În dimineaţa sau mai bine zis în după-amiaza celei de a cincea zi am auzitapropiindu-se un alt pas... mai uşor şi mai grăbit. De data aceasta persoanaintră chiar în odaie. Era Zillah, gătită cu şalul ei roşu şi cu o bonetă neagră demătase pe cap. Un coş împletit din răchită îi atârna pe braţ.— Oh, doamnă Dean! Dumneata erai?! exclamă ea. Vai, Doamne, ce se maivorbeşte pe socoteala dumitale la Gimmerton. Nu mi-am putut închipuialtceva decât c-ai căzut în mlaştina Calului Negru împreună cu domnişorica;dar stăpânul mi-a spus c-aţi fost găsite şi că va adăpostit aici! Auzi! Desigurc-aţi dat de-o insulă, nu-i aşa? Şi câtă vreme aţi stat în mlaştină? Stăpânulmeu v-a salvat, nu? Doamnă Dean, dar văd că nu eşti prea slabă... desigur,n-ai dus-o rău. Nu-i aşa?— Stăpânul dumitale e-un adevărat nemernic, i-am răspuns. Dar are sădea socoteală pentru toate! N-ar fi trebuit să născocească povestea asta, căcitot o să se descopere adevărul!— Ce vrei să spui? întrebă Zillah. Nu-i o poveste de-a lui, aşa spune toatălumea din sat... Zice că v-aţi rătăcit în mlaştini, iar eu, când am venit acasă,i-am zis lui Earnshaw: "Ei, domnule Hareton, de când am plecat eu de-acasăs-au petrecut lucruri de mai mare minunea. E tare păcat de fata aceea tânărăşi de biata Nelly Dean. El holbă ochii la mine. Am crezut că nu auzise nimic şii-am spus eu ce se zvoneşte. Stăpânul ascultă şi el, zâmbi ca pentru sine şizise: "Dac-au fost în mlaştini, acum au ieşit de acolo, Zillah. Nelly Dean se aflăîn clipa asta în camera ta. Urcă-te sus şi spune-i că poate s-o şteargă, uitecheia. I se urcase la cap apa din baltă şi era gata să fugă acasă ca o nebună,dar eu am oprit-o aici până şi-a venit în fire. Poţi să-i spui să plece imediat laGrange, dacă e-n stare; şi mai spune-i, din partea mea, că tânăra domnişoarăva veni şi ea la timp, pentru a lua parte la înmormântarea stăpânul."— A murit domnul Edgar?! am întrebat-o eu ţipând. Oh! Zillah! Zillah!— Nu, nu, şezi jos, scumpa mea doamnă, mi-a răspuns; desigur, eşti încăbolnavă. N-a murit. Doctorul Kenneth— l-am întâlnit pe drum şi l-amîntrebat—crede c-o s-o mai ducă poate o zi.În loc să mă aşez, mi-am luat iute paltonul şi boneta şi m-am grăbit săcobor, căci drumul era liber. Am intrat în sală şi mi-am făcut ochii roată, ca săgăsesc pe cineva care să-mi dea vreo veste despre Catherine. Camera era plinăde soare, uşa larg deschisă, dar nimeni nicăieri. Nu ştiam ce să fac, să plecimediat sau să mă întorc să-mi caut stăpâna, când o tuse uşoară mă făcu săprivesc spre cămin. Linton zăcea întins pe bancă, singur în sală, sugând oacadea şi urmărind cu privirea-i apatică mişcările mele.— Unde-i domnişoara Catherine?! l-am întrebat pe-un ton aspru, sperând că, prinzându-l singur acolo, voi putea băga spaima în el ca să-mi dea vreoinformaţie.El sugea acadeaua mai departe ca un nevinovat.— A plecat? l-am întrebat.— Nu, mi-a răspuns, e sus; n-are să plece, căci n-o lăsăm noi.— N-o laşi tu, idiotule! am exclamat. Du-mă imediat în odaia ei, căci de nu,ţi-arăt eu ţie, de-ai să mă ţii minte!— O să-ţi arate el tăticu' ţie dacă-ncerci să intri acolo, răspunse el. Mi-aspus că nu trebuie să mă port blând cu Catherine; e nevasta mea şi e-oneruşinare din partea ei dacă doreşte să mă părăsească! Mi-a mai spus că eamă urăşte şi-mi doreşte moartea ca să pună mâna pe banii mei, dar n-o săpună mâna pe ei şi n-o să plece acasă! Nu, niciodată!... Poate să plângă şi săbolească oricât o pofti! Îşi reluă ocupaţia de mai înainte, închizând pleoapelede parcă avea de gând să aţipească.— Domnule Heathcliff, am reînceput eu, ai uitat cât de bună a fostCatherine cu dumneata iarna trecută, când spuneai c-o iubeşti, când îţiaducea cărţi şi-ţi cânta cântece şi venea atât de des prin vânt şi vifor ca să tevadă? Într-o seară, când n-a putut veni, a plâns la gândul c-ai să fii dezamăgit.Şi atunci ţi-ai dat seama că era mult prea bună faţă de dumneata, iar acumcrezi minciunile tatălui dumitale, cu toate că ştii cât vă urăşte pe amândoi! Şite aliezi cu el împotriva Catherinei. Frumoasă recunoştinţă, nu-i aşa? N-am cezice!Colţul gurii lui Linton se lăsă în jos, şi-şi scoase acadeaua din gură.— A venit la Wuthering Heights pentru că te ura? am continuat eu. Iagândeşte-te bine! Cât despre banii dumitale, nici nu ştie dacă vei aveavreodată bani. Zici că-i bolnavă şi totuşi o laşi acolo sus, singură, într-o casăstrăină! Şi doar ai simţit pe pielea dumitale ce-nseamnă să fii părăsit! Ai ştiutsă te înduioşezi de propria-ţi suferinţă şi ei i-a fost milă de dumneata, dardumitale nu ţi-e milă de suferinţa ei! Plâng, vezi bine... eu, o femeie bătrână, osimplă servitoare... iar dumneata, după ce ai pretins că ţii la ea şi cu toate căai atâtea motive s-o adori, îţi ţii lacrimile toate numai pentru dumneata şi zaciaici foarte liniştit. Ah, eşti un băiat egoist şi hain la suflet!— Nu pot sta cu ea, răspunse arţăgos. Şi nici n-am să stau singur cu ea.Plânge aşa de tare, că n-o pot suporta. Şi nu vrea să tacă, deşi i-am spus că-lchem pe tata. O dată l-am şi chemat, şi-a ameninţat-o c-o sugrumă dacă nu sepotoleşte; dar în clipa când a părăsit el camera, a reînceput să geamă şi să sevaite, şi-aşa a făcut toată noaptea, cu toate c-am ţipat la ea de furie că nuputeam dormi.— Domnul Heathcliff nu-i acasă? l-am întrebat observând că făptura aceeaprăpădită nu era în stare să ia parte la suferinţele morale ale verişoarei lui.— E-n curte, răspunse el, stă de vorbă cu doctorul Kenneth, care zice că,într-adevăr, de data asta unchiul e pe moarte. Mă bucur, căci după el eu amsă fiu stăpân la Grange. Catherine a vorbit întotdeauna despre Grange cadespre casa "ei". Şi nu-i a ei! E-a mea! Tăticu' zice că tot ce are ea e-al meu.Toate cărţile ei frumoase sunt ale mele. Cathy a spus că mi le dă mie pe toate,şi păsărelele ei frumoase, şi căluţul ei Minny, dacă-i dau cheia odăii noastre,şi-o las să iasă; dar eu i-am spus că n-are nimic de dat, căci ,,toate" astea suntale mele. Apoi a plâns, şi-a scos un medalion de la gât, două miniaturi într-ocutiuţă de aur— într-o parte mama ei, iar în alta unchiul, când erau tineri— şi mi-a spus că mi-l dă mie. Asta s-a-ntâmplat ieri... dar eu i-am spus că şi ălaera tot al meu şi-am încercat să i-l iau. Urâcioasa nu m-a lăsat; m-a împins dem-a lovit foarte tare. Eu am ţipat— asta o sperie! Când l-a auzit pe tăticu'venind, a rupt medalionul în două, mi-a dat fotografia mamei sale, iar pecealaltă a încercat s-o ascundă. Tăticu' a-ntrebat ce se întâmplase, şi-atuncii-am explicat. El a luat-o pe cea pe care-o aveam eu şi i-a poruncit să mi-o deamie pe cealaltă, dar ea a refuzat. Atunci a trântit-o pe Catherine la pământ şi arupt medalionul de pe lanţ, zdrobindu-l cu piciorul.— Şi ţi-a făcut plăcere s-o vezi lovită? am întrebat eu, având motivele melesă-l fac să vorbească.— Am închis ochii, mi-a răspuns. Întotdeauna închid ochii când tata dă învreun câine sau în vreun cal... Loveşte atât de tare! Totuşi, la început m-ambucurat... merita să fie pedepsită pentru că mă împinsese. Dar după ce tăticu'a plecat, m-a chemat la fereastră şi mi-a arătat obrazul: şi-l muşcase cu dinţiipe dinăuntru şi gura îi era plină de sânge. Apoi a adunat de pe jos bucăţelelede fotografie, mi-a întors spatele şi s-a aşezat cu faţa la perete. De-atunci numi-a mai spus nici o vorbă; îmi vine să cred că nu poate vorbi fiindc-o doaregura. Îmi pare rău că vorbesc aşa de ea, dar prea e rea, plânge într-una;şi-apoi e atât de palidă şi pare atât de sălbatică, încât mi-e frică de ea.— Dar, dacă vrei, dumneata poţi pune mâna pe cheie? am spus eu.— Da, când sunt sus, mi-a răspuns, dar acum nu pot merge până sus.— În care odaie e cheia? l-am întrebat.— Oh, strigă el, n-am să-ţi spun! E secretul nostru. Nimeni, nici Hareton şinici Zillah nu trebuie să afle. Dar m-ai obosit... pleacă de-aici, pleacă de-aici!Apoi îşi sprijini capul pe braţ şi închise din nou ochii.Am socotit că cel mai cuminte lucru e să plec fără a mai da ochii cudomnul Heathcliff şi să caut s-o scap pe tânăra mea domnişoară cu ajutoarede la Grange. Când am ajuns acolo, mare-a fost mirarea şi bucuria celorlalţiservitori văzându-mă. Iar când au aflat că tânăra lor stăpână era teafără, doisau trei dintre ei au dat să se urce în goana mare sus şi să strige vestea la uşadomnului Edgar. Dar eu m-am dus în persoană să-l înştiinţez! Ah, cât de multse schimbase în acele câteva zile! Zăcea, întruchipare a răbdării şi aresemnării, aşteptându-şi moartea. Părea foarte tânăr. Cu toate că aveatreizeci şi nouă de ani, îi dădeai cu zece ani mai puţin. Se gândea la Catherine,căci îi murmura numele. Eu l-am mângâiat pe mână şi i-am vorbit.— Are să vină şi Catherine, domnule dragă! i-am şoptit; trăieşte şi esănătoasă. Şi va fi aici chiar în seara asta, sper.Primele efecte ale acestor veşti mă făcură să tremur; domnul Edgar seridică pe jumătate, îşi roti privirea lui vie în jurul încăperii, apoi căzu pe pernăleşinat. Dar, de îndată ce-şi reveni, i-am povestit totul despre vizita noastrăforţată şi despre detenţiunea noastră la Heights. I-am spus că Heathcliff măsilise să intru în casă, ceea ce nu era tocmai adevărat. Am spus cât se poate depuţine lucruri împotriva lui Linton, şi nu i-am descris nici purtarea brutală atatălui său... Intenţia mea era ca, pe cât îmi stătea în putinţă, să nu mai adaugamar la paharul său plin!El ghici că unul din scopurile duşmanului său era să-i asigure fiului, saumai bine zis chiar lui însuşi, atât averea personală cât şi moşia Lintonilor. Darnu pricepea pentru ce n-a aşteptat până după moartea lui; nu ştia că el şinepotul său vor părăsi această lume aproape în acelaşi timp. Totuşi s-a gândit că ar fi mai bine să-şi schimbe testamentul, hotărându-se ca în loc să lase avereaCatherinei la dispoziţia ei, s-o încredinţeze unor fideicomişi, care s-oadministreze pe tot timpul vieţii ei şi a copiilor ei, dacă va avea, astfel ca avereaCatherinei să nu-i poată reveni lui Heathcliff în cazul că Linton ar muri.După ce mi-a spus ce trebuie să fac, am trimis un curier să-l aducă peavocat şi-am trimis şi patru oameni, bine înarmaţi, pentru a o cere pe tânăramea stăpână de la temnicerul ei. Am avut mult de aşteptat până la întoarcerealor. Servitorul care plecase singur s-a întors primul. Mi-a spus că domnulGreen, avocatul, nu era acasă când a sosit el acolo şi-a trebuit să aştepte douăceasuri până s-a-ntors: domnul Green i-a spus că are o treabă urgentă în sat,dar că va fi la Thrushcross Grange înainte de a se lumina de ziuă. Cei patruoameni s-au întors şi ei, dar tot singuri. Mi-au adus vestea că domnişoaraCatherine era bolnavă, prea bolnavă pentru a putea părăsi odaia, şi Heathcliffnu le-a dat voie s-o vadă. I-am certat pe proştii aceia pentru c-au dat crezarepoveştii lui Heathcliff, dar nu i-am spus stăpânului nimic. Apoi m-am hotărâtsă plec chiar eu la Wuthering Heights de cum s-o lumina de ziuă, cu oceată-ntreagă, şi să dau un atac în toată legea dacă Heathcliff n-ar fi vrut s-oelibereze de bunăvoie pe prizonieră. Am jurat şi-am jurat din nou că tatăl ei"trebuie" s-o vadă, măcar de-ar fi ca diavolul acela să fie ucis în pragul caseilui dacă va încerca să ne împiedice.Din fericire am scăpat şi de drum şi de bucluc. La ora trei am coborât săiau un ulcior de apă şi, pe când treceam prin antreu cu ulciorul în mână, amtresărit auzind o bătaie puternică în uşa principală. O, e Green, mi-am zis,aducându-mi aminte ce-mi spusese omul; nu poate fi decât Green, şi mi-amvăzut de drum, cu intenţia de a trimite pe altcineva să-i deschidă. Dar bătailes-au repetat; nu prea tari, însă cu stăruinţă. Am pus ulciorul pe scară şi m-amgrăbit să deschid. Afară, luna strălucea cu putere. Nu era avocatul. Scumpamea stăpână mi-a sărit de gât plângând în hohote.— Ellen! Ellen! Tăticu' e-n viaţă?— Da, îngeraşule, am strigat, e-n viaţă! Slavă Domnului că eşti iarăşi înmijlocul nostru, la adăpost!Ea voia să fugă sus în camera domnului Linton aşa, cu răsuflarea tăiată,dar eu am silit-o să se aşeze pe-un scaun, i-am dat ceva de băut, i-am spălatfaţa palidă şi i-am frecat-o cu şorţul, ca să-i dau un pic de culoare. Apoi i-amspus că trebuie să mă duc înainte, ca să-i anunţ sosirea, şi-am implorat-o să-ispună că va fi fericită cu tânărul Heathcliff. A deschis ochii mari, dar foartecurând a înţeles pentru ce o sfătuiam să spună o minciună şi m-a asigurat cănu se va plânge.N-am avut puterea să fiu de faţă la întâlnirea lor. Am stat un sfert de orăafară la uşă, şi-abia după aceea am avut curajul să mă apropii de pat. Totuls-a petrecut în linişte: disperarea Catherinei era tot atât de tăcută ca şibucuria tatălui. Ea îl sprijinea, aparent calmă; iar el îşi ţintuise ochii măriţi, caîn extaz, asupra chipului ei. A murit fericit, domnule Lockwood, aşa a murit,sărutându-i obrazul şi şoptindu-i: ,,Mă duc la ea; iar tu, copilul meu iubit, aisă vii şi tu la noi!" După aceea nu s-a mai mişcat şi n-a mai scos nici o vorbă,dar a privit-o mai departe cu ochii aceia vrăjiţi, strălucitori, până cînd, penesimţite, pulsul i se opri, şi sufletul îşi luă zborul. Nimeni n-ar fi pututobserva minutul exact al morţii; moartea i-a fost cu desăvârşire lipsită deluptă.Nu ştiu dacă lacrimile Catherinei secaseră, ori dacă durerea ei era preagrea pentru a le lăsa să curgă, dar am văzut-o stând acolo cu ochii uscaţi pânăla răsăritul soarelui. Apoi a rămas tot aşa până la amiază, şi-ar fi rămas şi maideparte, îngândurată, lângă patul mortuar, dacă n-aş fi stăruit să plece şi săse odihnească puţin. A fost bine c-am izbutit s-o iau de-acolo, căci, cătrevremea prânzului, avocatul, care trecuse pe la Wuthering Heights să iainstrucţiuni cu privire la modul de a se comporta, apăru. Se vândusedomnului Heathcliff: iată motivul pentru care întârziase să răspundă lachemarea stăpânului meu. Din fericire, după sosirea fetei lui, cugetulstăpânului n-a mai fost străbătut de nici o grijă lumească şi nimic nu l-a maitulburat.Domnul Green şi-a luat sarcina de a rândui totul şi de a da toate porunciletrebuitoare. A concediat toţi servitorii, în afară de mine. Era gata să-şi exerciteautoritatea până-ntr-atât, încât să stăruie ca Edgar Linton să nu fieînmormântat lângă soţia lui, ci în capelă, laolaltă cu familia. Dar exista untestament care împiedica acest lucru, iar protestele mele vehemente s-auîmpotrivit şi ele încălcării dispoziţiunilor fostului meu stăpân. Înmormântareas-a făcut în grabă. Catherinei, acum doamna Linton Heathcliff, i s-a îngăduitsă stea la Grange până când cadavrul tatălui ei va fi scos din casă.Ea mi-a povestit că, în cele din urmă, chinul pe care-l încerca l-a convinspe Linton să ia asupră-şi riscul eliberării ei. Cathy auzise pe oamenii trimişi demine, dicutând în faţa uşii şi prinsese şi sensul răspunsului dat de Heathcliff.Era deznădăjduită. Linton, care, după plecarea mea, fusese instalat însalonaşul cel mic, era atât de îngrozit de starea ei, încât s-a dus să-i aducăcheia înainte ca Heathcliff să se urce sus. A avut îndrăzneala să descuie şi săîncuie uşa la loc, fără a o închide propriu-zis, iar când a trebuit să se ducă laculcare, s-a rugat să fie lăsat să doarmă cu Hareton. O singură dată cererealui fu satisfăcută. Catherine ieşi pe furiş înainte de a se crăpa de ziuă. N-aîndrăznit să deschidă uşile, ca nu cumva câinii să dea alarma; a intrat încamerele goale şi le-a cercetat feresterele. Din fericire, dând de camera mameiei, putu ieşi pe fereastră, iar de-acolo a coborât pe pământ cu ajutorulbradului de lângă geam. Linton fu aspru pedepsit pentru complicitate, deşiajutorul lui fusese neînsemnat.
