În după-amiaza de ieri se lăsase ceaţă şi frig. Mă gândeam că poate ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, lângă foc, în loc s-o pornesc prin bălării şi noroaie spre Wuthering Heights. Aşa că, întorcându-mă de la masă (n.b. — iau masa de prânz între ora douăsprezece şi unu, căci menajera mea, o matroană respectabilă, care face parte integrantă din casă, nu poate sau nu vrea să înţeleagă cererea mea de a fi servit la ora cinci), urcai scările cu intenţia de a-mi petrece după-amiaza lenevind. Când să intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, îngenuncheată lângă sobă, înconjurată de perii şi găleţi cu cărbuni, şi care, scoţând un praf infernal, încerca să stingă flăcările sub mormane de cenuşă. În faţa acestui spectacol m-am retras imediat,mi-am luat pălăria şi, după un drum de patru mile, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff, tocmai la timp pentru a mă adăposti de primii fulgi de zăpadă ai viscolului ce se dezlănţuise.Pe acel vârf de deal pleşuv, pământul era îngheţat bocnă, iar aerul, tăios,mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefiind în stare să desfac lanţul porţii, am sărit peste gard şi am început să alerg de-a lungul aleii mărginite, de o parte şi de alta, de tufe răzleţe de coacăze. Zadarnic bătui în uşă până îmi amorţiră pumnii, şi câinii începură să latre.
"Oameni blestemaţi! zisei în gând, aţi merita să fiţi pe veci izolaţi de semenii voştri pentru lipsa de ospitalitate şi mojicia voastră. Nici chiar eu n-aş sta cu uşile ferecate în timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru!" Cu hotărâre, pusei mâna pe ivăr şi începui a-l zgâlţâi din răsputeri. Mutra acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a hambarului.
— Ce caţi aici? strigă el. Stăpânu-i jos, la vite. Dă ocol casei şi du-te pân' la capătu' grajdului dacă vrei să vorbeşti cu el.
— Nu-i nimeni în casă să-mi deschidă? răcnii eu drept răspuns.
— Nu-i decât cucoana, si ea nu deschide chiar de-ai face larma asta turbată pân' la miezu' nopţii.
— Dar pentru ce? Nu-i poţi spune cine sunt? Haide, Joseph!
— Ba nu! Nu mă bag în treaba asta, mârâi capul din fereastră şi dispăru. Zăpada începu să se aştearnă, deasă. Pusei mâna pe clanţă pentru a face o nouă încercare, când în curtea din dos apăru un tânăr fără haină, cu o furcă pe umăr. Îmi strigă să-l urmez şi, după ce trecurăm printr-o spălătorie şi un spaţiu pietruit unde se afla o magazie cu cărbuni, o pompă şi un porumbar, sosirăm în sfârşit în sala mare, caldă şi plăcută, unde fusesem primit în ajun. Încăperea strălucea minunat în lumina unui uriaş foc de cărbuni, turbă şi lemne, iar lângă masă, aşternută pentru o cină îmbelşugată, am avut plăcerea s-o văd pe "cucoana", o fiinţă pe care nu mă aşteptam s-o găsesc aici. Mă înclinai şi aşteptai, crezând că mă va pofti să iau loc. Ea mă privi,rezemându-se de speteaza scaunului, dar rămase nemişcată şi mută.
— Urâtă vreme! zisei. Mă tem, doamnă Heathcliff, că uşa din faţă a suferit consecinţele nepăsării servitorilor dumneavoastră: am lovit din răsputeri ca să mă audă. Ea nu deschise gura. Eu o priveam, ea mă privea: adică îşi aţintise ochii asupra mea cu o răceală şi o indiferenţă neplăcute şi stingheritoare din cale-afară.
— Stai jos, zise tânărul pe un ton răstit. Acuşi vine. Îl ascultai; apoi îmi dresei vocea, o chemai pe ticăloasa Junonă, care la această a doua întrevedere a noastră binevoi să dea din vârful cozii, vrând să arate că mă cunoaşte.
— Frumos animal! zisei, încercând din nou să intru în vorbă cu stăpâna casei. Aveţi de gând să daţi din căţei, doamnă? .
— Nu sunt ai mei, răspunse plicticoasa gazdă cu un ton şi mai respingător decât ar fi răspuns chiar Heathcliff.
— A, favoriţii dumneavoastră fac parte dintre aceştia? continuai eu, întorcându-mă spre un colţ întunecos al încăperii unde pe o pernă mi se părea că văd nişte pisici.— Ciudată alegere de favoriţi! remarcă ea cu dispreţ. Spre ghinionul meu, acolo se afla un morman de iepuri morţi. Mai tuşii odată uşor şi mă trăsei mai aproape de cămin, spunând din nou că vremea e îngrozitoare.
— Nu trebuia să ieşi din casă, zise ea, ridicându-se şi luând de pe cămin două dintre cutiile de metal pictate. Aşa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă i-am putut vedea desluşit trupul şi obrazul. Era zveltă şi, după câte mi se părea, nu departe de vârsta uni fetişcane. Trupul frumos, iar obrazul — cea mai gingaşăşi distinsă faţă pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc. Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă aurii, stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se putea citi în ei era dispreţul sau un soi de deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip. Cutiile erau cam sus, cât pe-aci să nu le ajungă; făcui o mişcare s-o ajut,dar ea se întoarse către mine ca un avar căruia cineva ar fi încercat să-i ajute sa-şi numere galbenii.
— N-am nevoie de ajutorul dumitale, zise ea scurt. Pot să le iau şi singură.— Vă rog să mă iertaţi! mă grăbii să-i răspund.
— Ai fost poftit la ceai? întrebă ea legându-şi un şorţ peste frumoasa-i fustă neagră; apoi măsură o lingură plină de frunze de ceai pe care-o ţinu nemişcată deasupra ceainicului.— Aş fi încântat să beau o ceaşcă, îi răspunsei.
— Ai fost invitat? repetă ea.
— Nu, răspunsei, pe jumătate zâmbind. Dumneavoastră sunteţi persoana îndreptăţită să mă poftiţi.Ea aruncă ceaiul înapoi în cutie, puse lingura şi celelalte la loc, apoi se aşeză mânioasă pe scaun; fruntea îi era încruntată, iar buza inferioară roşie şi bosumflată, ca la un copil care stă să plângă. Între timp, tânărul îşi trase pe umeri o haină foarte jerpelită şi,aşezându-se şi el în faţa focului, începu să se uite la mine pe furiş, ca şi cum între noi ar fi fost o duşmănie de moarte încă nerăzbunată. Începusem să mă întreb dacă era servitor ori ba. Atât veşmintele cât şi vorba îi erau grosolane,cu totul lipsite de distincţia pe care o remarcasem la domnul şi doamna Heathcliff. Părul, castaniu şi des, era aspru şi neîngrijit, favoriţi stufoşi îi acopereau obrajii, iar mâinile îi erau înnegrite, ca ale unui muncitor de rând; totuşi purtarea lui era îndrăzneaţă, aproape sfidătoare, iar faţă de stăpâna casei nu părea să aibă atitudinea unui servitor. În lipsa unor dovezi precise în privinţa situaţiei lui în acea casă, am socotit că e mai bine să nu iau în seamă purtarea-i curioasă; şi, câteva minute mai târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură din situaţia neplăcută în care mă aflam.
— După cum vezi, domnule, m-am ţinut de făgăduială şi am venit!exclamai eu, luând un aer vesel, dar mă tem că vremea nu mă va lăsa să ies din casă încă vreo jumătate de ceas; sper că-mi veţi da adăpost în acest răstimp.
— O jumătate de ceas? zise el scuturându-şi fulgii albi de pe haine; mă mir c-ai ales tocmai viscolul ăsta pentru a umbla pe coclauri. Ştii că rişti să te rătăceşti prin mlaştini? Chiar oamenii învăţaţi cu smârcurile de pe-aici greşesc deseori drumul în seri ca asta şi pot să-ţi spun că în momentul de faţă n-aş crede să se schimbe vremea.
— Poate găsesc printre oamenii dumneavoastră o călăuză. Va rămâne la Grange până mâine dimineaţă. Îmi puteţi da pe cineva?— Nu, nu pot.
— Într-adevăr? Atunci nu-mi rămâne decât să mă bizui pe puterile mele.
— U-u-u-f!
— Faci ceaiul? îl întrebă pe băiatul cu haina jerpelită, mutându-şi privirea sălbatică de la mine la tânăra doamnă.
— Îi dai şi lui? întrebă ea adresându-i-se lui Heathcliff.
— Fă ceaiul! fu răspunsul, rostit cu atâta brutalitate, încât am tresărit. Tonul acestor cuvinte dezvăluia un caracter cu adevărat urât. Nu mai eram dispus să-l consider pe Heathcliff un "bărbat straşnic". După ce pregătirile se isprăviră, mă pofti, zicând:
— Iar acum, domnule, apropie-ţi scaunul. Şi toţi, împreună cu tânărul bădăran, ne aşezarăm în jurul mesei şi înghiţirăm ceaiul într-o tăcere mormântală. Mă gândii că, deoarece eu înnourasem atmosfera, era de datoria mea să caut a o însenina. Îmi părea de necrezut ca ei să stea zi de zi atât de încruntaţi şi tăcuţi şi, oricât de posaci ar fi fost, ura de pe faţa fiecăruia din ei nu putea fi expresia lor obişnuită.
— E ciudat, începui — înghiţisem o ceaşcă de ceai şi aşteptam să mi setoarne alta — e ciudat cum obişnuinţa modelează gusturile şi ideile. Puţini oameni îşi pot închipui că există fericire şi într-o viaţă atât de izolată de lume cum e cea pe care o duceţi dumneavoastră, domnule Heathcliff. Şi totuşi,îndrăznesc să spun că, înconjurat de familia dumneavoastră şi alături de simpatica dumneavoastră doamnă, geniul bun care domneşte peste căminul şi inima dumneavoastră...
— Simpatica mea doamnă! mă întrerupse el cu o schimonoseală aproape diabolică pe obraz. Unde e... simpatica mea doamnă?
— Vreau să spun, doamna Heathcliff, soţia dumneavoastră.
— A, da, vrei să spui că spiritul ei a luat locul unui înger păzitor şi are grijă de Wuthering Heights chiar după ce trupul ei nu mai este? Nu-i aşa?Dându-mi seama că am făcut o gafă, încercai s-o dreg. Trebuia să văd că diferenţa de vârstă dintre aceştia doi e prea mare ca să fie soţ şi soţie El avea cam patruzeci de ani, vârsta maturităţii intelectuale la care bărbaţii rareori se complac în iluzia că fetele tinere se pot căsători cu ei din dragoste; acest vis e rezervat drept mângâiere la bătrâneţe. Femeia nu părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani. Apoi, într-o străfulgerare, m-am lămurit. "Desigur că bădăranul de lângă mine, care bea ceaiul dintr-un vas şi mânca pâinea cu mâini nespălate, e soţulei: Heathcliff fiul, desigur. Iată ce înseamnă să te îngropi de viu: femeia s-a aruncat în braţele acestui necioplit pentru că, pur şi simplu, nu ştia că mai există pe lume şi alţi bărbaţi! Ce păcat de ea! Trebuie să bag de seamă ca nu cumva, din pricina mea, să regrete alegerea făcută". După această reflecţie pot părea cam încrezut, dar nu e cazul. Vecinul meu era aproape respingător; iar eu ştiam, din experienţă, că sunt destul de atrăgător.
— Doamna Heathcliff e nora mea, zise Heathcliff, confirmându-mi bănuiala. În timp ce-mi vorbea, îi aruncă o privire ciudată: o privire de ură; sau, dacă nu, atunci muşchii feţei lui, spre deosebire de ai altor oameni, erau în aşa fel plămădiţi, încât nu exprimau graiul sufletului.
— A, acum am înţeles; desigur că dumneavoastră sunteţi fericitul posesor al acestei zâne binefăcătoare, remarcai, întorcându-mă către vecinul meu. De data aceasta făcusem o neghiobie şi mai mare: tânărul roşi până-n vârful urechilor şi-şi strânse pumnii de parcă ar fi vrut să mă asasineze. Dar imediat se potoli, înăbuşind furtuna cu o înjurătură grosolană, mârâită la adresa mea. Mi-am dat osteneala să n-o aud.
— Nu prea ai noroc cu presupunerile, domnule, remarcă gazda mea; niciunul dintre noi n-avem norocul de-a fi posesorul zânei dumitale binefăcătoare: bărbatul ei e mort. Am spus că e nora mea; aşadar, trebuie să fi fost măritată cu fiul meu.
— Iar acest tânăr este...
— Desigur, nu fiul meu. Heathcliff zâmbi din nou, cu aerul că ar fi o glumă prea năstruşnică să-i atribui paternitatea acelui urs.
— Numele meu e Hareton Earnshaw, mormăi celălalt, şi te sfătuiesc să-l respecţi!
— N-am manifestat nicio lipsă de respect, am răspuns, în timp ce în sinea mea râdeam de aerul demn cu care mi se prezentase. Îşi pironi ochii îndelung asupra mea, dar eu îmi întorsei privirea de la el, temându-mă ca nu cumva să fiu ispitit să-l plesnesc sau să izbucnesc în râs. Începusem să mă simt cu totul ne la locul meu în acest plăcut cerc familial. Atmosfera aceea deprimantă mă cuprinsese şi pe mine, distrugând aproape cu desăvârşire căldura şi confortul fizic ce mă înconjurau. De aceea am hotărât că voi lua bine seama înainte de-a mă aventura şi a treia oară sub acest acoperământ. Masa se isprăvi, şi cum nimeni nu dădu semne că ar avea de gând să înceapă o convorbire prietenoasă, m-am apropiat de fereastră pentru a vedea cum e vremea. Priveliştea era descurajantă: noaptea se lăsase prea timpuriu,iar cerul şi dealurile se făcuseră una cu vârtejul de vânt şi zăpadă deasă.
— Cred că acum nu voi putea ajunge acasă fără o călăuză! exclamai fără să vreau. Drumurile sunt, desigur, înzăpezite şi, chiar de n-ar fi, n-aş vedea niciun pas înaintea mea.
— Hareton, mergi şi mână duzina aceea de oi în tinda hambarului. Dacă rămân în ţarc, le acoperă zăpada. Pune şi o scândură în faţa lor, ziseHeathcliff.
— Ce să mă fac? continuai eu din ce în ce mai enervat. Întrebarea nu primi răspuns. Privind în jurul meu, îl văzui numai pe Joseph aducând într-o găleată terci pentru câini, şi pe doamna Heathcliff, aplecată în faţa focului şi jucându-se: punea pe foc un mănunchi de chibrituri care căzuseră de pe poliţa căminului când aşezase la loc cutia de ceai. Joseph,după ce-şi lăsă povara jos, privi cu ochi critici întreaga încăpere şi rosti cu glas hodorogit:
— Stau şi mă minunez cum poţi sta aici trândăvind, fără a pune mâna pe ceva, când toţi ceilalţi sunt pe-afară! Nu eşti bună de nimic şi n-are nici un rost să-ţi mai vorbească omu'. Niciodată n-ai să te-ntorci de pe calea cea rea şi-ai să te duci de-a dreptul la dracu, cum s-a dus şi mumă-ta. O clipă am crezut că acest discurs înflăcărat îmi fusese adresat mie şi, destul de furios, păşii spre bătrînul nătărău cu ferma intenţie de a-l scoate pe uşă în brânci. Dar răspunsul doamnei Heathcliff mă opri.
— Ipocrit bătrân şi mârşav ce eşti! îi spuse. Nu ţi-e teamă că, pomenind numele diavolului, o să vină să te ia? Te poftesc să nu mă mai provoci, căci de nu, am să-i cer o favoare specială să te ia imediat. Ascultă! Uită-te aici, Joseph, continuă ea, luând de pe poliţă o carte lunguiaţă, mare şi neagră. Am să-ţi arăt eu cât de departe am ajuns în magia neagră, şi cu ajutorul ei voi fi în stare ca, în curând, să mă descotorosesc de cei ce-mi stau în cale. Vaca cea roşcată n-a murit întâmplător, iar reumatismele dumitale cu greu ar putea f ipuse pe socoteala îndurării cereşti.
— Oh! păcătoaso, păcătoaso, gâfâi bâtrânul; de ne-ar scăpa Domnul de rele!
— Blestematule! Eşti un afurisit. Piei din faţa mea, că, de nu, te ating de-abinelea! Am să vă modelez pe toţi din ceară şi argilă, şi primul care calcă poruncile hotărâte de mine — nici nu vreau să spun ce-i fac, dar ai să vezi! Piei îndată din faţa ochilor mei!Mica vrăjitoare îl privi cu ochii ei frumoşi scăpărând de batjocură şi răutate, iar Joseph, realmente îngrozit, ieşi în grabă tremurând, rugându-se şiexclamând mereu "păcătoaso". Crezând că purtarea ei nu fusese decât o glumă cam jalnică, încercai, imediat ce-am rămas singuri, s-o fac părtaşă la necazul meu.
— Doamnă Heathcliff, spusei pe un ton serios, trebuie să mă iertaţi că vă supăr. Dar cred, adică sunt convins, că o fiinţă cu o faţă ca a dumneavoastră, nu poate fi decât bună la suflet. Vă rog, daţi-mi câteva lămuriri care m-ar putea îndruma spre casă. Habar n-am pe unde s-o apuc; mai curând aţi şti dumneavoastră pe unde s-o apucaţi ca să ajungeţi la Londra!
— Du-te pe drumul pe care ai venit, răspunse ea, aşezându-se comod într-un scaun, lângă o lumânare, şi cu cartea cea mare pe genunchi. Scurtă îndrumare, dar cea mai sănătoasă pe care ţi-o pot da.
— Dar dacă o să auziţi că m-au găsit mort într-o băltoacă sau într-o groapă plină cu zăpadă, conştiinţa n-o să vă spună, în şoaptă, că în parte este vina dumneavoastră?
— Cum adică? Eu nu pot să te însoţesc. Ăştia nu m-ar lăsa să merg nici până la zidul din fundul grădinii.— Dumneavoastră! N-aş îndrăzni să vă cer să păşiţi nici măcar peste pragul casei într-o noapte ca asta! strigai. Vă rog numai să-mi spuneţi pe unde s-o iau, nu să-mi arătaţi drumul, sau, dacă nu, convingeţi-l pe domnulHeathcliff să-mi dea o călăuză.
— Aici nu e decât el, Earnshaw, Zillah, Joseph şi cu mine. Pe cine să-ţidea?
— Nu sunt rândaşi la fermă?
— Nu, ăştia-s toţi.
— Atunci voi fi silit să rămân aici.
— În privinţa asta învoieşte-te cu gazda dumitale. Eu nu mă amestec.— Sper c-o să te înveţi minte să nu mai faci asemenea plimbări necugetate pe dealurile astea! strigă cu vocea lui aspră Heathcliff, care venea dinspre bucătărie. În ceea ce priveşte rămânerea dumitale aici, nu sunt pregătit pentru a găzdui oaspeţi, aşa că va trebui să dormi în pat cu Hareton sau cuJoseph.
— Pot dormi pe un scaun în camera aceasta, îi răspunsei.
— Nu, nu. Un străin e un străin, fie el bogat ori sărac, şi mie nu-mi convin esă-l las singur într-un loc unde nu-l pot supraveghea, zise bădăranul. Această insultă puse capăt răbdării mele. Exprimându-mi indignarea, trecui repede pe lângă el şi ieşii în curte, unde, din grabă, mă izbii de Earnshaw. Afară era atât de întuneric, încât nu puteam găsi porţile şi, cum bâjbâiam prin curte, mi-a fost dat să aud cum cearta dintre ei se încingea din nou. La început tânărul îmi păru prietenos.
— Mă duc cu el până la parc, zise.
— Du-te cu el şi până-n iad! exclamă stăpânul, sau poate ruda lui. Şi de cai cine-o să vadă? Hai?
— Viaţa unui om e mai preţioasă decât nişte cai neîngrijiţi o noapte; cineva trebuie să meargă cu el, murmură doamna Heathcliff, mai binevoitoare decâtmă aşteptam.
— Dar nu la porunca ta! răspunse Hareton. Dacă-i porţi de grijă, ai face mai bine să-ţi ţii gura.
— Atunci dea Domnul ca fantoma lui să te urmărească în veci, şi ca domnul Heathcliff să nu mai găsească chiriaş până când Grange va fi o ruină!răspunse ea cu răutate.— Auzi-o, auzi-o cum îi blestemă! mormăi Joseph, spre care mă îndreptam.El se afla destul de aproape ca să ne audă, mulgea o vacă la lumina unui felinar pe care îl luai fără multă vorbă, strigând că i-l voi trimite a doua zi, şi mă repezii spre cea mai apropiată portiţă.
— Stăpâne, stăpâne, a sfeterisit lanterna! strigă bătrânul urmărindu-mi retragerea. Hei Gnasher! Hei, câini! Hei, Wolf prinde-l, prinde-l!Când să deschid portiţa, doi monştri flocoşi se năpustiră la gâtul meu, mă doborâră la pământ şi stinseră lumina, în timp ce hohotele de râs ale luiHeathcliff şi Hareton aţâţară la culme furia şi umilinţa mea. Din fericire,bestiile aveau chef să-şi dezmorţească mai degrabă labele şi să latre, dând vesele din coadă, decât să mă mănânce de viu; dar nu admiteau să mă ridic de jos. De aceea am fost silit să rămân culcat la pământ până când răutăcioşii lor stăpâni s-au îndurat să mă elibereze; atunci, în capul gol şi tremurând de mânie, le-am poruncit nemernicilor să-mi deschidă porţile — căci, dacă mă mai reţin un minut, nu răspund de faptele mele — ameninţându-i şi jurând răzbunare prin fraze incoerente, care, prin confuzia şi profunzimea virulenţeilor sălbatice, aminteau de regele Lear. Vehemenţa şi enervarea au făcut să-mi pornească valuri de sânge din nas; dar Heathcliff continua să râdă si eu să înjur. Nu ştiu cum s-ar fi terminat scena dacă n-ar fi fost prin apropiere o fiinţă ceva mai cu minte decât mine şi mai binevoitoare decât gazda mea. Era Zillah, menajera, o femeie zdravănă,care ieşi în cele din urmă din bucătărie să vadă pricina zarvei. Crezând că vreunul dintre bărbaţi mă scuturase ceva mai aspru şi neîndrăznind să se legede stăpân, îşi îndreptă întreaga artilerie vocală împotriva tânărului nemernic.
— Păi bine, domnule Earnshaw, strigă ea, dumneata nu cunoşti nici o margine?! O s-ajungem să omorâm oamenii la uşa casei noastre! Văd eu că n-am ce căuta în casa asta. Uitaţi-vă la bietul băiat, cât pe-aci să se înăbuşe!Nu, nu aşa nu mai merge! Veniţi înăuntru, că ştiu eu cum să opresc sângele.Haide, acum staţi liniştit, potoliţi-vă. După aceste cuvinte, îmi turnă în ceafă o ulcică de apă rece ca gheaţa şi mă împinse în bucătărie. Domnul Heathcliff ne urmă, iar veselia aceea accidentală se transformă iute în obişnuita lui posomoreală.Mi-era rău, eram ameţit şi slăbit din cale-afară, aşa că am fost silit să accept adăpost sub acoperişul casei lui. Îi spuse lui Zillah să-mi dea un pahar de coniac, apoi trecu în odaia din fund. Ea, binevoitoare faţă de mine, îi împlini porunca, ceea ce mă făcu să-mi vin în fire. Apoi mă conduse la culcare.
