean cu privire la prima lui încercare de a risipibezna în care fusese crescut, am remarcat:— Dar, doamnă Heathcliff, fiecare din noi am început odată şi fiecare dinnoi ne-am bâlbâit şi ne-am poticnit în prag! Dacă învăţătorii noştri şi-ar fibătut joc de noi în loc să ne ajute, ne-am bâlbâi şi ne-am poticni până în ziuade azi.— Oh, răspunse ea, nu doresc să-l împiedic de a învăţa, dar n-are dreptulsă-şi însuşească ce-i al meu şi să-mi ridiculizeze poeziile cu greşelile luigrosolane şi pronunţarea lui urâtă! Cărţile acelea, atât în proză cât şi în versuri, îmi sunt dragi pentru că-mi evocă anumite amintiri şi nu-mi place cagura lui să le înjosească şi să le profaneze! Şi, în afară de asta, şi-a alesbucăţile mele favorite, cele pe care le iubesc cel mai mult, şi le repetă mereu,parcă într-adins vrea să-mi facă în necaz!Hareton respiră adânc şi tăcu vreun minut: se lupta cu un puternicsentiment de umilinţă şi de mânie şi-i era tare greu să şi-l înfrângă. M-amridicat şi, îndemnat de gândul cavaleresc de a-l scoate din încurcătură, m-amoprit în uşă pentru a admira priveliştea de afară. El mi-a urmat pilda şi a ieşitdin cameră. Dar s-a reîntors, imediat, ducând în mâini o jumătate de duzinăde volume, pe care le-a trântit în poala Catherinei.— Na-ţi-le! Nu mai vreau să aud, să citesc sau sa mai mă gândesc la eleniciodată!— Acum nu-mi mai trebuie, răspunse ea. O să-mi amintească mereu detine şi nu le mai pot suferi.Deschise una dintre ele — răsfoită desigur adesea, după cum arătaînfăţişarea — şi citi puţin cu tonul tărăgănat al unui începător, apoi râse şi oaruncă din mână.— Ascultă! continuă ea provocatoare, şi reciti, în acelaşi fel, o strofă dintr-oveche baladă.Dar amorul lui propriu n-a mai putut îndura acest chin: am auzit atunci—şi, drept să spun, am fost aproape de acord cu Hareton, o plesnitură,mustrarea contondentă pentu limbuţia ei usturătoare. Mica răutăcioasă loviseîn sentimentele vărului ei, chiar dacă aceste sentimente nu erau cultivate, iarargumentul fizic devenise singura modalitate de a echilibra relaţiile dintre ei şide a răzbuna suferinţa băiatului. După aceea Hareton strânse cărţile şi learuncă în foc. Dar pe chipul lui am citit cât de mult suferea din pricina acesteijertfe aduse mâniei. În timp ce flăcările le mistuiau mi-am dat seama că el segândea la plăcerea pe care i-o dăruiseră până atunci, precum şi la victoria şibucuria din din ce în ce mai mare pe care o aştepta din partea acelor cărţi şicred că ghicisem şi mobilul ce l-a îndemnat să înveţe în ascuns. Până i-a ieşitCatherine în cale, fusese mulţumit cu munca lui de fiecare zi şi cu uneleplăceri primitive, animalice. Ruşinea pe care-o resimţise văzându-se dispreţuitde fată, ca şi speranţa încuviinţării acesteia au fost primele imbolduri sprepreocupări mai înalte. Dar, în loc să-l ferească de dispreţ şi să-i cucereascăîncuviinţarea, strădania lui de a se ridica dusese la rezultate contrare.— Da! Asta-i tot ce poate scoate din ele o brută ca tine! strigă Catherine,umezindu-şi buza lovită şi urmărind cu ochi plini de indignare incendiul.— Acum ai face mai bine să-ţi ţii gura! răspunse el fioros.Dar enervarea îi tăiase graiul. Porni în grabă spre uşă; eu ma-am dat la oparte. Dar abia trecuse de pietrele din faţa ieşirii, când domnul Heathcliff, careurca pe alee, îl întâlni şi, punându-i mâna pe umăr, îl întrebă:— Ce-i cu tine, băiete?— Nimic, nimic, zise el şi o luă la goană, ca să-şi guste în singurătatetristeţea şi mânia.Heathcliff privi în urma lui şi oftă.— Ar fi ciudat dacă mi-aş zădărnici singur planul, bombăni el, neştiind căeram în spatele lui. Dar când îi privesc faţa, căutându-i tatăl, o găsesc din ceîn ce mai mult pe ea. De ce dracu' îi seamănă atâta? Abia mai pot îndura să măuit la el!Lăsă ochii în pământ şi intră în casă cu un aer îngândurat. Faţa lui purtao expresie de nelinişte şi teamă pe care n-o remarcasem niciodată pânăatunci; părea şi mai slab la corp. Catherine, văzându-l pe fereastră, serefugiase imediat în bucătărie, şi astfel ramaserăm singuri.— Mă bucur că vă văd iarăşi pe picioare, domnule Lockwood, zise elrăspunzând salutului meu. Şi asta mai mult din motive egoiste, pentru că numi-ar fi uşor să înlocuiesc în acest pustiu pierderea dumitale. Şi nu o datăm-am întrebat ce te-a putut aduce aici.— Mă tem că o idee năstruşnică m-a adus, domnule, fu răspunsul meusau, mai bine zis, o idee năstruşnică mă goneşte de-aici. Săptămâna viitoareplec la Londra. Trebuie să vă anunţ că nu sunt dispus să ţin ThrushcrossGrange peste cele douăsprezece luni pentru care ne-am învoit să închiriezcasa. Cred că n-am să mai locuiesc aci.— Da, într-adevăr, aţi obosit de-atâta izolare, nu-i aşa? zise el. Dar dacă aţivenit să-mi spuneţi că nu vreţi să plătiţi chirie pentru o casă pe care n-olocuiţi, aţi făcut călătoria degeaba: nu mă înduioşez niciodată faţă de nimeni şinu renunţ la ceea ce mi se cuvine.— Nu despre asta am venit să vă vorbesc! exclamai eu foarte enervat. Dacădoriţi, pot să vă achit totul chiar acum, continuai, scoţându-mi portofelul dinbuzunar.— Nu, nu, răspunse el rece. Lăsaţi destule lucruri la Grange pentru a văacoperi datoriile, dacă cumva nu vă mai întoarceţi. Nu sunt atât de grăbit.Luaţi loc şi rămâneţi la masă cu noi. Un musafir care, desigur, nu-şi va repetavizita poate fi binevenit. Pune masa, Catherine! Unde eşti?Catherine reapăru, aducând o tavă încărcată cu cuţite şi furculiţe.— Poţi să mănânci cu Joseph, mârâi Heathcliff întorcându-se spre ea, şirămâi în bucătărie până ce pleacă domnul Lockwood.Cathy respectă întocmai dispoziţiile; poate că nici nu era tentată să lecalce. Trăind printre bădărani şi mizantropi, probabil că nu mai putea preţuioamenii de calitate mai bună când îi întâlnea.Cu domnul Heathcliff, sumbru şi posomorât, într-o parte, şi cu Hareton,cu desăvârşire mut, în cealaltă, am gustat o masă lipsită de veselie şi mi-amluat rămas bun devreme. Aş fi vrut să ies pe uşa din dos, ca s-o văd pentruultima oară pe Catherine şi să-l plictisesc pe Joseph, dar Hareton primiporuncă să-mi aducă îndată calul şi Heathcliff însuşi mă conduse până la uşă,aşa că nu mi-am putut îndeplini dorinţa."Ce viaţă îngrozitoare duc oamenii în casa asta! mi-am zis în timp cemergeam pe drum. Pentru doamna Linton Heathcliff ar fi fost o întâmplare mairomantică decât o poveste cu zâne dacă între ea şi mine s-ar fi înfiripat o idilă,după cum dorea buna ei doică şi-am fi plecat împreună în atmosfera agitată dela oraş!"
