La răscruce de vânturi-Emily Bronte

Capitolul 7

  Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, adică cincisăptămâni. În răstimp glezna i se vindecase complet, şi purtările i seîmbunătăţiseră simţitor. Stăpâna noastră se dusese de mai multe ori s-o vadăşi începu să-şi pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy, căutând să-itrezească respectul de sine însăşi. În acest scop îi dădu rochii frumoase şi îifăcu multe complimente pe care fetiţa le primea cu plăcere. Aşa că, în loculunei mici făpturi sălbatice, care umbla cu capul gol şi făcea gesturinestăpânite, se repezea în casă sărind şi se năpustea asupra noastră şi ne strângea în braţe aşa de tare încât ni se tăia răsuflarea, văzurăm descălecândde pe un ponei frumos şi negru, o persoană plină de ifose, cu bucle castanii ceatârnau de sub borurile unei pălării de fetru, garnisită cu pene, purtând uncostum de călărie cu fustă lungă, pe care trebuia s-o ridice cu ambele mâinipentru a putea păşi în casă. Hindley o ajută să coboare de pe cal, exclamândcu încântare:— Cathy, eşti o frumuseţe. Cât pe-aci să nu te recunosc, arăţi ca o "lady"!Isabella Linton nu se poate compara cu ea, nu-i aşa, Frances?— Isabella nu-i atât de dăruită de la natură, răspunse soţia lui, dar Cathytrebuie să ia seama ca nu cumva să se sălbăticească din nou. Ellen, ajut-o pedomnişoara Catherine să se dezbrace... stai, scumpa mea, ai să-ţi stricibuclele, lasă-mă să-ţi dezleg pălăria.Îi scoase haina, şi de sub ea apăru, strălucitoare, o fustă de mătase încarouri, pantaloni albi şi ghete de lac; iar în timp ce ochii îi scânteiau debucurie văzând cum câinii se apropie de ea sărind, ca pentru a-i ura bunvenit, abia îndrăzni să se atingă de ei, ca nu cumva să-şi murdărească haineleei frumoase. Mă sărută uşor; eram plină toată de făină, căci făceam prăjiturilede Crăciun, şi nu mă putea strânge în braţe. După aceea privi în jurcăutându-l pe Heathcliff. Doamna şi domnul Earnshaw urmăreau cuîngrijorare revederea, crezând că din această întîlnire îşi vor putea da înoarecare măsură seama cât erau de întemeiate speranţele lor de a-i despărţi.În primul moment a fost greu să dăm de Heathcliff. Dacă înainte deplecarea Catherinei fusese neîngrijit şi nu-i păsa cum arată, acum era de zeceori mai rău. Nimeni, în afară de mine, nu avusese grijă să-i spună că-i murdarşi să-l silească să se spele măcar o dată pe săptămână; de altfel, copiilor devârsta lui rareori le place săpunul şi apa. De aceea, fără a mai vorbi de hainelelui, tăvălite vreme de trei luni prin noroi şi praf, şi de părul îmbâcsit denepieptănat, obrazul şi mâinile îi erau într-un hal de murdărie de nedescris.Când văzu intrând în casă o domnişoară strălucitoare şi graţioasă, în loculfetişcanei zbârlite pe care o aştepta, se ascunse în dosul unei bănci.— Heathcliff nu-i aici? întrebă Cathy şi, scoţându-şi mănuşile, dădu laiveală nişte degete uimitor de albe, căci stătuse atâta vreme în casă şi nupusese mâna pe nimic.— Heathcliff, poţi veni încoace! strigă domnul Hindley, bucurându-se deîncurcătura băiatului şi încântat că-l vede silit să apară în faţa ei ca un golanrespingător. Poţi să-i urezi domnişoarei Catherine bun venit, ca şi ceilalţiservitori.Cathy, zărindu-şi prietenul în ascunzişul său, zbură până la el şi-lîmbrăţişă; într-o secundă îl sărută de şapte sau opt ori pe obraz, apoi se oprişi, dându-se un pas înapoi, izbucni în hohote de râs, exclamând:— Vai, cât eşti de negru şi de morocănos! Şi, vai, cât de ciudat şi întunecat!Dar poate aşa mi se pare mie, pentru că m-am învăţat cu Edgar şi cu IsabellaLinton. M-ai uitat oare, Heathcliff?Întrebarea ei nu era neîntemeiată, căci ruşinea şi mândria aşternuseră pefaţa lui o îndoită întunecare, făcându-l să stea încremenit.— Strânge-i mâna, Heathcliff, zise domnul Earnshaw cu superioritate;aşa, o dată ţi-e îngăduit.— Nu, nu vreau, răspunse băiatul, care, în sfârşit, îşi recăpătase graiul; numă las batjocorit. Asta nu rabd!Şi era gata s-o zbughească din casă, dar domnişoara Cathy puse iarăşimâna pe el.— N-am vrut să râd de tine, îi zise, dar nu m-am putut stăpâni; haide,Heathcliff, dă măcar mâna cu mine! De ce eşti îmbufnat? Am râs numaipentru că-mi pari atât de ciudat! Dacă te speli pe obraz şi-ţi perii părul, totulva fi în ordine. Dar eşti aşa de murdar!!Îşi plimbă privirea îngrijorată de la degetele lui murdare, pe care le ţinea înmâna ei, la rochia pe care o purta, conştientă că atingerea lor nu i-ar putea-oînfrumuseţa.— Nu trebuia să te atingi de mine! îi răspunse el, urmărindu-i privirea şismulgându-şi mâna din mâna ei. O să fiu murdar dacă-mi place; şi-mi placesă fiu murdar, şi voi fi murdar.Şi zicând asta, o zbughi din cameră cu capul înainte, spre marea plăcere astăpânului şi stăpânei şi spre profunda tulburare a domnişoarei Catherine,care nu putea înţelege pentru ce observaţiile ei provocaseră o asemenearăbufnire de mânie.După ce mi-am făcut datoria de cameristă pe lângă noua venită şi mi-ampus prăjiturile la cuptor, am înveselit sala şi bucătăria cu nişte focuri mari,aşa cum se cuvine în ajun de Crăciun, şi m-am pregătit să mă distrez de unasingură, cântând mai multe colinde, fără a ţine seama de părerile lui Joseph,care socotea că melodiile vesele pe care le alesesem sunt cântece lumeşti. El seretrăsese să se roage singur în odaia lui, iar domnul şi doamna Earnshawcăutau s-o distreze pe domnişoara, arătându-i o seamă de mărunţişuri pe carele cumpăraseră pentru a le dărui copiilor Linton, drept recunoştinţă pentrubunătatea lor. Îi poftiseră pentru a doua zi la Wuthering Heights, dar doamnaLinton acceptase invitaţia cu o singură condiţie: ca odoarele ei să fie cu toatăgrija ţinute departe de acel "băiat rău, care înjură".Aşa că rămăsesem singură. Simţeam mirosul puternic de mirodenii alprăjiturilor care se coceau; admiram vasele de bucătărie strălucitoare decurăţenie, ceasul lustruit şi împodobit cu iederă, vasele de argint înşirate pe otavă gata să fie umplute cu bere caldă şi parfumată şi, mai presus de toate,roadele grijii mele deosebite: curăţenia imaculată a pardoselii, bine măturatăşi bine spălată. În sinea mea am adus laudele cuvenite fiecărui obiect în parte,apoi mi-am reamintit că bătrânul Earnshaw venea în bucătărie după ce totulfusese rânduit, îmi spunea că sunt o fată bună şi-mi strecura în mână unşiling, ca dar de Crăciun. De-aici gândurile mele trecură la dragostea luipentru Heathcliff şi la groaza pe care-o avea ca nu cumva după moartea luibăiatul să sufere dispreţul celorlalţi. Asta, fireşte, mă făcu să mă gândesc lastarea actuală a sărmanului băiat şi, de unde cântam, m-am trezit plângând.Dar foarte curând mi-am dat seama că ar fi mai cuminte să caut să îndulcescparte din nedreptăţile pe care le îndura, decât să vărs lacrimi din pricina lor:m-am ridicat şi am ieşit în curte să-l caut. Nu era departe; l-am găsit ţesălândpărul strălucitor al noului ponei din grajd şi dând de mâncare celorlalte vite,ca de obicei.— Grăbeşte-te, Heathcliff! îi zisei; e tare plăcut în bucătărie, iar Joseph esus. Grăbeşte-te şi vino să te îmbrac frumos, până nu soseşte domnişoaraCathy; atunci veţi putea sta împreună, locul întreg din faţa căminului va finumai pentru voi doi, şi veţi pălăvrăgi în voie până la culcare.El îşi văzu de treabă fără a-şi întoarce măcar capul spre mine.— Vino, hai, vii? îi zisei din nou. Am făcut pentru fiecare din voi câte uncozonăcel şi ţie îţi trebuie cel puţin o jumătate de ceas ca să te îmbraci calumea.Aşteptai cinci minute, dar, neprimind răspuns, am plecat. Catherine cinăcu fratele şi cumnata ei, iar Joseph şi cu mine avurăm parte de-o masă nuprea prietenoasă, piperată dintr-o parte cu dojeni, iar de alta cu obrăznicii.Prăjitura şi brânza lui Heathcliff au rămas toată noaptea pe masă, pentru iele.Îşi făcu de lucru până la nouă seara, apoi se urcă, mut şi posomorât, în odaialui. Cathy stătu trează până târziu, căci avea o mulţime de lucruri de pregătitpentru primirea noilor ei prieteni. O dată veni în bucătărie să stea de vorbă cuvechiul ei prieten; dar, negăsindu-l, se opri să mă întrebe ce se petrece cu el,apoi se întoarse din nou în casă. Dimineaţa, Heathcliff se sculă devreme şi,fiind zi de sărbătoare, se duse să-şi plimbe amărăciunea pe coclauri şi nu seîntoarse decât după ce întreaga familie plecase la biserică. Postul şireculegerea păreau să-l fi înseninat. După ce-mi dădu câteva târcoale,făcându-şi curaj, exclamă brusc:— Nelly, îmbracă-mă ca lumea! Am hotărât să fiu cuminte!— E şi vremea, îi spusei. Ai supărat-o pe Catherine, şi sunt sigură că-i parerău că s-a întors acasă! Te porţi de parcă ai invidia-o pentru că i se dă maimultă atenţie decât ţie.Că ar fi putut-o invidia pe Catherine, îi era de neînţeles, dar c-a supărat-oînţelese numaidecât.— A spus că-i supărată? întrebă el, privindu-mă foarte serios.— Azi-dimineaţă, când i-am spus c-ai plecat, a plâns.— O fi, dar eu am plâns astă-noapte, răspunse; şi-aveam mai multe motivedecât ea să plâng.— Da, aveai motive să te duci la culcare cu inima plină de mândrie şi customacul gol, îi zisei. Oamenii orgolioşi îşi fac singuri griji şi necazuri. Dardacă ţi-e ruşine de purtarea ta, trebuie să-i ceri iertare, nu uita, când seîntoarce. Trebuie să te duci la ea şi să-i spui că vrei s-o săruţi şi să-i mai spui...în fine, tu ştii cel mai bine ce să-i spui; dar fă-o din tot sufletul, şi să nu crezică din pricina hainelor ei frumoase s-a schimbat, înstrăinându-se de tine. Iaracum, cu toate că trebuie să pregătesc prânzul, am să-mi fac timp şi-am să tegătesc încât Edgar Linton să pară o marionetă pe lângă tine; aşa şi este. Tueşti mai tânăr, dar fac prinsoare că eşti mai înalt şi ai umerii de două ori mailaţi decât el; ai putea să-l trânteşti la pământ cât ai clipi din ochi! Nu-i aşa căai fi în stare?Faţa lui Heathcliff se lumină pentru o clipă; dar el se întunecă din nou şioftă.— Ştii, Nelly, chiar dacă l-aş trânti de douăzeci de ori la pământ, el tot nuse face mai urât, şi nici eu mai frumos. Aş vrea să am părul blond şi pieleaalbă, să fiu elegant şi binecrescut şi să am norocul de-a fi tot atât de bogat câtva fi el!— Şi, la fel ca el, s-o strigi pe mama la fiecare pas, adăugai eu, şi să tremuricând un băiat de la ţară ridică pumnul la tine şi să stai acasă toată ziua ca nucumva să te ude ploaia. O, Heathcliff, eşti cam slab de înger, îi zisei din nou.Vino la oglindă şi-am să-ţi arăt eu ce trebuie să-ţi doreşti. Vezi tu cutele asteadintre ochi şi sprâncenele astea groase, care, în loc să fie arcuite, se adâncescla mijloc? Şi perechea asta de drăcuşori negri, îngropaţi atât de adânc şi care niciodată nu-şi deschid cu îndrăzneală ferestrele, ci stau la pândă lucind pesub ele, ca nişte iscoade ale diavolului? Doreşte şi învaţă să netezeşti acelecute posomorâte dintre sprâncene, să deschizi tare pleoapele şi să schimbidrăcuşorii în îngeri plini de încredere, nevinovaţi, care să nu bănuiască penimeni şi să nu se îndoiască de nimic, să vadă întotdeauna prieteni acolo undenu-s siguri că văd duşmani. Caută să n-ai înfăţişarea unui dulău arţăgos,care, deşi ştie că merită loviturile primite, din pricina suferinţei lui urăşte atâtpe cel ce i le dă cât şi pe toată lumea.— Cu alte cuvinte, vrei să spui că trebuie să-mi doresc ochii mari, albaştri,şi fruntea netedă a lui Edgar Linton, îmi răspunse Heathcliff. Ei bine, află că ledoresc, dar asta nu mă va ajuta să le şi capăt.— O inimă bună te va face să ai o faţă plăcută, băiete, chiar dac-ai fi negruîn toată legea, zisei eu mai departe; dar o inimă rea schimonoseşte cel maifrumos obraz în ceva mai urât decât urâtul. Iar acum, după ce-am isprăvit cuspălatul, pieptănatul şi bosumflarea, spune şi tu dacă nu te poţi socoti chiarfrumuşel? Şi zău că eşti frumuşel. S-ar putea crede că eşti un prinţ deghizat.Cine ştie dacă nu cumva tatăl tău a fost împăratul Chinei, iar mama ta,împărăteasa Indiei, şi dacă fiecare din ei n-ar fi putut cumpăra, cu venitul lorpe-o săptămână atât Wuthering Heights cât şi Thrushcross Grange?! Pontec-ai fost furat de piraţi şi adus în Anglia! În locul tău mi-aş imagina că mă tragdintr-un neam mare şi, gândindu-mă la ce-am fost, aş căpăta curajul şidemnitatea de a îndura persecuţiile unui mic fermier!Am pălăvrăgit aşa mai departe şi, încetul cu încetul, Heathcliff îşi descreţifruntea şi faţa lui căpătă o expresie mai plăcută. Deodată, convorbirea noastrăfu întreruptă de zgomotul unei trăsuri care urcase drumul şi intra în curte. Elfugi la fereastră şi eu la uşă; am ajuns tocmai la timp ca să-i putem vedea pecei doi tineri Linton înfofoliţi în paltoane şi blănuri, coborând din trăsurafamiliei, iar pe cei din familia Earnshaw descălecând; iarna deseori se duceaucălare la biserică. Catherine prinse de mână pe cei doi copii, îi conduse în casăşi-i aşeză în faţa focului, care foarte curând le îmbujoră obrajii.L-am îndemnat pe Heathcliff să se grăbească să le arate cît e de prietenos.Mă ascultă numaidecât; dar, spre ghinionul lui, în momentul în caredeschidea uşa bucătăriei ca să iasă, Hindley, din cealaltă parte o împingea casă intre. Se întâlniră, şi stăpânul, enervat, văzându-l curat şi vesel, sau vrândpoate să-şi respecte făgăduiala făcută doamnei Linton, îl îmbrânci bruscînapoi şi-i porunci, furios, lui Joseph:— Scoate-l pe individ din odaie şi trimite-l în pod până după masă. Dacărămâne singur aici, are să-şi vâre degetele în tarte şi are să fure fructele dinele.— Nu, domnule, nu m-am putut opri să-i răspund, n-are să se atingă denimic. Cred că şi el are dreptul la o parte din bunătăţile astea, ca şi noi dealtfel.— Are să-şi primească ce i se cuvine din mâna mea dacă-l mai prindpe-aici înainte de a se întuneca! strigă Hindley. Ieşi afară, vagabondule! Ce tefuduleşti ca un cocoş? Acuşi pun mâna pe unul din zulufii tăi eleganţi şi-ai săvezi cum o să ţi-l lungesc!— Sunt destul de lungi şi-aşa, zise tânărul domn Linton, care privea pefuriş din pragul uşii. Mă mir că nu-i dau dureri de cap. Iar deasupra ochilorparc-ar avea o coamă de mânz.Făcu observaţia asta fără intenţia de a-l jigni pe Heathcliff; dar fireaviolentă a acestuia nu era făcută să rabde vreun cuvânt ce semăna aobrăznicie, mai cu seamă când venea din partea tânărului Linton, pe carepărea să-l urască încă de pe-atunci ca pe-un rival. Puse mâna pe un castronplin cu sos de mere fierbinte (primul obiect care-i căzu în mână) şi-l azvârliaşa, plin cum era, peste obrazul şi gâtul vorbitorului, care începu să se văicăreascăatât de cumplit, încât Isabella şi Catherine veniră în goana mare lafaţa locului. Domnul Earnshaw îl înhăţă pe vinovat şi-l duse în odaia lui unde,fără îndoială, i-a administrat un straşnic remediu pentru a-i răcori criza defurie, căci se întoarse roşu la obraz şi cu răsuflarea tăiată. Eu am luat o cârpăde vase şi am început să frec, mânioasă, nasul şi gura lui Edgar, spunându-ică bine-a păţit dacă se amestecă în treaba altuia. Sora lui începu să plângă şisă spună că vrea să se întoarcă acasă, iar Cathy, năucă, stătea lângă ei, cuobrajii roşii de ruşine.— N-ar fi trebuit să vorbeşti cu el! îi spuse domnului Linton pe un tondejenitor. Era prost dispus; şi acum, iată, ne-ai stricat toată ziua. Pe el o să-lbată, şi eu nu pot răbda să-l bată! Nu mai pot mânca nimic! Pentru ce-ai vorbitcu el, Edgar?— N-am vorbit cu el, spuse plângând în hohote tânărul; apoi se smuci dinmâinile mele şi începu să se cureţe cu batista lui de olandă. I-am făgăduitmamei că n-am să-i spun nici o vorbă şi m-am ţinut de făgăduială; n-am vorbitcu el.— Bine, atunci nu mai plânge, răspunse Catherine cu dispreţ, doar nu te-aomorât. Nu face şi tu atâta zarvă; uite, vine fratele meu! Taci, Isabella! Ţi-afăcut cineva ţie vreun rău?— Haideţi, copii, fiecare la locul lui! strigă Hindley cu un aer agitat. M-amîncins de-a binelea cu bestia aceea de băiat. Iar data viitoare, domnule Edgar,fă-ţi dreptate singur, cu pumnii dumitale, să vezi ce poftă de mâncare-o săcapeţi!Şi în faţa unor bucate atât de bine mirositoare, îşi recăpătară cu toţiicalmul. Plimbarea le deschisese pofta de mâncare şi se mângâiară uşor, căcilor nu li se întâmplase de fapt nici o nenorocire. Domnul Earnshaw le umplufarfuriile cu bunătăţi, iar doamna îi înveseli povestindu-le lucruri hazlii. Eustăteam la spatele scaunului ei şi mă întristasem văzând-o pe Catherine, care,cu ochii uscaţi şi cu un aer indiferent, începuse să taie aripa de gâscă din faţaei. "Ce copil nesimţitor! îmi zisei, cât de uşor trece peste necazurile vechiului eitovarăş de joacă! N-aş fi crezut să fie atât de egoistă!" Dar Cathy duse oîmbucătură până la gură, apoi o puse din nou în farfurie, obrajii i seîmbujorară şi-o năpădiră lacrimile. Scăpă furculiţa pe jos. Se aplecă cu grabă,ascunzându-se sub faţa de masă ca ceilalţi să nu-i observe emoţia. N-am maispus că-i nesimţitoare, căci mi-am dat seama de tortura pe care o îndurasetoată ziua şi strădania ei ca să rămână cu orice preţ singură, să se poată ducepână la Heathcliff; dar, după cum am descoperit mai târziu când am încercatsă-i duc în ascuns de mâncare, stăpânul îl încuiase sus, în pod.Seara am dansat. Atunci Cathy, întrucât Isabella Linton n-avea cu cinedansa, l-a rugat pe domnul Hindley să-i dea drumul. Rugăminţile ei fură însăzadarnice, iar eu am fost desemnată să umplu golul. Agitaţia dansului ne făcusă uităm tot necazul, şi plăcerea noastră crescu şi mai mult când sosiorchestra din Gimmerton, compusă din cincisprezece instrumente: o trompetă, un trombon, clarinete, basuri, cornuri de vânătoare şi un violoncel,în afară de corişti. Aceştia se duc întotdeauna, de Crăciun, pe la casele mairespectabile, unde li se dau ceva bani; pentru noi era o mare sărbătoare cândîi auzeam cântând. După ce-au intonat colindele obişnuite, le-am cerut să necânte şi câteva melodii vesele. Doamnei Earnshaw îi plăcea muzica, aşa căne-au cântat mult.Şi Catherinei îi plăcea; dar, pretinzând că sunetele sunt mai dulci auzitedin capul scării, se urcă sus, în întuneric. Eu am urmat-o. Uşa sălii se închiseşi nimeni n-a observat lipsa noastră. Era atâta lume! Cathy nu se opri în capulscării, ci se urcă sus, în podul unde era încuiat Heathcliff, şi-l strigă. Laînceput, refuză cu încăpăţânare să-i răspundă; dar ea stărui şi în cele dinurmă îl convinse să stea de vorbă cu ea printre scînduri. Eu i-am lăsat pe bieţiicopii să vorbească netulburaţi, până când mi s-a părut că muzica e pe cale săse oprească, pentru ca muzicanţii să poată gusta şi ei câte ceva; atunci amalergat iute pe scară să-i dau de veste. Dar în loc s-o găsesc afară, îi auziiglasul înăuntru. Maimuţica se strecurase pe acoperiş printr-o ferestruică, şiintrase în podul unde era încuiat Heathcliff. Cu mare greutate am putut-oscoate de acolo. O dată cu Catherine, ieşi şi Heathcliff, şi ea stărui să-l iau cumine în bucătărie, deoarece Joseph plecase la un vecin ca să nu mai audăcântecele noastre "diavoleşti", cum le zicea el. Le-am spus că nu vreau să-iîncurajez cu nici un preţ în şiretlicurile lor, dar deoarece prizonierul ajunasede ieri de la amiază, am hotărât să închid de data asta ochii şi să-l păcălim pedomnul Hindley; Heathcliff coborî, eu îi pusei un scaun lângă foc şi-i dădui omulţime de bunătăţi; dar băiatul se simţea rău şi nu putu mânca decât foartepuţin, iar toate încercările mele de a-l distra fură respinse. Îşi sprijini coatelepe genunchi, bărbia în palme şi rămase mut, cufundat în gânduri. Când l-amîntrebat la ce se gândeşte, mi-a răspuns pe un ton grav:— Caut să văd cum am să-i pot plăti toate astea lui Hindley. Nu-mi pasăcât voi avea de aşteptat, dacă până la urmă tot i le voi plăti. Sper să nu moarăînainte!— Ruşine să-ţi fie Heathcliff, îi spusei. Numai Dumnezeu are dreptul săpedepsească pe cei răi; noi trebuie să învăţăm să iertăm.— Nu. Dumnezeu n-ar avea nici pe departe satisfacţia pe care aş avea-oeu, răspunse el. Vreau numai să descopăr cea mai bună cale! Las' pe mine! Îmifac eu planul. Câtă vreme mă gândesc la asta, nu simt nici o durere.— Dar, domnule Lockwood, eu uit că poveştile astea nu vă pot distra. Îmipare rău că m-am luat atâta cu vorba... mâncarea vi s-a răcit şi picaţi desomn! V-aş fi putut spune povestea lui Heathcliff, adică tot ce-ar fi trebuit săştiţi despre el, în câteva cuvinte.Apoi menajera mea se opri din vorbă, se ridică şi începu să-şi strângălucrul; dar eu nu mă simţeam în stare să mă mişc de lângă cămin şi somnulnuvoia să vină.— Ia loc, doamnă Dean, strigai, mai rămâi o jumătate de oră! Foarte bine aifăcut că mi-ai povestit totul aşa, pe îndelete. Aşa-mi place, şi trebuie să-mispui toată povestea tot aşa. Căci fiecare personaj despre care mi-ai vorbit măinteresează într-un fel sau altul.— Acuşi bate ceasul unsprezece, domnule.— N-are a face, n-am obiceiul să mă culc la ore mari. Pentru un om caredoarme până la zece dimineaţa, ora unu sau două e foarte potrivită.— N-ar trebui să dormiţi până la zece. Până la ora aceea partea cea maifrumoasă a dimineţii a şi trecut. Omul care nu şi-a isprăvit jumătate dinmunca zilei până la ora zece riscă să nu facă nimic nici în cealaltă jumătate.— Cu toate acestea ia loc din nou, doamnă Dean, căci mâine am de gândsă lungesc noaptea până după-amiază. Presimt că am răcit zdravăn, dacă n-ofi chiar ceva mai grav.— Sper că nu, domnule. Bine, dar daţi-mi voie să sar peste trei ani: întimpul acela doamna Earnshaw...— Nu, nu, nu admit asta. Poţi să-ţi imaginezi ce stare sufletească ai aveadacă pe covorul din faţa dumitale ar sta o pisică ce şi-ar linge pisoii, iardumneata ai urmări-o cu atâta atenţie, încât dacă ar uita să lingă urecheaunui pisoi, ţi-ai ieşi din fire?— Într-o foarte adormitoare dispoziţie, aş spune.— Dimpotrivă, în starea aceasta omul este foarte surescitat. Aşa sunt euacum, şi de aceea te rog să povesteşti mai departe cu de-amănuntul. Pentrumine, oamenii de pe-aici sunt cu mult mai interesanţi decât cei de la oraş,după cum un păianjen e mai important pentru un om din închisoare decâtpentru cei dintr-o casă ţărănească; şi totuşi interesul acesta deosebit nu sedatorează numai situaţiei spectatorului. Oamenii de-aici trăiesc mai intens,mai adânc şi mai puţin superficial, nu sunt supuşi efemerului şi frivolităţilor.Încep să cred că aici ai putea iubi toată viaţa o singură fiinţă. Până acum eramcu desăvârşire convins că nu există dragoste care să dureze mai mult de unan. Situaţia unora seamănă cu aceea a unui om flămând aşezat la masă înfaţa unui fel unic de mâncare, asupra căruia îşi concentrează toată pofta,preţuindu-l după cum se cuvine; a altora, cu aceea a omului poftit la un ospăţcu bucate diverse, pregătite de bucătari francezi; poate că din acest ospăţomul nostru va alege tot cu atâta plăcere, dar în preţuirea şi amintirea luifiecare fel nu va fi decât o neînsemnată fărâmă.— Oh! Noi cei de pe-aici suntem aidoma cu oamenii de pretutindeni, dacăreuşiţi să ne cunoaşteţi, observă doamna Dean, cam mirată de spusele mele.— Iartă-mă, îi răspunsei; dumneata, doamnă dragă, eşti o mărturieizbitoare împotriva acestei afirmaţii. În afară de câteva provincialismeneînsemnate, manierele dumitale n-au nici o trăsătură pe care, de obicei,eram obişnuit s-o consider caracteristică tagmei din care faci parte. Suntconvins că dumneata ai gândit mult mai mult decât gândesc majoritateaservitorilor, în general. Dumneata ai fost silită să-ţi cultivi mintea pentru căn-ai avut prilejul să-ţi fărâmiţezi viaţa ocupându-te cu fel de fel de fleacuri.Doamna Dean începu să râdă:— Eu, din parte-mi, mă consider un soi de om zdravăn şi cuminte, spuseea; nu numai pentru c-am trăit printre dealurile astea şi-am văzut an de anaceleaşi feţe şi un şir întreg de fapte, dar şi pentru că am fost supusă uneiaspre discipline, care m-a învăţat să fiu înţeleaptă; şi-apoi am citit şi eu câteceva, mult mai mult decât vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Lockwood.Nu puteţi deschide o carte din biblioteca asta pe care să n-o fi răsfoit şi eu, şidin fiecare m-am ales cu câte ceva, în afară de rândul acela cu cărţi greceşti şilatineşti şi de cele franţuzeşti; dar şi pe-acelea ştiu să le deosebesc unele dealtele; la mai mult decât atâta nu vă puteţi aştepta din partea mea; sunt fatăde om sărac. Cu toate astea, dacă vreţi să auziţi mai departe povestea mea,aşa cum v-am spus-o până acum, cu de-amănuntul, ar fi mai bine, e drept, să nu rup firul; şi în loc sa sar peste trei ani, să mă mulţumesc a trece la varaurmătoare — vara anului 1778 — cu aproape douăzeci şi trei de ani în urmă,adică.