Domnul Hindley a venit acasă pentru înmormântare şi — lucru care ne-auluit şi a făcut pe vecini să clevetească în dreapta şi-n stânga — şi-a adus cu elşi o nevastă. Cine era ea şi unde se născuse nu ne-a spus-o niciodată: probabiln-avea nici bani, nici nume cu care să se poată făli, căci de n-ar fi fost aşa, nui-ar fi ascuns tatălui său această căsătorie.Nu era ea femeia care să tulbure prin prezenţa ei liniştea casei. Fiecareobiect pe care-l văzu, din clipa când trecuse pragul casei, păru s-o încânte, caşi fiecare mişcare ce se făcea în jurul ei, în afară de pregătirile pentruînmormântare şi de prezenţa oamenilor în doliu. După cum s-a purtat întimpul înmormântării, am crezut că nu e în toate minţile: a fugit în camera ei,rugându-mă să merg cu ea, cu toate că aveam treabă, căci trebuia să îmbraccopiii. Şedea acolo tremurând, cu mâinile încleştate, şi mă întreba mereu:"Încă n-au plecat?" Apoi a început să-mi povestească, plină de-o agitaţieisterică, ce mult o impresionează culoarea neagră; şi tresărea şi tremura tottimpul, iar la urmă izbucni în plâns, iar când am întrebat-o ce are, mi-arăspuns că nu ştie, dar îi e tare frică de moarte! Eu nu mă gândeam că va murişi ea, după cum nu mă gândeam nici la moartea mea! Ce-i drept, era camsubţirică, dar tânără, cu obrajii rumeni, iar ochii îi scânteiau ca diamantelestrălucitoare. De fapt, observasem că atunci când urca scările răsufla foarteiute, că cel mai mic zgomot neaşteptat o făcea să tremure toată şi uneori aveao tuse îngrijorătoare; dar nu ştiam ce prevesteau aceste simptome, şi nicisimpatie pentru ea nu aveam. Noi, cei de pe-aici, nu-i prea îndrăgim pe străini,domnule Lockwood, dacă nu ne îndrăgesc mai întâi ei pe noi.Tânărul Earnshaw se schimbase mult în aceşti trei ani cât lipsise de acasă.Slăbise şi-şi pierduse rumeneala din obraji, iar vorba şi îmbrăcămintea îi eraucu totul altele. Chiar în ziua întoarcerii lui ne-a spus, lui Joseph şi mie, căde-acum încolo trebuie să stăm în bucătăria din dos şi să-i lăsăm lui sala. Defapt, a vrut să pună covoare şi tapete într-o odăiţă goală pentru a face soţiei luiun salon, dar ea părea atât de încântată de pardoseala albă şi de căminulacela uriaş în care dogorea focul, de farfuriile de cositor şi de dulapul cu vasede faianţă, de cuşca câinilor şi de spaţiul mare din jurul focului, în faţa căruiaşedeau de obicei, încât Hindley, văzând că nu e necesar salonul pentru ca easă se simtă bine, a renunţat la planul lui. Tânăra doamnă a fost de asemenea încântată că printre noile ei cunoştinţea găsit şi o soră, şi la început stătea la taifas cu Catherine, o săruta şi hoinăreacu ea, dându-i şi o mulţime de daruri. Dar această dragoste îi trecu foarterepede, şi când ea deveni ursuză, Hindley se transformă într-un tiran. Câtevacuvinte din partea ei, din care reieşea că Heathcliff nu-i place, au fost de ajunspentru a trezi în Hindley toată vechea ură faţă de băiat. Îl alungă din sală,poruncindu-i să stea cu servitorii, şi nu-l mai lăsă să înveţe carte cu pastorul,dar în schimb îl puse să lucreze pe-afară, silindu-l să facă munci tot atât degrele ca orice rândaş de la fermă.La început, Heathcliff îşi îndura foarte bine degradarea, căci Cathy îi arătatot ce învăţa ea şi muncea sau juca adesea cu el pe câmp. După cum stăteaulucrurile, eram sigură că vor creşte amândoi ca doi sălbatici, căci tânăruluimeu stăpân nu-i păsa nici de cum se purtau şi nici de ce făceau ei, ci numai sănu-i stea prin preajmă. Dacă ar fi fost după el, nu s-ar fi interesat nici dacă seduc duminica la biserică. Dar când copiii lipseau de la slujbă, Joseph şipastorul îl dojeneau pentru nepăsarea lui; atunci îşi aducea aminte de ei şiporuncea ca Heathcliff să fie biciuit, iar pe Catherine o oprea de la mâncare fiela prânz, fie seara. Pentru copii însă, una din cele mai mari plăceri era să fugăde dimineaţă peste dealuri şi să rămână acolo ziua întreagă, iar pedeapsa ceurma însemna pentru ei o nimica toată de care râdeau. Pastorul putea să-i deaCatherinei să înveţe pe de rost câte capitole poftea, iar Joseph putea să-l batăpe Heathcliff până-l durea braţul; în clipa când erau din nou împreună, maibine zis în minutul în care născoceau vreun plan răutăcios de răzbunare,uitau totul. Nu o dată am plâns în tăcere văzându-i cum devin din ce în ce mainepăsători, dar nu îndrăzneam să-i cert de frică să nu pierd şi bruma deinfluenţă pe care-o mai aveam asupra acestor două făpturi părăsite. Într-oduminică seară s-a întâmplat să fie alungaţi din casă pentru că făcuserăzgomot sau pentru cine ştie ce altă greşeală neînsemnată, şi când m-am dussă-i chem la cină, nu i-am putut găsi nicăieri. Am scotocit toată casa, curtea şigrajdurile, dar n-am dat de ei. În cele din urmă, Hindley, furios, ne-a spus săferecăm uşile şi ne-a pus să jurăm că nici unul dintre noi nu-i va lăsa să intreîn timpul nopţii. Toţi s-au dus la culcare, dar eu, prea speriată ca să potdormi, am deschis ferestrele odăii mele şi, cu toate că ploua, am scos capulafară să le pândesc sosirea. Eram hotărâtă, în ciuda opreliştii lui Hindley, să-ilas să intre în casă dacă s-ar fi întors. După câtăva vreme am auzit nişte paşiurcând drumul spre casă şi am văzut lumina unui felinar licărind prinspărturile gardului. Mi-am aruncat un şal pe cap şi am ieşit afară, ca nucumva hoinarii să bată în uşă şi să-l trezească pe domnul Earnshaw. EraHeathcliff. Când l-am văzut singur, am tresărit.— Unde-i domnişoara Catherine?! am strigat în grabă. Sper că nu i s-aîntâmplat nimic...— La Thrushcross Grange, mi-a răspuns, şi-ar fi trebuit să fiu şi eu totacolo, dar ăia nu sunt destul de bine crescuţi ca să mă fi poftit şi pe mineînăuntru.— Aşa, iar o să-ţi încasezi porţia! i-am spus; n-ai să fii mulţumit până nu tedă afară de-aici. Cine Dumnezeu v-a spus să mergeţi până la ThrushcrossGrange?— Lasă-mă să-mi lepăd hainele astea ude şi am să-ţi povestesc totul, Nelly,mi-a răspuns el.L-am rugat să aibă grijă să nu-l trezească pe stăpân şi, în timp ce sedezbrăca şi eu aşteptam să sting lumânarea, el continuă:— Cathy şi cu mine am fugit din spălătorie ca să putem hoinări în voie şi,zărind luminile de la Grange, ne-am gândit să ne ducem până acolo, să vedemdacă şi copiii Linton îşi petrec serile de duminică tremurând prin colţuri, întimp ce tatăl şi mama lor şed la masă mâncând şi bând, cântând, râzând şiîncălzindu-şi mâinile la para focului. Crezi că aşa făceau? Ori crezi că citeaupredici sau îi catehiza servitorul lor şi-apoi erau puşi să înveţe pe de rost ocoloană întreagă de nume din "Biblie" dacă nu răspundeau bine?— Probabil că nu, i-am spus, dar nu mă îndoiesc că aceia sunt copii buni,cuminţi şi nu merită ca lumea să se poarte cu ei aşa cum se poartă cu voi, caresunteţi aşa de neascultători.— Lasă-te de predici, Nelly! spuse el. Fleacuri! Am gonit fără oprire dinvârful dealului de la Wuthering Heights până la parc; Catherine a pierdutcursa, căci era desculţă. Mâine va trebui să-i cauţi pantofii prin băltoace.Ne-am strecurat printr-o spărtură din gard, am urcat pe dibuite poteca şine-am aşezat pe un ghiveci de flori chiar sub fereastra salonului. Luminastrăbătea prin obloane, căci nu le închiseseră, iar perdelele erau numai pejumătate trase. Amândoi am putut privi înăuntru, stând pe piatra de latemelia casei şi agăţându-ne de marginea ferestrei. Şi am văzut — ah, cefrumos era! — o încăpere minunată, acoperită cu un covor roşu, cu scaune şimese îmbrăcate în roşu şi un tavan curat, alb, cu chenar aurit, din mijloculcăruia cădea o ploaie de picături de sticlă atârnată pe lanţuri de argint,strălucind în lumina dulce a unor mici făclii de ceară. Bătrânii, domnul şidoamna Linton, nu erau acolo; Edgar şi sora lui aveau camera întreagă ladispoziţia lor. N-ar fi trebuit să fie fericiţi? Noi, în locul lor, ne-am fi crezut încer! Şi acum, ghici ce făceau copiii aceia cuminţi? Isabella, care cred că areunsprezece ani, un an mai puţin decât Cathy, zăcea într-un capăt al odăiiţipând şi urlând ca şi cum vrăjitoarele ar fi înfipt în ea nişte ace înroşite la foc.Edgar, lângă cămin, plângea încet; iar în mijloculmesei şedea un căţeluş care-şi scutura laba şi lătra. Din învinuirile pe careşi le aduceau unul altuia, am înţeles că fuseseră cât pe-aci să rupă câinele îndouă. Idioţii! Iată plăcerea lor: se certaseră care să pună mâna pe un ghemotocde păr cald şi, după ce se luptaseră amândoi pentru el, începuseră să plângăpentru că nu mai aveau chef să-l ia. Am râs în gura mare de cei doi răsfăţaţi,dispreţuindu-i din toată inima. M-ai prins tu pe mine vreodată că vreau să iauvreun lucru pe care-l doreşte Catherine? Sau ne-ai găsit, atunci când stămsinguri, chinuind câini, plângând, sau rostogolindu-ne pe jos, fiecare în câteun capăt al încăperii? N-aş da pentru nimic în lume traiul meu de-aci pe viaţalui Edgar Linton la Thrushcross Grange, nu zău, nici dacă în schimb aş puteasă-l azvârl pe Joseph de pe cea mai înaltă muche a acoperişului şi să vopsescfaţa casei cu sângele lui Hindley!— Taci, taci, Heathcliff! l-am întrerupt. Mai bine spune-mi cum de-ailăsat-o pe Catherine acolo?— Ţi-am spus că am început să râdem, îmi răspunse. Copiii Linton ne-auauzit şi dintr-o singură mişcare au ţâşnit la uşă ca săgeţile; întâi a fost tăcere,după aceea un strigăt: "Oh, mama, mama! Oh, papa! Oh, mama, veniţiîncoace! Oh, papa!" Îţi jur că aşa răcneau! Noi făceam un tărăboinemaipomenit, căci voiam să-i speriem şi mai tare; apoi am încercat să ne dăm jos de pe marginea ferestrei, pentru că trăsese cineva zăvoarele şi-am socotitcă e mai bine să fugim. Eu o ţineam pe Cathy de mână şi-o trăgeam dupămine, dar deodată căzu. "Fugi, Heathcliff, fugi! mi-a şoptit ea. Au dat drumulbuldogului şi m-a înşfăcat de picior!" Diavolul, o prinsese de gleznă, Nelly, amauzit şi eu smiorcăiala lui scârboasă. Cathy n-a ţipat — nu! — i-ar fi fostruşine să ţipe chiar de-ar fi fost străpunsă de coarnele unui taur înfuriat. Dareu am ţipat! Am urlat atâtea blesteme, c-aş fi putut nimici toţi diavoliicreştinătăţii, apoi am pus rnâna pe-o piatră şi-am băgat-o în gura dulăului,încercând din răsputeri să i-o vâr pe gât. În cele din urmă a venit o slugă cu unfelinar, răcnind: "Ţine-l bine, Skulker, ţine-l bine!" Dar când a văzut ce vânaseSkulker, schimbă tonul. Câinele era aproape sugrumat, limba lui enormă,roşie îi atârna din gură de-o şchioapă, iar din buzele-i răsfrânte curgeau baleînsângerate. Omul o ridică numaidecât pe Cathy; îi era rău, nu de frică, suntsigur, ci de durere. O duse în casă; eu l-am urmat, blestemând şi ameninţând."Ce-ai vânat, Robert?" strigă Linton din uşă. "Skulker a prins o fetiţă,domnule, a răspuns acesta, şi uite că mai e şi-un băiat, a adăugatînhăţându-mă, care pare să fie un derbedeu fără pereche! Cred că hoţii voiausă-i vâre pe fereastră. Iar după ce-am fi adormit, copiii ăştia le-ar fi deschisuşile, şi banda de hoţi ne-ar fi putut omorî în voie. Ţine-ţi gura, hoţule, gurăspurcată ce eşti! Taci, că spânzurătoarea te-aşteaptă. Domnule Linton, domnule,nu lăsaţi puşca din mână" "Nu, nu, Robert, răspunse bătrânul nerod;bandiţii ştiu că ieri mi-am încasat arenzile şi au plănuit bine lovitura. Intraţi!Le-arăt eu lor primire! Ia vezi, John, du-te şi pune lanţul. Jenny, dă-i apă luiSkulker. Să-şi bată joc de-un magistrat chiar în casa lui, şi încă în ziuasabatului! Obrăznicia lor nu cunoaşte margini! Oh, scumpa mea Mary, uită-teaici! Nu te speria, nu-i decât un băieţaş, dar mârşăvia i se citeşte desluşit pefaţă. N-ar fi o binefacere pentru ţară dacă l-am spânzura imediat, înainte dea-şi arăta firea nu numai prin trăsăturile feţei, ci şi prin fapte?" Mă împinsesub candelabru, şi doamna Linton îşi puse ochelarii pe nas, ridicându-şimâinile de spaimă. Laşii aceia de copii se apropiară tiptil, iar Isabella gângăvi:"Vai, ce înspăimântător e! Închide-l în pivniţă, papa. E exact ca fiul ghicitoareicare mi-a furat fazanul domesticit. Nu-i aşa, Edgar?" .În timp ce mă cercetau, sosi şi Cathy; auzise ultima observaţie şi începu sărâdă. Edgar Linton, după ce o privi cu atenţie, îşi adună minţile într-atât, încâto recunoscu. Ştii, ei ne văd la biserică, în altă parte n-avem unde-i întâlni. "Edomnişoara Earnshaw, şopti Edgar Linton mamei lui; şi uite cum a muşcat-oSkulker, uite cum îi sîngerează piciorul!""Domnişoara Earnshaw? Prostii! strigă doamna. Cum poate hoinăridomnişoara Earnshaw pe câmpuri cu un ţigan? Şi totuşi copila e în doliu —desigur că ea e — vai va rămâne schiloadă pe viaţă!?""Ce nepăsare condamnabilă din partea fratelui ei! exclamă domnul Linton,întorcându-se spre Catherine. Am înţeles eu din spusele lui Shielders (acelaera pastorul, domnule) c-o lasă să crească ca o adevărată păgână. Dar ăstacine-i, de unde şi-o fi cules asemenea tovarăş? A da, să ştii că el e straniaachiziţie a fostului meu vecin — făcută cu prilejul călătoriei lui la Liverpool —un mic indian sau un copil părăsit de-un american sau de-un spaniol.""Un băiat rău, în orice caz, spuse bătrâna doamnă, şi cu totul nepotrivitîntr-o casă ca lumea! Linton, ai observat cum vorbeşte? Sunt îngrozită ca nucumva să fi auzit şi copiii mei ce-a spus."Eu am început din nou cu înjurăturile — nu te supăra, Nelly — şi atuncii-au poruncit lui Robert să mă scoată din casă. Eu n-am vrut să plec fărăCathy. Dar el m-a târât în grădină, mi-a vârât cu de-a sila un felinar în mână,m-a asigurat c-o să-i spună el domnului Earnshaw cum m-am purtat şi,poruncindu-mi s-o iau din loc imediat, încuie repede uşa pe dinăuntru!Perdelele erau legate cu un şnur la un colţ al ferestrei, aşa c-am început să-ispionez din nou; căci de cumva Catherine ar fi vrut să plece şi ei nu i-ar fi datdrumul, aveam de gând să sparg ferestrele acelea mari ale lor într-un milionde bucăţi. Ea şedea liniştită pe canapea. Doamna Linton îi scosese de pe umeripelerina cenuşie a lăptăresei, pe care o luasem cu împrumut pentru excursianoastră, şi după cum dădea din cap cred că o dojenea. Cathy e o domnişoară,de aceea se purtau cu ea altfel decât cu mine. Apoi veni o servitoare care aduseun lighean cu apă caldă şi-i spălă picioarele; domnul Linton i-a pregătit unpahar mare cu vin fiert, Isabella i-a pus o farfurie întreagă de prăjituri înpoală, în timp ce Edgar stătea la oarecare depărtare, cu gura căscată. Dupăaceea i-au uscat şi pieptănat părul ei minunat, i-au dat o pereche de papucienormi şi au împins-o cu scaun cu tot lângă foc. Iar eu am lăsat-o acolo cât sepoate de veselă, împărţindu-şi mâncarea cu căţelul şi cu Skulker, pe care-lciupea din timp în timp de bot, ceea ce aprindea o scânteie de veselie în ochiialbaştri şi goi ai membrilor familiei Linton, slabă oglindire a chipului eiîncântător. I-am văzut pe toţi copleşiţi de o admiraţie prostească; ea le e atâtde superioară, e mai presus de toate făpturile de pe lume, nu-i aşa, Nelly?— Afacerea asta o să aibă mai multe urmări decât crezi tu, i-am răspuns,învelindu-l; apoi am stins lumânarea. Nu te mai astâmperi, Heathcliff, şidomnul Hindley o să ia măsuri aspre, ai să vezi!Vorbele mele s-au dovedit a fi mai adevărate decât aş fi dorit. Aceastăaventură nenorocită l-a înfuriat pe Earnshaw. A doua zi a venit la noi domnulLinton în persoană, ca să dreagă lucrurile, şi-l dojeni în aşa măsură pe tânărulnostru stăpân pentru felul în care-şi conduce familia, încât Hindley fu silit săse gândească serios la ceea ce se petrece în jurul lui. Heathcliff n-a fost bătutcu biciul, dar i s-a spus că la prima vorbă pe care o va spune domnişoareiCatherine va fi dat afară din casă. Iar doamna Earnshaw a hotărât s-o ţină înfrâu pe cumnata ei de îndată ce aceasta se va întoarce acasă, folosind nu forţa,ci duhul blândeţii; de altfel, şi-ar fi dat seama că nu-i de făcut nimic cu forţa.
