Vara trecu şi toamna se arătă timpurie; trecuse şi Sfântul Mihail10, darsecerişul nu se isprăvise; pe câteva din lanurile noastre se mai lucra încă.Domnul Linton şi fiica lui se plimbau adesea printre secerători; în ziua în cares-au strâns ultimii snopi, au rămas pe câmp până s-a întunecat, dar cumserile erau reci şi umede, stăpânul meu a răcit rău de tot, răceala s-a aşezat laplămâni şi l-a obligat să stea în casă toată iarna, aproape fără întrerupere.Biata Cathy, speriată de mica-i poveste de dragoste, era mult mai tristă şiîntunecată de când renunţase la ea; iar domnul Linton stăruia să citească mai puţin şi să facă mai multă mişcare. El n-o mai putea însoţi, când ieşea să seplimbe, aşa c-am socotit de datoria mea să-l înlocuiesc, pe cât îmi sta înputinţă, deşi într-un mod destul de nesatisfăcător, căci nu puteam răpi decâtdouă sau trei ore din numeroasele îndeletniciri zilnice şi tovărăşia mea îi erafără îndoială, mult mai puţin plăcută decât a lui.Într-o după-amiază de octombrie sau de pe la începutul lui noiembrie — odupă-amiază rece şi ploioasă, când iarba şi potecile foşneau de frunze veştedeşi ude, iar cerul rece şi albastru era pe jumătate acoperit de nori grei şi cenuşiice veneau şi se adunau repede dinspre apus prevestind ploaie abundentă —am rugat-o pe stăpâna mea să renunţe la plimbare, căci eram sigură că vine orăpăială. Ea refuză; iar eu, împotriva dorinţei mele, mi-am pus pardesiul şimi-am luat umbrela, ca s-o însoţesc într-o plimbare scurtă, până la margineaparcului. O plimbare pe care-o făcea de obicei când era prost dispusă., aşacum se întâmpla mereu în ultima vreme, de când domnul Edgar se simţea mairău ca de obicei, lucru pe care-l ghicisem amândouă din tăcerile lui din ce înce mai lungi şi din melancolia ce-i învăluia faţa. Cathy mergea tristă; nici nualerga şi nici nu mai zburda, cu toate că vântul îngheţat ar fi putut-o îndemnas-o ia la fugă. Şi adeseori, privind-o cu coada ochiului, am văzut-o ridicândmâna şi ştergându-şi obrazul. M-am uitat atunci în jur, sperând să descopărceva care să-i alunge gândurile negre. La marginea drumului se ridica un malînalt, acoperit cu pietriş, pe care crescuseră o mulţime de aluni şi stejaripiperniciţi; aveau rădăcinile pe jumătate descoperite şi abia se puteau ţinedrept; terenul era prea afânat pentru stejari, iar vânturile puternice îiculcaseră aproape la pământ. Vara, domnişoarei Catherine îi plăcea să secaţere pe trunchiurile lor şi să se aşeze pe crengi, legănându-se la o înălţimede douăzeci de picioare de la pământ; iar eu, deşi eram încântată deîndemânarea şi de vioiciunea ei copilăroasă, socoteam necesar s-c cert ori decâte ori o prindeam urcându-se aşa de sus, dar o certam în aşa fel încât ştia cănu trebuie să coboare. De la prânz şi până la vremea ceaiului şedea culcată înleagănul ei mişcat de adierea vântului şi nu făcea nimic altceva decât să cânte,de una singură, cântece vechi — învăţate toate de la mine — sau săurmărească păsările, vecinele ei, cum îşi hrănesc şi cum îşi învaţă puii săzboare; sau se cuibărea singură, şi, cu pleoapele închise, pe jumătategânditoare şi pe jumătate visătoare, stătea pierdută într-o fericire ce nu poatefi tălmăcită prin vorbe.— Ia uite, domnişoară! exclamai eu arătând spre un loc mai ferit, întrerădăcinile unui copac. N-a venit încă iarna. Uite colo o floricică, ultimul bobocdin mulţimea de clopoţei care-n iulie acopereau iarba cu un nor de ceaţăliliachie. Nu vrei să te caţeri până acolo, să-l culegi şi să i-l duci lui tăticu'?Cathy privi cu ochii mari floarea singuratică tremurând în adăpostul ei depământ, şi în cele din urmă spuse:— Nu, n-am s-o ating. Pare atât de melancolică! Nu-i aşa, Ellen?— Da, am remarcat eu; aproape tot atât de slăbită şi lipsită de vlagă ca şidumneata. Obrajii îţi sunt palizi, hai să ne prindem de mână şi să fugim. Eştiatât de sleită de puteri, încât mă încumet să ţin pasul cu dumneata.— Nu, repetă ea continuând să meargă agale; se oprea din când în când şirămânea pe gânduri în faţa unui petic de muşchi, a unui smoc de iarbăîngălbenită, sau a unei ciuperci portocalii, ce străbătea, strălucitoare, printregrămezile de frunze cafenii; şi din nou îşi ducea pe furiş mâna la obraz.— Catherine, iubirea mea, pentru ce plângi? am întrebat-o, apropiindu-măde ea şi înconjurându-i umărul cu braţul. Nu trebuie să plângi pentru boalalui tăticu'; e o simplă răceală, şi fii mulţumită că nu e ceva mai grav.Atunci nu-şi mai putu reţine lacrimile, şi răsuflarea i se înăbuşi în hohotede plâns.— Oh, are să fie ceva mai grav, zise ea. Şi ce mă fac după ce tăticu' măpărăseşte şi rămân singură? N-am să uit cuvintele tale, Ellen. Întotdeauna îmirăsună în urechi. Cum se va schimba viaţa mea, cât de pustie va fi lumea cândtăticu' şi cu tine veţi fi morţi!— Nimeni nu ştie dacă nu vei muri dumneata înaintea noastră, i-amrăspuns. Nu-i bine să cobeşti. Să sperăm că vor mai trece ani şi ani până cândse va duce vreunul dintre noi. Stăpânul e tânăr, iar eu sunt în putere, abia ampatruzeci şi cinci de ani. Mama mea a trăit până la optzeci, şi-a fost până lasfârşit, o babă sprintenă. Şi închipuieşte-ţi că domnul Linton trăieşte până laşaizeci de ani... până atunci trec mai mulţi ani decât ai numărat dumneatapână acum, domnişoară. Nu-i o prostie să jeleşti pentru o nenorocire ce se vaîntâmpla peste douăzeci de ani?— Dar mătuşa Isabella era mai tânără decât tăticu', remarcă ea,ridicându-şi privirea timidă, cu speranţa c-o voi mângâia din nou.— Mătuşa Isabella nu ne-a avut pe noi, adică pe dumneata şi pe mine, cas-o îngrijim, i-am răspuns. Ea n-a fost atât de fericită ca stăpânul meu, ean-avea pentru ce trăi. Tot ceea ce trebuie să faci acum e să-l îngrijeşti bine şisă-l înveseleşti arătându-i că şi dumneata eşti veselă. Şi fereşte-te să-i provocivreo îngrijorare; ia bine seama la asta, Cathy! Eu nu-ţi ascund adevărul;dacă-l laşi să observe c-ai suferit din pricina unei despărţiri pe care el asocotit-o necesară şi dacă eşti pătimaşă şi nepăsătoare şi nutreşti o dragosteprostească, fantezistă, pentru fiul unui om pe care-ar fi fericit să-l ştie înmormânt, îl poţi ucide.— Eu nu mă frământ pentru nimic pe lume în afară de boala lui tăticu',răspunse ea. Nu-mi pasă de nimic când e vorba de tata. Şi niciodată...niciodată... ah, niciodată, cât oi fi în toate minţile, n-am să fac ceva sau săspun o vorbă care l-ar putea supăra. Îl iubesc mai mult decât pe mine, Ellen, şiştii cum am aflat? Mă rog în fiecare seară să trăiesc până după moartea lui,pentru că prefer să sufăr eu decât să sufere el. Iată dovada că-l iubesc maimult decât pe mine însămi.— Frumoase vorbe, i-am răspuns. Dar trebuie dovedite prin fapte. După cese va face bine, să nu uiţi hotărârile luate în ceasurile de spaimă.Tot povestind aşa, ne-am apropiat de o poartă ce dădea spre drum, şitânăra mea domnişoară, acum ceva mai luminată la faţă, se căţără sus şi seaşează pe zid, întinzând mâna în partea cealaltă, ca să adune câteva boabecare străluceau, roşii, în vârful crengilor unor trandafiri sălbatici, ceadumbreau marginea drumului. Fructele de pe poale dispăruseră, iar la celedin vârf nu puteau ajunge decât păsările şi Cathy din locul în care se afla. Darcând s-a întins să le culeagă, i-a căzut pălăria de pe cap; şi cum poarta eraîncuiată, s-a gândit să sară peste zid să şi-o ia. Eu am rugat-o să fie prudentăca nu cumva să cadă, dar ea a dispărut, uşurel, după gard. Reîntoarcerea însăn-a fost tot atât de uşoară; pietrele erau lustruite şi netede, iar tufele demăcieş şi duzii răzleţi nu-i puteau fi de ajutor ca să se caţăre din nou pe zid.Eu, ca o proastă, nu mi-am dat seama de situaţia asta decât atunci când am auzit-o râzând şi exclamând:— Ellen, du-te şi adu cheia, căci altfel trebuie s-alerg până la căsuţaportarului. Din partea asta nu pot urca zidul.— Stai acolo unde eşti, i-am răspuns. Am legătura de chei în buzunar,poate că izbutesc să deschid poarta. Dacă nu, plec numaidecât.Catherine se distra dansând încoace şi-ncolo în faţa porţii, în timp ce euîncercam, una după alta, toate cheile mari. Când am ajuns la cea din urmă,am înţeles că nu se potriveşte nici una; atunci, stăruind să rămână unde era,mă pregătii să fug repede acasă; dar mă oprii, căci auzeam un zgomot care seapropia de noi. Era tropot de cal; Cathy se opri şi ea din dans.— Cine-i? am şoptit.— Ellen, aş dori să poţi deschide poarta, şopti, ingrijorată, tovarăşa mea.— O, domnişoară Linton! strigă vocea gravă a călăreţului. Mă bucur că teîntâlnesc.Nu te grăbi să pleci acasă, căci am de cerut şi de primit o explicaţie.— Nu vorbesc cu dumneavoastră, domnule Heathcliff, răspunseCatherine. Tăticu' spune că sunteţi un om rău şi că-l urâţi atât pe el cât şi pemine. De altfel aşa zice şi Ellen.— Nu despre asta-i vorba, zise Heathcliff, căci într-adevăr era el. Cred căpe fiul meu nu-l urăsc; despre el e vorba, şi te rog să-mi acorzi toată atenţia.Da, ai motive să roşeşti! Acum două sau trei luni nu-ţi luaseşi obiceiul să-iscrii lui Linton jucându-te de-a drgostea? Ce? Meritaţi amândoi o bătaie bună!Mai ales dumneata, căci erai cea mai mare, şi, după câte văd, cea mai puţinsensibilă.Eu am pus mân pe scrisorile dumitale şi, dacă eşti câtuşi de puţinnecuviincioasă faţă de mine, am să i le trimit tatălui dumitale. Mi se pare căte-ai plictisit de această distracţie şi-ai renunţat la ea. Nu-i aşa? Ei bine, să ştiică prin purtarea dumitale l-ai aruncat pe Linton în prăpastia deznădejdii. Seîndrăgostise cu adevărat şi sincer de dumneata. Pe cât e de adevărat că eutrăiesc, tot pe atât de adevărat este că el moare de dorul dumitale. Inima îi ezdrobită, nu la figurat, ci la propriu, din pricina nestatorniciei dumitale. Cutoate că de şase săptămâni încoace Hareton îşi bate încontinuu joc de el şi euam întrebuinţat mijloace mai serioase şi am încercat să-l sperii ca să-l trezescdin aptia lui cretinizantă, îi merge din zi în zi tot mai prost şi va fi sub pământînainte de venirea verii dacă dumneata nu-l readuci la viaţă!— Cum îl poţi minţi cu-atâta neruşinare pe bietul copil?! i-am strigat eudin parc. Te rog, vezi-ţi de drum! Cum poţi născoci asemeneajosnice minciuni?Domnişoară Cathy, am să sparg broasca porţii cu o piatră. Să nu dai crezarepoveştilor ăstora neruşinate! Doar poţi judeca şi singură că-i cu neputinţă caun om să moară din dragoste pentru o necunoscută.— Nu ştiam că erau de faţă şi iscoade care-ascultă pe la porţi, mârâiticălosul văzându-se prins. Scumpă doamnă Dean, eu ţin la dumneata, darnu-mi place că joci pe două tablouri, adăugă el cu glas tare. Cum ai pututminţi cu-atâta neruşinare, încât să afirmi că eu o urăsc pe "biata copilă" şi sănăscoceşti poveşti atât de îngrozitoare incât să nu se mai apropie de pragulcasei mele? Catherine Linton (acest nume mă încălzeşte), fetiţa mea iubită, euam să lipsesc de-acasă toată săptămâna. Du-te, şi-acolo îl vei găsi pe scumpulmeu băiat! Închipuieşte-ţi că tatăl dumitale ar fi în locul meu, şi Linton în loculdumitale: gândeşte-te cum ar preţui el pe nepăsătorul dumitale iubit, dacăacesta ar refuza să facă măcar un pas ca să te mângâie, când însuşi tatăldumitale l-ar implora. Şi, te rog, nu cumva să săvârşeşti asemenea greşeală din simplă naivitate. Îţi jur pe sufletul meu că se apropie de mormânt, şinimeni altul în afară de dumneata nu-l poate salva!Broasca a cedat şi eu am ieşit pe şosea.— Jur că Linton e pe moarte, repetă Heathcliff privindu-mă aspru. Iartristeţea şi dezamăgirea îi grăbesc sfârşitul. Nelly, dacă nu vrei s-o laşi pe ea,du-te măcar dumneata. În tot cazul să ştii că eu nu mă întorc până de aziîntr-o săptămână pe vremea asta, şi cred că nici stăpânul dumitale nu se vaîmpotrivi s-o lase să-şi vadă vărul.— Vino, zisei eu luând-o pe Cathy de braţ şi silind-o să intre din nou înparc. Căci şovăia, privind cu ochii tulburi la trăsăturile interlocutorului ei,trăsături prea dure pentru a lăsa să se întrevadă făţărnicia sufletului.Heathcliff îşi împinse calul aproape de noi şi, aplecându-se, remarcă:— Domnişoară Catherine, trebuie să-ţi mărturisec că nu mai ma răbdarecu Linton; iar Hareton şi Joseph au şi mai puţină. Trebuie să-ţi mărturisesc deasemenea că se află într-o societate cam dură. Lâncezeşte după blândeţe, ca şidupă dragoste; şi o vorbă blândă din partea dumitale ar fi cea mai bunădoctorie pentru el. Nu lua în seamă sfaturile aspre ale doamnei Dean, ci fiigeneroasă,şi caută să-l vezi. Zi şi noapte nu visează decât la dumneata şinimeni nu-l poate convinge că nu-l urăşti de vreme ce nici nu-i scrii şi nici nuvii pe la noi.Eu am tras poarta şi am rostogolit un bolovan ca s-o sprijin, căci broascase stricase. Apoi mi-am deschis umbrela şi-am luat-o pe Cathy sub ea.Începuse să cadă ploaia printre ramurile copacilor, care gemeau şi nepreveneau să nu mai întârziem. Graba cu care ne-am întors spre casă ne-aîmpiedicat să facem vreun comentariu asupra întâlnirii cu Heathcliff. Dar amghicit intinctiv că inima micii Catherine era întunecată de doi nori. Avea o faţăatât de tristă că abia o mai recunoşteam. Nu încăpea îndoială că pentru eafiecare silabă auzită era adevărată.Înainte de a ajunge noi acasă, stăpânul se retrăsese să se odihnească.Cathy se furişă în odaia lui pentru a-l întreba cum se simte, dar îl găsidormind. Se întoarse şi mă rugă să stau cu ea în bibliotecă. Am luat ceaiul împreunăşi după aceea ea s-a întins pe covor, spunându-mi să nu vorbesc, căcie obosită. Eu am luat o carte şi m-am prefăcut că citesc. De îndată ce i s-apărut că sunt absorbită de lectură, a reînceput să plângă în tăcere: plânsulpărea, în acea vreme, distracţia ei preferată. Am lăsat-o s-o guste din plincâtva timp, apoi am început s-o dojenesc şi să-mi bat joc de tot ceea cespusese domnul Heathcliff în legătură cu fiul său, ca şi cum aş fi fost sigură căva fi şi ea de acord cu mine. Dar, vai! n-am fost destul de abilă ca să potcontracara efectul produs de spusele lui: rezultatul a fost întocmai cel dorit deel.— Poate că ai dreptate, Ellen, răspunse ea, dar n-am să mă liniştesc pânăcând nu voi afla adevărul. Trebuie să-i spun lui Linton că nu din vina mea nu-imai scriu şi trebuie să-l conving că, în ceea ce mă priveşte, nu mă voi schimbaniciodată.Ce rost avea să mă înfurii şi să protestez văzând cât e de credulă şi denaivă? În seara aceea ne-am despărţit în termeni ostili; dar a doua zi mergeampe drumul ce duce la Wuthering Heights alături de poneiul tinerei şiîncăpăţânatei mele stăpâne. N-am mai putut răbda s-o văd atât de îndurerată,să-i văd obrazul palid şi abătut şi ochii intunecaţi; am cedat cu slaba nădejde că Linton însuşi, prin primirea ce ne-o va face, ne va dovedi câf de puţinîntemeiată era întreaga poveste.
