Straşnic început pentru o viaţă de pustnic! Patru săptămâni de chin,frământare şi boală! Şi vai! vântul suflă rece ca gheaţa, cerul de miazănoapteeste amarnic de sumbru, şi drumurile înfundate, şi doctorii de ţară veşnic înîntârziere! Şi vai! lipsa asta de chipuri omeneşti! Şi, mai rău decât toate,înspăimântătoarea sentinţă a lui Kenneth că nu voi putea ieşi din casă până laprimăvară!Domnul Heathcliff m-a onorat mai adineauri cu vizita lui. Acum şapte zilemi-a trimis o pereche de potârnichi, ultimele din sezon. Ticălosul! Nu-i cu totulnevinovat de boala mea, şi tare-mi venea să i-o spun pe faţă! Dar, din păcate,nu puteam jigni un om care a fost atât de milos încât a stat la căpătâiul meumai bine de un ceas, vorbindu-mi despre alte subiecte decât pilule şi siropuri,vezicători şi lipitori! Acum sunt chiar bine dispus. Sunt prea slăbit pentru aciti; dar mi-ar face plăcere să aud ceva interesant. Ce-ar fi dacă aş chema-o pedoamna Dean ca să-şi termine povestea? Îmi reamintesc principaleleîntâmplări petrecute până la plecarea ei de la Wuthering Heights. Da, ţinminte că eroul fugise şi n-au mai auzit nimic despre el timp de trei ani de zile,iar eroina s-a căsătorit. Am s-o sun; o să-i facă plăcere când m-o vedea binedispus. Iat-o. Doamna Dean a şi sosit.— Mai sunt douăzeci de minute, domnule, până să luaţi doctoria, începuea.— Dă-o încolo! Să n-o mai văd! îi răspunsei. Aş vrea...— Doctorul zice că n-ar trebui să mai luaţi atâtea prafuri!— Sunt în totul de acord cu el! Dar nu mă întrerupe. Vino şi aşază-te aici.Ia mâinile de pe grămada aceea amărâtă de sticluţe. Scoate-ţi împletitura dinbuzunar... aşa, vezi... şi spune-mi mai departe povestea domnului Heathcliff,de unde ai lăsat-o şi până-n ziua de azi. Şi-a isprăvit studiile pe continent şis-a întors acasă un "domn"? Sau a căpătat o bursă la un colegiu? Sau a fugitîn America, unde şi-a câştigat onoruri şi avere sugând sângele patriei saleadoptive? Sau a strâns bani rapid, operând tâlhării la drumul mare în Anglia?— O fi făcut din toate câte puţin, domnule Lockwood, eu nu pot garanta denimic! V-am spus de la bun început că nu ştiu cum şi-a câştigat banii, dupăcum nu ştiu nici ce mijloace a folosit pentru a ieşi din starea de sălbăticie încare căzuse. Dar, dacă-mi daţi voie, dacă vă distrează şi nu vă oboseşte, am săvă povestesc mai departe în felul meu. Vă simţiţi mai bine astăzi?— Mult mai bine.— Asta-i o veste bună.Domnişoara Catherine şi cu mine am plecat la Thrushcross Grange şi,spre plăcuta mea surprindere, s-a purtat mult mai bine decât aş fi îndrăznit săsper. Părea îndrăgostită de domnul Linton, şi surorii lui de asemeni îi arătamultă dragoste. Fireşte, amândoi fraţii căutau, prin toate mijloacele, s-omulţumească. Nu ciulinul se pleca spre caprifoi, ci caprifoiul îmbrăţişaciulinul. Nici vorbă despre concesii reciproce: ea stătea neclintită, iar ceilalţi seînclinau. Şi cine poate fi răutăcios dacă nu întâlneşte nici împotrivire, nici indiferenţă? Observasem că domnul Edgar era stăpânit de teama ca nu cumvas-o enerveze si căuta să ascundă în faţa ei grija asta a lui, dar dacă mă auzearăspunzându-i mai aspru, sau vedea că vreo altă servitoare se îmbufnează lavreo poruncă prea dură a doamnei, îşi trăda supărarea printr-o încruntăturăcare nu-i întuneca niciodată faţa când era vorba de propria lui persoană.Adeseori m-a dojenit cu severitate pentru obrăznicia mea, afirmând că nicidacă cineva l-ar înjunghia n-ar simţi o durere mai mare decât cea pe care osimte când îşi vede soţia supărată. Pentru a nu necăji un stăpân atât de bun,m-am deprins să fiu mai puţin ţâfnoasă şi, vreme de o jumătate de an, pentrucă nu se găsi nici o scânteie care să-l facă să explodeze, praful de puşcărămase inofensiv, de parcă ar fi fost nisip. Catherine avea când şi când epocide tristeţe şi tăcere: soţul ei le respecta cu dragoste şi fără a o întreba nimic,atribuindu-le transformărilor survenite în constituţia ei cu prilejul bolii decare suferise, întrucât înainte de asta Catherine nu avusese niciodată vreodepresiune nervoasă. Înseninarea ei era întâmpinată prin propria luiînseninare. Aş putea afirma că erau într-adevăr profund fericiţi, din ce în cemai fericiţi.Dar fericirea lor luă sfârşit. Da, calea lungă a vieţii ne sileşte să trăimpentru noi înşine. Oamenii blânzi şi generoşi nu au decât un egoism ceva maiechilibrat decât cei despotici. Şi fericirea lor încetă când împrejurările îi siliră,pe fiecare din ei, să-şi dea seama că interesul unuia nu era principalapreocupare a celuilalt. Într-o seară dulce de septembrie mă întorceam dinlivadă cu un coş greu de mere, pe care le culesesem. Se lăsase întunericul şiluna privea peste zidul înalt al curţii, făcând ca umbrele nedesluşite să seascundă prin numeroasele unghere ale clădirii. Mi-am aşezat povara pe trepte,în faţa uşii de la bucătărie, şi m-am oprit puţin pentru a mă odihni şi a mairespira aerul proaspăt şi dulce. Stăteam cu spatele spre intrare, ochii îmi erauaţintiţi asupra lunii, când, în spatele meu, am auzit o voce:— Nelly, dumneata eşti?Era o voce profundă, cu un timbru străin, dar după modul cum îmi rostisenumele mi se păru cunoscută. M-am întors speriată să văd cine vorbeşte, căciuşile erau închise şi nu văzusem pe nimeni când mă apropiasem de trepte. Amauzit mişcare în capul scării ce ducea spre antreu şi, după ce făcui câţiva paşiîntr-acolo, am văzut un bărbat voinic, îmbrăcat într-o haină de culoareînchisă; iar faţa şi părul îi erau de asemeni de culoare închisă. Stătea rezematde perete şi ţinea degetele pe clanţă, ca şi cum ar fi avut de gând să deschidăuşa. "Cine să fie? mi-am zis. Domnul Earnshaw? Ah, nu! Glasul ăsta nuseamănă cu glasul lui."— Aştept aici de-un ceas, începu; mă uitam la el cu ochii mari deschişi; înjurul nostru domnea o tăcere de mormânt. N-am cutezat să intru. Nu măcunoşti? Uită-te la mine, doar nu sunt străin!O rază de lună căzu pe faţa lui.Obrajii îi erau palizi şi pe jumătate acoperiţi de favoriţi negri, sprâncenelecăzute, iar ochii, ciudaţi, adânciţi în orbite. I-am recunoscut ochii.— Ce?! strigai ridicându-mi mâinile de uluire, neştiind dacă e om dinlumea asta sau o nălucă. Ce? Te-ai întors? Eşti chiar tu? Tu eşti?— Da, eu, Heathcliff, răspunse el, ridicându-şi privirea spre ferestrelecasei, ce străluceau în razele lunii pe care o oglindeau; dar din dosul lor nu sestrecura nici o dâră de lumină.— Nu sunt acasă? Unde-i ea? Nelly, dumneata nu te bucuri? N-ai de ce fi atât de tulburată! E aici? Răspunde-mi! Vreau să-i spun o vorbă... stăpâneidumitale, du-te şi spune-i că cineva de la Gimmerton vrea s-o vadă.— Dar ce-o să spună Catherine?! Exclamai. Ce-o să facă? Surpriza astam-a zăpăcit... O să-şi piardă minţile! Şi tu, tu eşti Heathcliff! Dar cât te-aischimbat! Nu, nu, e de crezut! Ai fost soldat?— Du-te şi comunică-i ce ţi-am spus, mă întrerupse el nerăbdător. Nicichinurile iadului nu sunt mai grele decât aşteptarea asta! El apăsă clanţa, şieu am intrat în antreu; dar când am ajuns în faţa salonului unde se aflaudomnul şi doamna Linton, n-am mai avut curajul să înaintez. În cele din urmămi-am găsit o scuză: să-i întreb dacă nu doresc să aprind lumânările — şi amdeschis uşa.Şedeau împreună în faţa ferestrei deschise şi priveau peste pomii dingrădină şi parcul sălbatic şi verde, valea de la Gimmerton, deasupra căreiaplutea o fâşie lungă de ceaţă (căci, după cum aţi observat probabil şi dumneavoastră,imediat după ce treceţi de capelă apa ce se scurge din mlaştini seuneşte cu râuleţul care şerpuieşte pe povârniş de-a lungul văii). WutheringHeights se află deasupra acestor aburi argintii, dar vechea noastră casă nu sevede de-aici, căci e aşezată de cealaltă parte a crestei. Încăperea şi cei ce erauîntr-însa, cât şi priveliştea ce se aşternea în faţa lor păreau cuprinse de olinişte minunată. Am întrebat despre lumânări, dar nu-mi venea la îndemânăsă repet cele spuse de Heathcliff, aşa că m-am îndreptat spre ieşire, fără săscot un cuvânt. Dându-mi însă seama de prostia mea m-am oprit şi ambolborosit:— A venit cineva de la Gimmerton şi doreşte să o vadă pe doamna.— Ce doreşte? întrebă doamna Linton.— Nu l-am întrebat, răspunsei.— Bine. Trage perdelele, Nelly, zise ea, şi adu ceaiul. Mă întorcnumaidecât.Ea ieşi din odaie. Domnul Edgar mă întrebă, liniştit, cine o căuta.— O persoană pe care doamna n-o aşteaptă, răspunsei. Heathcliff, vă maiaduceţi aminte de el, domnule? Heathcliff, care trăia în casa domnuluiEarnshaw.— Ce, ţiganul acela, rândaşul acela?! strigă el. De ce nu i-ai spus desluşitCatherinei cine e?— Vă rog! Să nu-i vorbiţi aşa, domnule, spusei eu. Ar fi foarte mâhnitădacă v-ar auzi. A fost distrusă când a fugit Heathcliff de-acasă. Şi cred căreîntoarcerea lui îi va face o mare bucurie.Domnul Linton se îndreptă spre una din ferestrele aflate de partea cealaltăa încăperii, care dădea spre curte. O deschise şi se plecă peste pervaz. Cred căcei doi erau sub fereastră, căci exclamă în grabă.— Nu sta acolo,iubita mea! Pofteşte persoana înăuntru, dacă e cinevacunoscut.Curând după aceea am auzit zgomotul clanţei, iar Catherine, după ceurcase scările în goană, apăru cu răsuflarea tăiată, năucă şi prea emoţionatăca să-şi poată arăta bucuria. De fapt, după faţa ei ai fi putut bănui că asupră-ise abătuse mai degrabă o mare nenorocire.— Oh! Edgar! Edgar! spuse ea gâfâind şi îmbrăţişându-l. Oh! scumpulmeu Edgar! Heathcliff s-a întors...s-a întors! Şi-l strânse atât de tare în braţe,de era gata să-l înăbuşe.— Bine, bine, strigă soţul pe un ton cam supărat. Pentru atâta lucru nu-inevoie să mă sugrumi! Niciodată omul acesta nu mi s-a părut a fi o comoarănepreţuită. Nu văd de ce eşti atât de emoţionată!— Ştiu că nu-ţi era simpatic, răspunse ea, înfrângându-şi oarecumexcesiva încântare. Dar de dragul meu trebuie să te împrieteneşti cu el. Să-ispun să vină sus?— Aici? întrebă el. În salon?— Dar unde în altă parte? răspunse Catherine.Domnul Linton păru vexat şi-i sugeră bucătăria, ca fiind un loc mainimerit pentru Heathcliff. Doamna Catherine Linton îl măsură din ochi cu oexpresie ciudată... pe jumătate mânioasă şi pe jumătate batjocoritoare,văzându-l atât de dispreţuitor.— Nu, adăugă ea după un minut, nu pot sta în bucătărie cu el. Aşterne aicidouă mese, Ellen: una pentru stăpânul dumitale şi domnişoara Isabella, caresunt nobili, şi alta pentru Heathcliff şi mine, care suntem oameni din popor.Aşa eşti mulţumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac focul în altă cameră?Dacă aşa vrei, dă dispoziţii. Acum dau fuga jos să mă conving că oaspetelemeu e într-adevăr aici. Mă tem că bucuria mea e prea mare ca să fie adevărată!Era gata s-o pornească din nou, în goană, dar Edgar o opri.— Spune-i să poftească sus, zise, adresându-mi-se mie; iar tu; Catherine,încearcă să fii fericită fără a fi absurdă! N-are rost ca toată casa să te vadăprimind un servitor fugit aşa cum ai primi un frate.Am coborât şi l-am găsit pe Heathcliff aşteptând la intrare. Părea sigur căva fi poftit înăuntru. M-a urmat fără prea multă vorbă, iar eu l-am condus înfaţa stăpânului şi a stâpânei, ai căror obraji îmbujoraţi trădau urmele uneidiscuţii aprinse. Dar pe chipul stăpânei străluci un alt sentiment cândprietenul ei apăru în prag; sări spre el, îl luă de mâini şi-l conduse la Linton,apoi prinse degetele şovăitoare ale lui Linton şi le vârî în cele ale musafirului.Iar eu, văzîndu-l acum bine pe Heathcliff în lumina focului şi a lumânărilor,am rămas uluită de cât se schimbase. Devenise un bărbat voinic, atletic, binelegat; pe lângă el stăpânul meu părea un adolescent firav. Ţinuta lui dreaptă tefăcea să crezi că fusese în armată. Trăsăturile hotărâte dădeau feţei lui oexpresie mult mai matură decât cea a domnului Linton; părea inteligent şi numai avea nici o urmă a grosolăniei lui din trecut. În sprâncenele joase,încruntate, şi în ochii plini de-un foc negru se mai ascundea încă o sălbăticiepe jumătate îmblânzită, dar desăvârşit stăpânită; manierele lui distinse, cutoate că nu mai păstrau nici o urmă de stângăcie, erau totuşi prea dure pentrua fi graţioase. Surpriza stăpânului părea tot atât de mare, dacă nu şi mai mareca a mea. O clipă se simţi încurcat, neştiind în ce fel să se adresezerândaşului, aşa cum îl numise. Heathcliff dădu drumul mâinii lui fine şirămase în picioare, privindu-l cu răceală, aşteptând să-i vorbească.— Luaţi loc, domnule, îi zise în sfârşit. Doamna Linton, aducându-şiaminte de vremurile de odinioară, mi-a cerut să vă fac o primire cordială şi,fireşte, sunt încântat când am prilejul să-i fac o plăcere.— Eu de asemenea, răspunse Heathcliff, mai ales atunci când pot şi eu luaparte la această plăcere; rămân bucuros un ceas, două.Se aşeză pe un fotoliu în faţa doamnei Catherine, care sta cu privireaaţintită asupra lui de parcă s-ar fi temut că, dacă-l scapă din ochi, ar putea sădispară. Heathcliff nu-şi ridica prea des ochii către ea: o privire fugară aruncată din când în când îi era de-ajuns; dar de fiecare dată licăririle ochilorsăi oglindeau încântarea nedomolită pe care o sorbea din ochii ei. Erau preacuprinşi de bucuria lor reciprocă pentru a se simţi stingheriţi de ceva saucineva. Pentru domnul Edgar însă, lucrurile stăteau altfel; pălise de supărare,sentiment care ajunse la culme când doamna se ridică şi, trecând de cealaltăparte a covorului, prinse din nou mâinile lui Heathclifff şi râse de parcă nu maiera în toate minţile.— Mâine o să mi se pară vis! strigă ea. N-o să-mi vină să cred că te-amvăzut, că te-am atins, c-am vorbit iarăşi cu tine. Dar să ştii, Heathcliff, ai fostfără milă, nu meriţi această primire. Să fugi şi să nu dai nici un semn de viaţătimp de trei ani! Asta înseamnă că nu te-ai gândit niciodată la mine!— M-am gândit puţin mai mult decât te-ai gândit tu la mine, murmură el.Am auzit, nu de mult, că te-ai căsătorit, Cathy, şi, în timp ce aşteptam jos încurte, iată ce puneam la cale: să-ţi văd o clipă faţa şi mirarea din ochi, şi poateo aşa-zisă bucurie, după aceea să mă răfuiesc cu Hindley şi-apoi, ca să scapde rigorile legii, să-mi iau singur viaţa. Dar primirea pe care mi-ai făcut-o ascos din mintea mea aceste gânduri; bagă însă de seamă, nu cumva dataviitoare să mă primeşti altfel! Nu, n-ai să mă mai alungi încă o dată. Spunedrept, ţi-a fost într-adevăr greu fără mine? Ei bine, să ştii c-am avut motive săplec. De când ţi-am auzit pentru ultima oară glasul, m-am luptat amarnic cuviaţa şi trebuie să mă ierţi, căci am luptat numai pentru tine!— Catherine, dacă nu vrei să bem ceaiul rece, vino te rog la masă, îlîntrerupse domnul Linton, străduindu-se să păstreze tonul obişnuit şipoliteţea cuvenită. Domnul Heathcliff are un drum lung de făcut, indiferentunde ar avea de gând să doarmă la noapte, iar mie mi-e sete.Catherine îşi ocupă locul în faţa ceainicului, domnişoara Isabella sosichemată de clopot, apoi, după ce i-am văzut aşezaţi pe scaunele lor, am ieşitdin odaie. Masa n-a durat nici zece minute. Ceaşca doamnei Catherine n-afost umplută nici o dată; nu putea nici mânca, nici bea. Edgar şi-a turnat ceaişi în farfurie, şi abia a băut o înghiţitură. În seara aceea musafirul n-a stat maimult de-un ceas! La plecare l-am întrebat dacă se duce la Gimmerton.— Nu, mă duc la Wuthering Heights, a răspuns. M-a poftit domnulEarnshaw azi-dimineaţă când l-am vizitat.L-a poftit domnul Earnshaw! Şi el a fost în vizită la domnul Earnshaw!După ce-a plecat, am cântărit în toate chipurile aceste vorbe. Oare a ajuns unipocrit şi a venit pe-aici, prin partea locului, să săvârşească cine ştie cenelegiuri prefăcându-se că-i om cumsecade? Am căzut pe gânduri. Aveam înadâncul sufletului un presentiment care-mi spunea c-ar fi fost mai bine dacănu s-ar mai fi întors niciodată.Către miezul nopţii, doamna Linton, furişându-se în camera mea, m-atrezit din primul somn. A luat un scaun şi s-a aşezat la căpătâiul meu,trăgându-mă de păr ca să mă trezească.— Nu pot dormi, Ellen, zise ea în chip de introducere. Am nevoie de o fiinţăvie căreia să-i împărtăşesc fericirea mea! Edgar e posomorât, pentru că suntfericită din pricina cuiva care nu-l interesează. Refuză să deschidă gura, iarcând vorbeşte, nu spune dorit vorbe răutăcioase şi prosteşti; mi-a spus căsunt fără milă şi egoistă dacă-i cer să stea de vorbă când e bolnav si somnoros,întotdeauna reuşeşte să se îmbolnăvească la cea mai măruntă contrarietate!Am rostit câteva vorbe de laudă la adresa luo Heathcliff, şi atunci, fie din pricina durerii de cap, fie dintr-o criză de invidie, a început să plângă. M-amsculat din pat şi l-am lăsat singur.— Ce rost are să i-l lauzi pe Heathcliff? i-am răspuns. Nu se puteau suferide copii, şi lui Heathcliff i-ar plăcea tot atât de puţin să te audă lăudându-l peEdgar; aşa-i firea omenească. Lasă-l în pace pe domnul Linton, nu-i mai vorbidespre Heathcliff, dacă nu vrei să izbucnească un conflict deschis între ei.— Dar asta nu dovedeşte o mare slăbiciune? continuă ea. Eu nu suntinvidioasă: şi nu-s niciodată geloasă pe părul auriu şi strălucitor al Isabellei,de pielea ei albă, de fineţea şi eleganţa ei şi de dragostea pe care i-o aratăîntreaga familie. Chiar şi tu, Nelly, dacă avem vreo discuţie, ţii imediat parteIsabellei, iar eu cedez ca o mamă proastă şi-i zic "scumpa mea" şi o mângâipână-i trece supărarea. Fratelui ei îi face plăcere să ne vadă prietene, şi deaceea îmi face şi mie plăcere. Dar să ştii că seamănă mult unul cu altul: niştecopii răsfăţaţi, care-şi închipuie că lumea a fost făcută numai ca să se poatăbucura ei, şi, cu toate că-i las în apele lor, cred că nu le-ar strica deloc o micăscuturătură.— Te înşeli, doamnă Linton, i-am spus. De fapt ei sunt cei ce te lasă înapele dumitale. Eu ştiu ce-ar fi aici dacă n-ar proceda astfel. E uşor să lesatisfaci câte un capriciu trecător, atâta vreme cât preocuparea lor e să-ţiindeplinească toate dorinţele încă înainte de-a le roşti. Totuşi, în cele din urmăs-ar putea să se işte cine ştie ce neînţelegere asupra vreunui lucru tot atât deimportant pentru ei cât şi pentru dumneata, şi atunci aceia pe care-i crezislabi vor fi în stare să dea dovadă de-o dârzenie egala cu a dumitale.— Şi-atunci o să ne luptăm până la moarte, nu-i aşa, Nelly? răspunse earâzând. Ba nu, Nelly! Şi-ţi repet: atâta încredere în dragostea lui Linton, încâtam impresia că nici dacă l-aş omorî nu s-ar gândi să se răzbune pe mine.Am sfătuit-o să-l preţuiască ceva mai mult pentru dragostea ce-i poartă.— Păi aşa şi fac, îmi răspunse, dar n-ar trebui să se smiorcăie pentru toatefleacurile. E copilăros. În loc să izbucnească în lacrimi după ce i-am spus că înclipa de faţă Heathcliif e demn de stima oricui şi ar fi o cinste şi pentru cel mainobil om din ţinut să fie prieten cu el, ar fi trebuit să fie de părerea mea şi să.sebucure, barem din simpatie pentru mine. Trebuie să se deprindă cu el, şipoate că-l va şi iubi. Iar dacă ne gândim la motivele pe care le-ar aveaHeathcliff să fie supărat pe Edgar, trebuie să recunoasc că s-a purtatadmirabil!— Ce părere ai despre vizita lui la Wuthering Heights? am întrebat-o. Dupăcâte mi se pare, s-a schimbat în toate privinţele. A devenit un bun creştin:întinde mâna dreaptă în semn de prietenie tuturor duşmanilor săi.— Mie mi-a dat o explicaţie, răspunse ea. Căci sunt tot atât de mirată ca şidumneata. Mi-a spus că s-a dus acolo pentru a culege de la tine ultimeleinformaţii în ceea ce mă priveşte, crezând că locuieşti tot acolo. Joseph l-aînştiinţat atunci pe Hindley, care a ieşit afară şi a început să-l întrebe ce-afăcut şi cum a trăit, iar în cele din urmă l-a poftit în casă. Acolo a găsit câţivainşi care jucau cărţi; Heathcliff s-a aşezat la joc cu ei. A câştigat ceva bani de lafratele meu, care, văzându-l înstărit, l-a poftit să revină seara. Heathcliff aconsimţit. Hindley e prea nepăsător ca să-şi aleagă cu băgare de seamăprietenii; nu-şi bate capul să se gândească dacă e îndreptăţit sau nu să aibăîncredere într-un om pe care l-a jignit atât de profund. Dar Heathcliff susţinecă motivul principal pentru care vrea să reia relaţiile cu omul care l-a prigonit odinioară e dorinţa lui de a locui aproape de Grange, ca să poată veni pe jospână aici; şi apoi zice că e legat de casa în care am crescut împreună. Iar eu, larândul meu, sper că aşa voi avea prilejul să-l văd mai des decât dacă ar locui laGimmerton. Are de gând să plătească bine dacă i se va îngădui să stea laHeights; şi, fără îndoială, lăcomia fratelui meu îl va face să accepte propunerealui Heathcliff. Întotdeauna a fost lacom de bani, cu toate că ce strânge cu omană risipeşte cu cealaltă.— Straşnic loc pentru un om necăsătorit! am spus eu. Nu te temi deconsecinţe, doamnă Linton?— Nu în ceea ce-l priveşte pe prietenul meu, a răspuns ea. E zdravăn lacap, şi asta îl va feri de primejdie.Mă tem puţin pentru Hindley, dar din punct de vedere moral nu poateajunge mai rău decât este, iar în privinţa brutalităţilor, îl voi feri eu.Întâmplarea din seara asta m-a împăcat cu Dumnezeu si cu oamenii! Eramrevoltată până la furie împotriva providenţei. Oh, am îndurat multă,multă şiamarnică suferinţă, Nelly! Dacă Edgar ar şti cât de grea mi-a fost suferinţa,i-ar fi ruşine să-mi intunece bucuria enervându-se fără rost. Şi numaibunătatea mea faţă de el m-a făcut să-mi ascund durerea. Dacă i-aş fi povestitce chinuri am îndurat, ar fi dorit alinarea lor cu aceeaşi ardoare ca şi mine.Dar acum a trecut, şi n-am de gând să mă răzbun pentru prostia lui; de aziîncolo sunt gata să suport orice! Dacă cea mai josnică fiinţă din lume mi-artrage o palmă peste obraz, nu numai că i l-aş întoarce şi pe celălalt, dar i-aşcere şi iertare pentru c-am provocat-o. Şi, drept dovadă, mă duc chiar acum sămă împac cu Edgar. Noapte bună! Sunt un înger.Adânc convinsă de ceea ce spusese şi mulţumită de sine a plecat. Iarsuccesul obţinut după împlinirea hotărârii luate se văzu a doua zi: domnulLinton nu numai că nu mai era posomorât (cu toate că dispoziţia lui păreaîncă dominată de vioiciunea exuberantă a doamnei Catherine), dar nu ridicănici o obiecţie când soţia lui propuse să meargă după-masă la WutheringHeights cu Isabella. Pentru asta Catherine l-a răsplătit cu atâta gingăşie şidragoste, încât casa noastră a fost mai multe zile de-a rândul, un paradis. Atâtstăpânul cât şi servitorii s-au bucurat de atmosfera asta mereu însorită.La început, Heathcliff — în viitor îl voi numi "domnul" Heathcliff — a căutatsă beneficieze cu prudenţă de libertatea de a veni la Thrushcross Grange; voiaparcă să-şi dea seama în ce măsură e dispus proprietarul să-l admită.Catherine, de asemenea, socoti că e mai cuminte să-şi stăpâneascămanifestările de bucurie când îl primea, aşa că, încetul cu încetul, domnulHeathcliff îşi câştigă dreptul de a fi aşteptat la noi. Îşi păstrase mult dinreticenţa care-l caracterizase încă din copilărie, şi asta l-a ajutat să-şi domineorice manifestare prea făţişă a sentimentelor. Neliniştea stăpânului meu sepotoli, iar întâmplările ce urmară i-au abătut gândurile — pentru un timpoarecere — pe alt făgaş.Noul lui motiv de tulburare izvorî dintr-o nenorocire neaşteptată: IsabellaLinton simţi o bruscă şi irezistibilă atracţie faţă de oaspetele tolerat de el. Învremea aceea Isabella era o domnişoară de optsprezece ani, încântătoare,copilăroasă în purtări, dar cu o minte ageră, cu sentimente vii şi cutemperament aprins, mai ales când se enerva. Fratele ei, care-i purta o iubireplină de gingăşie, fu îngrozit de această alegere uluitoare. Lăsând la o partefaptul că o căsătorie cu un om fără nume era degradantă şi că, el neavând moştenitor bărbat, averea lui va trece în mâna unui om ca acesta, Linton aveadestulă minte pentru a înţelege firea lui Heathcliff; ştia că, deşi aspectulexterior i se schimbase, caracterul îi rămăsese neschimbat şi nici nu se vaputea schimba. Şi îi era groază de acest caracter. Era revoltat şi înspăimântatla gândul că Isabella ar putea fi încredinţată oblăduirii unui asemenea om.Ostilitatea lui ar fi fost şi mai mare dacă ar fi ştiut că dragostea ei se născusefără a fi fost provocată de Heathcliff, care nu răspundea acestui sentiment. Înclipa când Linton îşi dădu seama despre ce era vorba, crezu că e rezultatulunui plan bine chibzuit de Heathcliff.De câtăva vreme observaserăm cu toţii că domnişoara Linton se frământăşi suspină. Devenise supărăcioasă şi plictisitoare, sâcâind-o şi enervând-oneîncetat pe Catherine, care şi aşa avea o răbdare foarte limitată. Într-ooarecare măsură o scuzam cu toţii, crezând-o bolnavă, căci slăbea şi se uscavăzând cu ochii. Dar într-o zi, când era în toane foarte rele, a refuzat dejunul,s-a plâns că servitoarele nu făceau ce le spune ea, că stăpâna nu-i dădea niciun drept în casă, că lui Edgar nu-i păsa de ea, că a răcit pentru că uşile au fostlăsate înadins deschise, că noi înadins lăsam să se stingă focul din salon casă-i facem în necaz, şi sute de alte asemenea învinuiri neîntemeiate. Atuncidoamna Linton a stăruit cu încăpăţânare să se bage în pat, ameninţând-o cătrimite după doctor. Când a auzit pomenindu-se numele lui Kenneth, aînceput să spună imediat că era perfect sănătoasă şi numai asprimea doamneiCatherine o nenorocise.— Cum poţi spune că sunt aspră, râzgâiată afurisită ce eşti!? strigăstăpâna uluită de această afirmaţie prostească. Cred că ţi-ai pierdut minţile!Când am fost aspră? Spune!—Ieri, răspunse Isabella plângând cu hohote. Ieri şi acum.—Ieri? întrebă cumnata ei. Când?— Când ne plimbam pe dealuri. Mi-ai spus să hoinăresc pe unde vreau, pecând tu mergeai liniştită cu domnul Heathcliff!!— Şi, după părerea ta, asta-i asprime? zise Catherine râzând. N-am vrut săspun că prezenţa ta ne stingherea. Nu ne deranjai dacă veneai cu noi, amcrezut doar că povestea lui Heathcliff nu are nimic distractiv pentru tine.— Ba nu, zise plângând tânăra domnişoară, voiai să plec pentru că ştiaicât îmi place să stau cu voi!— E în toate minţile? întrebă doamna Linton uitându-se la mine. Am să-ţirepet cuvânt cu cuvânt întreaga noastră convorbire, Isabella, şi te rog să-mispui ce te putea interesa în ea.— Nu mă interesa convorbirea, răspunse ea, voiam să fiu împreună cu...— Aşa! zise Catherine, observând că fata ezită să-şi sfârşească vorba.— Cu el! Şi nu vreau să fiu mereu dată la o parte, continuă eaînflăcărându-se. Eşti ca un câine în faţa mâncării, Cathy, şi ai vrea ca nimenisă nu fie iubit în afară de tine!— Eşti o maimuţică obraznică! exlamă doamna Linton mirată. Doar nuvrei să cred asemenea prostie! E cu putinţă ca tu să râvneşti la admiraţia luiHeathcliff... ca să-l consideri o persoană plăcută? Sper că am înţeles greşit,nu-i aşa, Isabella?— Nu, n-ai înţeles greşit, răspunse fata, scoasă din minţi. Îl iubesc maimult decât l-ai iubit tu vreodată pe Edgar. Şi m-ar iubi şi el dacă l-ai lăsa tu.— Atunci să ştii că pentru nimic în lume n-aş vrea să fiu în locul tău! spuse Catherine apăsat. Şi părea că vorbeşte sincer. Nelly, ajută-mă s-o conving că-inebună. Spune-i tu cine-i Heathcliff: o făptură părăsită, fără fineţe, fărăcultură; ciulin sălbatic crescut printre stânci. A te sfătui să-i dăruieşti inimata, ar fi mai grav decât dacă aş da drumul în plină iarnă unui pui de canar înparc. Numai faptul deplorabil că nu-i cunoşti firea, şi nimic altceva, a făcut,fetiţo, să-ţi treacă prin minte un vis ca ăsta. Te rog să nu-ţi închipui că îndosul acestui fizic aspru se ascund adâncuri de bunăvoinţă şi afecţiune! Nu eun diamant brut... sau o stridie ce ascunde o perlă; ci un om crud, nemilos, cuo fire de lup. Eu nu-i spun niciodată: "Lasă-l în pace pe omul acela deşi ţi-eduşman, pentru c-ar fi neomenos sau crud să-i faci vreun rău". Ci îi spun:"Lasă-l în pace, pentru c-am să fiu foarte supărată dacă-i faci vreun rău". Şi petine, Isabella, te-ar zdrobi ca pe-un ou de vrabie dacă te-ar socoti o povarăsupărătoare. Ştiu că nu poate iubi pe nimeni din neamul Linton, şi totuşi îlcred capabil să se căsătorească îndată cu averea şi perspectivele talemateriale! Zgârcenia pare să devină păcatul lui de căpetenie. Iată felul în careţi-l descriu eu, şi doar sunt prietena lui, atât de prietenă încât, dacă ar fi avutcu adevărat de gând să te cucerească, probabil c-aş fi tăcut din gură şi te-aş filăsat să-i cazi în cursă.Domnişoara Linton îşi privi cumnata cu indignare.— Ruşine să-ţi fie! Ruşine să-ţi fie! repetă ea furioasă, eşti mai rea decâtdouăzeci de duşmani, prietenă veninoasă!— Oh! Va să zică nu mă crezi? zise Catherine. Crezi că vorbesc din egoismşi răutate?— Da, sunt sigură, răspunse Isabella; şi făptura ta mă-nfioară!— Bine! strigă cealaltă. Încearcă pe pielea ta, dacă aşa te taie capul. Eumi-am făcut datoria şi mă dau bătută în faţa obrăzniciei tale!Când doamna Linton părăsi încăperea, Isabella zise, plângând în hohote:— Şi eu trebuie să sufăr din pricina egoismului ei! Totul, totul esteîmpotriva mea, şi acum mi-a zdrobit ultima nădejde. Dar a spus minciuni,nu-i aşa? Domnul Heathcliff nu e un diavol, are un suflet cinstit si drept, căcialtfel de ce şi-ar fi adus aminte de ea?— Luaţi-vă gândul de la el, domnişoară, îi spusei. E piază-rea, nu-i bărbatpentru dumneavoastră. Doamna Linton a vorbit cu duritate, şi totuşi n-o potcontrazice. Îi cunoaşte mai bine inima decât mine sau decât oricine altul, şiniciodată n-o să-l descrie mai rău decât este în realitate. Oamenii cinstiţi nu-şiascund faptele. Dar el cum a trăit? Cum s-a îmbogăţit? De ce stă la WutheringHeights în casa unui om pe care-l urăşte? Lumea zice că, de când s-a întors,domnul Earnshaw e din ce în ce mai rău. Pierde nopţile una după alta. Hindleynu face decât să joace cărti şi să bea. Nemaiavând bani, şi-a ipotecatpămantul. Chiar săptămâna trecută am aflat astea, mi-a spus Joseph, pe carel-am întâlnit la Gimmerton: "Nelly, a zis, să ştii că acuşi o să vie judecătorul săfacă o cercetare pe la ai noştri. Unu' din ei era cât pe-aci să se aleagă cu deşteletăiate. Stăpânu', îl ştii doar, e copt să se ducă la juraţi. Nu i-e frică dejudecători, nici de Pavel, nici de Petru, nici de Ioan, nici de Matei, nu zău, denici unu' nu ie-a frică! Ba chiar i-ar plăcea... Doreşte să dea cu obrazu' lui grosde ei! Şi băiatul tău iubit, frumosu' Heathcliff, să ştii că-i nemaipomenit! Ştiesă rânjească, zău, ca nimeni altu' când aude vreo glumă diavolească. Oarecând vine la Grange nu vă povesteşte niciodată nimic despre isprăvile lui de pela noi? Iacă, să-ţi spui cum merge treaba: scularea, când apune soarele: zaruri, coniac, obloane închise şi lumânări aprinse pân-a doua zi la amiaz.Apoi nebunu' se duce blestemând şi urlând în camera lui, de orice omcumsecade şi-ar astupa urechile de ruşine numai să nu le-audă; şi băiatu' îşinumără bănuţii şi se ghiftuieşte şi doarme şi pleacă să stea la taclale cunevasta vecinului. I-o fi spunând cucoanei Catherine cum aurul tatălui ei sescurge în buzunarele lui şi cum fiul tatălui ei se rostogoleşte iute pe calea largăa pierzaniei, pe când el fuge înainte să-i deschidă barierele?" Să ştiţi,domnişoară Linton, Joseph e un nemernic bătrân, dar nu-i mincinos; şi dacăcele ce mi-a spus despre purtarea lui Heathcliff sunt adevărate, cred că nici nuvă va trece prin gând să doriţi un asemenea soţ. Nu-i aşa?— Te-ai învoit cu ceilalţi, Ellen! mi-a răspuns. N-am să-ţi ascult bârfelile.Câtă răutate trebuie să zacă în dumneata dacă vrei să mă convingi că nuexistă fericire pe lume!Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă o lăsam în pace: poate c-ar fi renunţat lanebunia ei, sau poate c-ar fi stăruit mai departe în ea; dar nu i-a rămas preamult timp să se gândească: în ziua următoare a avut loc un sfat la judecătoriadin oraşul vecin; stăpânul meu a fost obligat să se ducă acolo, iar domnulHeathcliff, ştiind că nu-i acasă, a venit mai devreme decât de obicei. Catherineşi Isabella şedeau în bibliotecă, duşmănoase dar tăcute. Isabella era camsperiată de indiscreţia ei din ajun şi de faptul că într-o criză de furie îşidezvăluise cele mai tainice sentimente. Iar Catherine, după o matură chibzuinţă,se supărase cu adevărat pe cumnata ei; şi chiar dacă mai râdea deobrăznicia Isabellei, nu era dispusă ca şi cealaltă să ia în glumă aceastăpoveste. Când l-a văzut pe Heathcliff trecând prin faţa ferestrei, începu sărâdă. Eu măturam căminul şi am observat un zâmbet răutăcios pe buzele ei.Isabella, absorbită de gânduri sau de cartea pe care o ţinea în mână, rămaselocului; iar când s-a deschis uşa, era prea târziu ca să mai poată fugi, lucru pecare l-ar fi făcut cu mare plăcere dacă i-ar fi fost cu putinţă.— Intră! Ai picat tocmai bine! exclamă stăpâna pe un ton vioi, trăgând unfotoliu lângă cămin. Ai în faţa ta două fiinţe care au mare nevoie de a treiapentru a topi gheaţa dintre ele; şi tu eşti cel pe care l-am fi ales amândouă.Heathcliff, sunt mândră că-ţi pot arăta, în sfârşit, pe cineva care te iubeşte maimult decât mine. Sper că te simţi măgulit. Nu nu-i Nelly, nu te uita la ea!Sărmana, biata mea cumnăţică are inima frântă de admiraţie pentrufrumuseţea ta fizică şi morală. Nu depinde decât de tine ca să devii fratele luiEdgar. Nu, nu, Isabella, n-ai să pleci de-aici, continuă ea, oprind cu un aer defalsă veselie pe fata care, peste măsură de ruşinată şi indignată, se ridicase înpicioare. Ne-am certat ca pisicile din pricina ta, Heathcliff; şi am fost învinsăde protestele ei pline de încredere şi de admiraţie pentru tine. Şi, mai multdecât atâta, am aflat că, dacă aş avea bunul-simţ de a mă da la o parte, rivalamea, precum doreşte să fie, ar arunca în inima ta o săgeată, iar asta te-ar legapentru totdeauna de ea şi ar azvârli chipul meu într-o veşnică uitare.— Catherine! zise Isabella căutând să fie cât mai demnă; apoi renunţă,plină de dispreţ, de-a mai lupta ca să scape din mâinile doamnei Catherine.Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai respecta adevărul şi nu m-ai bârfi nici măcar înglumă. Domnule Heathcliff, fii atât de bun şi roag-o pe prietena dumitalesă-mi dea drumul. Ea uită că noi doi nu suntem prieteni şi că ceea ce odistrează pe ea mie-mi este peste măsură de neplăcut.Deoarece musafirul nu răspunse nimic, ci luă loc, părând cu desăvârşire indiferent faţă de sentimentele pe care le inspirase Isabellei, aceasta seîntoarse către cruda Catherine, rugand-o stăruitor să-i redea libertatea.— Nici nu mă gândesc! strigă doamna Linton drept răspuns. Căci nu vreausă-mi mai spui că sunt ca un câine în faţa mâncării. Acum trebuie să rămâiaici! Heathcliff, cum de nu-ţi arăţi bucuria auzind veştile plăcute pe care ţile-am dat? Isabella jură că dragostea lui Edgar pentru mine e nimica toată faţăde cea pe care o nutreşte ea pentru tine. Cam în felul ăsta a vorbit, suntsigură, nu-i aşa, Ellen? Şi n-a mâncat nimic de alaltăieri — de-atunci de cândne-am plimbat împreună — de tristeţe şi furie că i-am spus să plece de lângătine, închipuindu-mi că societatea ta nu-i face plăcere.— Sunt sigur c-o calomniezi, zise Heathcliff, întorcându-şi fotoliul aşaîncât să poată sta în faţa lor. Acum, în orice caz, doreşte să scape de prezenţamea.Şi-şi holbă ochii la biata Isabella, aşa cum ar face cineva văzând un animalciudat şi respingător — vreun miriapod de prin Indii — pe care l-ar cerceta înciuda aversiunii ce i-o provoacă. Biata Isabella nu putu îndura aceste priviri:faţa îi era când albă ca varul, când roşie, şi în timp ce lacrimile i se strângeauca mărgelele în gene, îşi adună toată forţa degetelor ei subţiri pentru a scăpadin mâinile doamnei Catherine, care o ţinea strâns. Dar, văzând că de îndatăce reuşeşte să-i desfacă un deget de pe braţ se şi încleştează altul alături, şidându-şi seama că nu le putea desface pe toate deodată, începu să sefolosească de unghii, care erau destul de ascuţite pentru a împodobi mâiniletiranei cu nenumărate umflături roşii.-— Ce tigroaică! exlamă doamna Linton dându-i drumul; apoi începu să-şiscuture, îndurerată, mâna. Pleacă de-aici, pentru, numele lui Dumnezeu, şiascunde-ţi faţa de vulpoaică! Ce proastă eşti că-ţi dezvălui ghearele în faţa"lui". Nu te gândeşti la concluziile pe care le va trage? Uită-te, Heathcliff! Asteasunt uneltele cu care va lucra... păzeşte-ţi ochii!— Dacă m-ar ameninţa vreodată, i le-aş smulge, răspunse el cubrutalitate, în timp ce Isabella închidea uşa în urma ei. Dar ce-ţi veni, Cathy,să necăjeşti chiar atât fiinţa asta? N-ai vorbit serios, nu-i aşa?— Ba da, cât se poate de serios, răspunse ea. De câteva săptămâni moarede dragul tău. Chiar azi-dimineaţă a avut o criză de nebunie din pricina ta şim-a copleşit cu insulte numai pentru că i-am vorbit deschis despre toatedefectele tale, şi asta doar spre a-i mai potoli adoraţia. Dar să nu mai vorbimde asta. Am vrut s-o pedepsesc pentru obrăznicie, atâta tot. Ţin prea mult laIsabella, scumpul meu Heathcliff, ca să-ţi îngădui să pui mâna pe ea şi s-odevorezi.— Iar mie îmi place mult prea puţin ca să încerc asemenea ispravă, zise el;n-am gusturi de vampir. Ai auzi lucruri ciudate dacă mi-ar fi dat să trăiesc cufiinţa asta nesărată, cu faţa ca de ceară. Unul dintre cele mai nevinovate jocuriar fi să-i pictez pe pielea aia albă culorile curcubeului şi să-i colorez ochiialbaştri în fiecare zi, sau din două în două zile, în negru: seamănă îngrozitorcu ai lui Linton.— Încântători! observă Catherine. Au ochi de porumbel... sau de înger!— E moştenitoarea fratelui ei, nu-i aşa? întrebă Heathcliff după o scurtătăcere.— Mi-ar părea rău să cred una ca asta, răspunse Catherine. Cu ajutorulcerului, Isabella va avea o jumătate de duzină de nepoţi care să-i răpească acest drept. Deocamdată nu te gândi la asta; văd că eşti prea pornit să râvneştila bunurile vecinului tău. Nu uita însă că bunurile acestui vecin sunt ale mele.— Dac-ar fi ale mele n-ar fi mai puţin ale tale, zise Heathcliff. Căci, cu toatecă Isabella Linton e prostuţă, nu putem spune că-i nebună, aşa încât dupăcum doreşti şi tu, să nu mai vorbim despre asta.De fapt, n-au mai vorbit despre povestea aceea şi poate că doamnaCatherine nu s-a mai gândit la ea, dar celălalt sunt convinsă că şi-areamintit-o adeseori în acea seară. L-am văzut zâmbind în sinea lui, rânjindmai degrabă de unul singur... şi căzând pe gânduri ori de câte ori doamnaLinton ieşea din odaie.M-am hotărât să-i urmăresc mişcările. Inima mea era nestrămutatăalături de stăpân şi mult mai puţin de partea doamnei Catherine. Dupăpărerea mea aşa era drept, căci el era bun, încrezător şi cinstit, pe când ea...deşi n-aş putea spune că era contrariul lui, mi se părea atât de îngăduitoarecu propria-i fiinţă, încât nu prea aveam încredere în principiile şi încă maipuţină înţelegere pentru sentimentele ei. Doream să se întâmple ceva, aşa caatât cei de la Wuthering Heights cât şi cei de la Thruschcross Grange să scapede domnul Heathcliff, iar noi să trăim iarăşi cum trăiam înainte de venireaacestuia. Vizitele lui erau un continuu coşmar pentru mine, şi mi se părea căşi pentru stăpânul meu. Prezenţa lui la Wuthering mă apăsa peste măsură. Mise părea că Dumnezeu părăsise oaia rătăcită, pe drumurile ei păcătoase, iarîntre ea şi turmă urla o fiară primejdioasă, care aştepta momentul să serepeadă asupră-i şi s-o nimicească.
