În timp ce domnişoara Linton umbla tristă prin parc şi prin livadă, mereutăcută şi aproape tot timpul cu ochii inlăcrimaţi, iar fratele ei şedea închis înbibliotecă printre cărţi pe care nu le deschidea, nutrind — credeam eu — ovagă speranţă că în cele din urmă Catherine, regretând purtarea ei, va veni debunăvoie să-i ceară iertare şi să caute împăcarea, iar ea ajuna cu încăpăţânare, fiind probabil convinsă că din pricina asta Edgar nu puteaînghiţi nimic la nici o masă şi numai mândria îl oprea să alerge să i se aruncela picioare, eu îmi vedeam de treabă prin casă, încredinţată că între pereţii dela Grange există un singur suflet cu bun-simţ, şi că acela se află în trupulmeu. Nu mi-am pierdut vremea nici mângâind-o pe domnişoara, nicidojenind-o pe stăpâna, după cum n-am dat prea mare atenţie nici suspinelorstăpânului, care atâta dorea: să audă măcar numele doamnei lui, dacă nu-iputea auzi glasul. Am hotărât să aştept până vor veni ei să mă caute şi, deşilucrurile se desfăşurau foarte încet, în cele din urmă am avut bucuria de aîntrezări zorile unei dezlegări: aşa mi se păruse mie la început.A treia zi doamna Linton a descuiat uşa şi, deoarece i se isprăvise apa dinulcior şi din carafă, a dorit să i le umplu din nou, cerându-mi şi o farfurie dearpacaş, căci i se părea că e pe moarte. După părerea mea, vorbele acesteaerau spuse pentru urechile lui Edgar, dar cum eu n-o credeam, le-am păstratpentru mine şi i-am adus ceai şi câteva felii de pâine prăjită. A mâncat şi abăut cu poftă, apoi a căzut din nou pe pernă, cu mâinile încleştate.— Ah, vreau să mor, gemea, căci nimănui nu-i pasă de mine! Mai bine n-aşfi mâncat nimic. Apoi, după câtva timp, am auzit-o murmurând: Nu, n-am sămor... el are să se bucure... nu mă iubeşte deloc... n-o să-mi ducă dorulniciodată!— Doreşti ceva, doamnă? am întrebat-o, păstrându-mi faţa liniştită, cutoate că a ei era palidă ca a unei fantome, iar atitudinea stranie.— Ce face fiinţa aceea nesimţitoare? întrebă ea; apoi îşi dădu la o partebuclele încurcate, descoperind o faţă istovită. A căzut în letargie sau a murit?— Nici una, nici alta, i-am răspuns, dacă te referi la domnul Linton. Credcă se simte destul de bine, cu toate că citeşte mai mult decât ar trebui. E tottimpul printre cărţile lui, căci n-are cu cine sta de vorbă.Dacă mi-aş fi dat seama de starea în care se află, n-aş fi vorbit aşa, dar eueram obsedată de gândul că se preface.— Printre cărţile lui! strigă uluită. Şi eu, pe moarte! La margineamormântului! Doamne! El ştie cât m-am schimbat? continuă, privindu-şichipul în oglinda atârnată de peretele opus. Asta-i Catherine Linton! El îşiînchipuie că mă răsfăţ... că glumesc poate. Nu-i poţi spune că e foarte serios?Nelly, dacă nu va fi prea târziu, de îndată ce voi afla care-i sunt sentimentele,am să aleg între aceste două posibilităţi: ori mor de foame imediat — dar astaar fi o pedeapsă pentru el numai dac-ar avea inimă — ori mă refac şi plec dinţinutul ăsta. E-adevărat ce mi-ai spus? Bagă de seamă! Viaţa mea îi e chiaratât de indiferentă?— Cum, doamnă? i-am răspuns. Stăpânul habar n-are că eşti bolnavă şinici nu se teme c-o să te laşi să mori de foame.— Aşa crezi tu? Dar nu-i poţi spune că aşa am să fac? răspunse ea.Convinge-l! Vorbeşte-i ca de la tine, spune-i că eşti convinsă c-am să mă omor!— Nu, doamnă Linton, uiţi că astă-seară ai mâncat cu poftă; iar mâine o săte simţi mult mai bine.— Dac-aş fi sigură că moartea mea l-ar ucide, mă întrerupse ea, m-aşomorî imediat! În nopţile astea îngrozitoare n-am închis ochii nici o clipă... şivai, cât am fost de chinuită! Am fost torturată, Nelly! Dar încep să cred că nuţii la mine. Ciudat! Credeam că, deşi oamenii se urăsc şi se dispreţuiesc,nimeni nu poate să nu mă iubească pe mine. Şi iată că în câteva ceasuri aţi devenit cu toţii duşmanii mei. Sunt convinsă că-i aşa, cel puţin toţi cei dincasa asta. Ce groaznic lucru să aştepţi moartea înconjurată de feţele lorîngheţate! Isabella, înspăimântată şi dezgustată, se va teme să intre încameră, căci va fi oribil s-o vezi pe Catherine murind. Iar Edgar va sta solemnsă-mi vadă sfârşitul, iar după aceea va înălţa rugăciuni de mulţumire luiDumnezeu pentru c-a restabilit pacea în casă şi se va întoarce din nou lacărţile lui! Pentru numele lui Dumnezeu, ce are el cu cărţile acum, când eutrag să mor?Nu putea suporta ideea pe care i-o vârâsem în cap, că domnul Lintonadoptase filozofia resemnării. Acest gând o chinuia într-atât încât furia-isălbatică se transformă în nebunie: îşi sfâşie perna cu dinţii, apoi,înfierbântată, se ridică şi-mi ceru să deschid fereastra. Era în miez de iarnă şivântul sufla puternic dinspre miazănoapte, aşa că m-am opus. Atât mimica ei,cât şi schimbările de temperament începură să mă îngrijoreze peste măsură,reamintindu-mi de boala din trecut şi de recomandările doctorului de a n-ocontraria. De unde cu un minut înainte fusese violentă, acum, rezemată în cotşi fără să ţină seama de împotrivirea mea, părea să se distreze ca un copilscoţând penele prin rupturile pe care le făcuse în pernă şi aşezându-lerânduri-rânduri, după soi; mintea i se abătuse spre alte gânduri.— Asta-i de raţă sălbatică, murmura încet, ca pentru sine; asta-i decurcan, şi asta-i de porumbel. Ah, au băgat fulgi de porumbel în perne... nu-ide mirare că n-am putut muri! Voi avea grijă s-o azvârl jos când mă voi culca.Iată şi o pană de cocoş de munte; iar pe asta o cunosc dintr-o mie, e pană deciovică. Ce pasăre frumoasă! Zbura deasupra capetelor noastre pe dealuri!Voia să ajungă la cuib, căci norii atingeau piscurile, şi simţea că vine ploaia.Pana asta a fost strânsă de prin bălării, pasărea n-a fost împuşcată, căci într-oiarnă noi i-am văzut cuibul plin cu schelete mici. Heathcliff a pus o capcanădeasupra lui, şi păsările bătrâne n-au îndrăznit să se mai întoarcă. I-am cerutsă-mi promită că nu va mai împuşca nici o ciovică, şi de atunci n-a maiîmpuşcat nici una. Oh, dar aici sunt mai multe! Oare să-mi fi împuşcatciovicile, Nelly? Sunt şi unele roşii! Hai să vedem!—... Lasă jocul ăsta de copil! am întrerupt-o, trăgând perna şi întorcând-ocu găurile spre saltea, căci scosese pumni întregi de pene. Culcă-te şi-nchideochii, aiurezi. Uite ce-ai făcut! Fulgii zboară prin odaie ca zăpada.Şi începui să alerg încoace şi încolo, ca să-i strâng.— Te văd, Nelly, parc-ai fi o femeie bătrână, continuă ea ca-n vis, ai părulcărunt şi umerii aduşi. Patul ăsta e peştera cu zâne de sub stânca de laPenistone, şi tu strângi vârfuri de suliţe de cremene, rămase de la zâne, ca săle arunci în vitele noastre. Dar cât timp stau lângă tine, pretinzi că nu-s decâtcâlţi de lână. Aşa ai să fii tu peste cincizeci de ani. Ştiu bine că acum nu eştiaşa. Nu aiurez, te înşeli; dacă aş aiura, aş crede că eşti într-adevăr vrăjitoareaaia cu părul alb, şi că eu sunt stânca de la Penistone. Dar eu îmi dau seamacă-i noapte şi că sunt pe masă două lumânări, în lumina cărora dulapul celnegru străluceşte ca oglinda.— Dulapul cel negru? Unde-i un dulap negru? am întrebat-o. Vorbeşti însomn!— E lângă perete, acolo unde stă întotdeauna, mi-a răspuns. Şi ce ciudat...văd în el un obraz!— Nu-i nici un dulap în odaie şi nici n-a fost vreodată, am spus eu, aşezându-mă pe scaun şi legând perdeaua patului, ca s-o pot urmări maibine.— "Tu" nu vezi faţa aceea? întrebă ea uitându-se serios în oglindă.Orice-aş fi spus, mi-ar fi fost cu neputinţă s-o fac să înţeleagă că ceea cevedea era chiar faţa ei; atunci m-am ridicat şi-am acoperit oglinda cu un şal.— Dar e tot acolo, în dosul şalului! continuă ea îngrijorată. S-a şi mişcat.Cine-i? Sper să nu iasă de acolo după ce pleci. Oh, Nelly, camera asta-i plinăde năluci! Mi-e frică să rămân singură!Am luat-o de mână şi-am rugat-o să se potolească; un tremur îi cuprinseseîntreg trupul şi stătea cu ochii aţintiţi la oglindă.— Nu-i nimeni acolo! am stăruit eu. Erai chiar dumneata, doamnă Linton;acum un minut te-ai văzut şi ştiai că eşti dumneata.— Eu! zise gâfâind. Şi ceasul bate douăsprezece! Va să zică e-adevărat!Îngrozitor!Degetele i se strânseră pe cearşaf şi şi-l trase peste ochi. Eu am încercat săies pe furiş, ca să-l chem pe domnul Linton, dar m-a rechemat printr-un ţipătascuţit: şalul căzuse de pe rama oglinzii.— Ce-i? Ce s-a întâmplat?! am strigat. Cine-i laşă de data asta?Trezeşte-te! Uite oglinda... da, oglinda, doamnă Linton, şi-n ea te vezidumneata; şi uite-mă şi pe mine lângă dumneata.Tremura şi părea năucită; mă ţinea strâns, dar încetul cu încetul spaima îidispăru de pe faţă şi, în locul palorii, apăru o roşeaţă de ruşine.— Oh, scumpa mea! Credeam că-s acasă, zise suspinând. Credeam căsunt culcată în camera mea de la Wuthering Heights. Pentru că sunt slăbită,creierul meu s-a zăpăcit şi-am ţipat fără voie. Nu spune nimic, dar stai cumine, mi-e frică să adorm, visele mă îngrozesc.— Un somn sănătos ţi-ar face bine, doamnă, i-am răspuns; şi sper căsuferinţa asta te va împiedica să mai încerci vreodată să te omori nemâncând.— Oh! Numai de-aş fi în patul meu, în casa de odinioară! continuă ea cuamărăciune, frângându-şi mâinile! Şi vântul acela care răsună în brazii delângă gard! Lasă-mă să-l simt... vine de-a dreptul de pe dealuri... lasă-mă săsorb o suflare!Pentru a o potoli, am întredeschis pentru câteva secunde fereastra. Unvânt rece străbătu prin ea; am închis-o şi m-am întors la locul meu. Zăcealiniştită, cu obrazul scăldat în lacrimi. Epuizarea corpului îi înfrânsese cudesăvârşire agitaţia; fioroasa noastră Catherine nu mai era decât un biet copilplângăreţ.— Cât e de când m-am închis aci? întrebă ea, revenindu-şi brusc.— De luni seara, i-am răspuns; şi azi e joi noapte, sau mai bine zis, vineridimineaţa.— Ce, în aceeaşi săptămână?! exclamă ea. Atât de puţin timp?— Prea mult, când trăieşti cu apă rece şi proastă dispoziţie, am remarcateu.— Totuşi mie mi se pare c-au trecut nenumărate ceasuri, murmură ea cuîndoială; trebuie să fie mai mult. Mi-aduc aminte că eram în salon, dupăcearta aceea îngrozitoare; Edgar ne-a provocat în mod brutal, iar eu am fugit,disperată, în camera asta. Îndată după ce-am încuiat uşa, întunericul m-acopleşit şi-am căzut la pământ. Nu-i puteam explica lui Edgar cât eram desigură c-o să am o criză sau c-o să înnebunesc dac-o să mă mai necăjească! Nu mai eram stăpână nici pe gura, nici pe creierul meu; iar el, probabil, nuşi-a dat seama de suferinţa mea, aşa că n-am mai avut decât atâta minte câtsă-ncerc să scap de el şi de glasul lui. Înainte de a-mi veni în fire, încât să vădşi să aud, începuse să se lumineze de ziuă şi, Nelly, am să-ţi spun la ce m-amgândit, şi gândul ăsta mi-a revenit mereu şi mereu, de ajunsesem să măîndoiesc dacă mai sunt zdravănă la minte. Cum eram culcată pe jos, cu capulrezemat de piciorul mesei, şi abia văzând, şters de tot, pătratul cenuşiu alferestrei, mi s-a părut că sunt închisă în patul meu cu tăblii de stejarde-acasă; atunci am simţit o durere sfâşietoare în inimă, dar acum, trează, n-omai ţin minte. M-am gândit şi m-am tot gândit ca să descopăr ce-ar fi putut fi,şi, foarte ciudat, din amintire mi se şterseseră cu desăvârşire ultmiii şapte aniai vieţii! Nu-mi aduceam aminte nici c-ar fi existat. Eram copil, tata fusesetocmai înmormântat şi suferinţa mea se născuse din pricina despărţirii deHeathcliff, poruncită de Hindley. Pentru prima dată în viaţă dormeam singură,şi, trezindu-mă dintr-un somn îngrozitor, după o seară de plâns, am ridicatmâna să dau tăbliile la o parte şi m-am lovit de masă... Mi-am plimbat mânade-a lungul covorului, şi iar mi-am adus aminte de spaima de-adineauri, darde data asta se transformase într-o deznădejde cumplită. Nu ştiu pentru ce măsimţeam atât de nenorocită, trebuie să fi fost o nebunie trecătoare, căci nu vădnici o altă cauză. Dar închipuieşte-ţi că la vârsta de doisprezece ani am fostsmulsă de la Wuthering Heights, ruptă de toate legăturile mele de până atuncişi de tot ce aveam, adică de ceea ce însemna în vremea aceea Heathcliff pentrumine, şi brusc, am fost transformată în doamna Linton, stăpâna de laThrushcross Grange şi soţia unui străin. Deci, devenisem o exilată, o proscrisăfaţă de ceea ce fusese lumea mea de până atunci. Aşa că-ţi poţi închipui abisulîn care mă prăbuşisem! Dă din cap, Nelly, cât vrei, dar şi tu ai contribuit ladezrădăcinarea mea! Trebuia să-i vorbeşti lui Edgar, da, trebuia să-i vorbeştişi să-l sileşti să mă lase în pace! Of, am fierbinţeli! Ce n-aş da să fiu afară! Aşvrea să fiu din nou mică, pe jumătate sălbatică, îndrăzneaţă şi liberă, să râdde insulte şi să nu-mi pierd minţile din pricina lor! Pentru ce sunt atât deschimbată? Pentru ce sângele meu se încinge ca focul iadului din nimicatoată? Sunt sigură c-aş fi iarăşi eu cea de odinioară dac-aş mai ajunge o datăprintre bălăriile de pe dealurile alea. Deschide din nou fereastra mare, las-odeschisă! Fuga, de ce nu te mişti?— Pentru că nu vreau să răceşti şi să mori, i-am răspuns.— Vrei să spui că nu vrei să mă laşi să trăiesc, zise ea supărată. Dar nuface nimic, încă nu sunt o neajutorată. Am s-o deschid singură.Şi, ridicându-se din pat, înainte de a o putea impiedica, străbătu odaiaclătinându-se pe picioare, deschise larg fereastra, se aplecă în afară neţinândseama de aerul îngheţat care trecea peste umerii ei ca un cuţit ascuţit. Eu amrugat-o să plece de la fereastră, şi în cele din urmă am încercat s-o forţez. Darfoarte curând mi-am dat seama că în delir puterea ei depăşea cu mult putereamea (acţiunile ce au urmat şi vorbele fără şir pe care le-a spus m-au convinscă delira). Afară nu era lună şi totul rămânea acoperit de o beznă ceţoasă; nuse vedea nici o licărire de lumină de la vreo casă din apropiere sau dindepărtare... toate se stinseseră de mult, iar cele din Wuthering Heights nu sevedeau niciodată. Totuşi susţinea că le vede strălucind.— Uită-te! strigă ea cu elan, odaia aia în care arde lumina e odaia mea, şipomii se leagănă în faţa ei, iar cealaltă lumânare e în mansarda lui Joseph, Joseph veghează până târziu, nu-i aşa? Aşteaptă până mă întorc eu, ca săîncuie poarta. Bine, mai are de aşteptat! E-o călătorie grea, şi inima mea e preatristă ca s-o fac acum. Şi pentru ca să facem acest drum trebuie să trecem pela cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton! De câte ori n-am ţinutîmpreună piept fantomelor de-acolo; nefăceam unul altuia curaj să stăm printre morminte şi să chemămfantomele să iasă. Heathcliff, dacă ţi-aş spune să faci asta acum, ai aveaîndrăzneala? Dacă da, să ştii că rămân prietenă cu tine. Nu vreau să zac acolosingură! Ãia pot să mă îngroape la o adâncime de douăsprezece picioare şi sărăstoarne şi biserica peste mine, dar eu n-o să mă liniştesc până n-ai să fii şitu cu mine. Nu, n-o să mă liniştesc! Se opri şi reîncepu cu un zâmbet ciudat:Stă pe gânduri... ar vrea să vin eu la el! Dacă-i aşa, găseşte-mi un drum! Darnu prin curtea bisericii. Umbli cam încet. Fii mulţumit: m-ai urmatîntotdeauna!Dându-mi seama că e zadarnic s-o conving că aiurează mă frământamcum aş putea lua ceva ca s-o învelesc, dar fără s-o scap din mâini (căci n-oputeam lăsa singură în faţa ferestrei larg deschise) când, spre uluirea mea, amauzit zgomotul clanţei. Domnul Linton intră! Se întorcea din bibliotecă şi,trecând pe coridor, ne auzise vorbind; atras de curiozitate sau de teamă, seopri să vadă pentru ce stăm de vorbă la o oră atât de târzie.— Oh, domnule! am strigat eu, împiedicându-l să-şi exprime uluirea înfaţa spectacolului şi-a atmosferei îngheţate din cameră. Sărmana meastăpână e bolnavă şi e mai tare decât mine. Nu mă pot lupta cu ea. Vă rog săveniţi şi s-o convingeţi să se bage în pat. Treceţi peste mânia dumneavoastră,căci nu vrea să facă decât ceea ce-i trece prin gând.— Catherine bolnavă? zise el grăbindu-se spre noi. Închide fereastra,Ellen! Catherine, de ce....Rămase tăcut. Privirea rătăcită a doamnei Linton îi tăie graiul; nu maiputea decât să-şi plimbe privirea înspăimântată şi uluită de la ea la mine.— S-a frământat aici, am continuat, n-a mâncat mai nimic, nu s-a văitatniciodată, n-a lăsat pe nimeni în cameră până astă-seară. Aşa se face că nuv-am putut da nici o veste despre starea ei, căci nici noi n-o cunoşteam. Darnu-i nimic.Mi-am dat seama că explicaţiile mele au fost cam stângace, căci stăpânulse încruntă.— Zici că nu-i nimic, Ellen Dean, nu-i aşa?! spuse pe un ton aspru. Vatrebui să dai socoteală mai desluşit pentru ce nu m-ai ţinut la curent. Şiîncepu să-şi strângă soţia în braţe, privind-o cu spaimă.La început părea a nu-l recunoaşte; ochii ei rătăciţi nu-l vedeau. Dardelirul nu-i era permanent şi, după ce şi-a întors privirea de la bezna de-afară,încetul cu încetul îşi concentră atenţia asupra lui şi descoperi cine o ţinea înbraţe.— Ah! Ai venit, Edgar Linton, ai venit? îi zise cu vioiciune, dar mânioasă.Tu eşti unul dintre aceia pe care-i găseşti când nu-i doreşti şi niciodată când ainevoie de ei! Cred că acum ne vom văita în voie... ştiu c-aşa o să fie... dar astanu mă va putea ţine departe de adăpostul meu strâmt de-acolo unde voiajunge înainte de sfârşitul primăverii! Locul meu e-acolo, nu printre Lintoni,ţine seama, nu sub acoperişul capelei, ci în aer liber, sub o piatră de mormânt;şi tu să faci cum îţi place, ori te duci cu ai tăi ori vii cu mine.— Catherine, ce-ai făcut? începu stăpânul. Eu nu mai însemn nimicpentru tine? Îl iubeşti pe mizerabilul acela de Heath...— Taci! strigă doamna Linton. Taci imediat! Dacă-i pomeneşti numele,termin pe loc, sar pe fereastră! Poate că trupul pe care-l ţii acum în braţe îl veimai ţine, dar sufletul meu va fi pe vârful acelui deal înainte de a mai pune odată mâinile pe mine. Nu te mai vreau, Edgar, nu te mai vreau, întoarce-te lacărţile tale. Mă bucur că ai o mângâiere, căci tot ceea ce găsiseşi în mine adispărut.— Aiurează, domnule, am intervenit eu. Toată seara a vorbit aiurea; darlăsaţi-o să se liniştească, o vom îngriji cum trebuie şi-o să-şi revină. De-aiciînainte să băgăm de seamă, să n-o mai supărăm.— Nu mai am nevoie de sfaturile dumitale, răspunse domnul Linton.Cunoşteai firea stăpânei dumitale şi m-ai îndemnat s-o enervez. Şi vreme detrei zile nu mi-ai spus nimic despre starea ei! Ai fost fără suflet! Luni de zile deboală n-ar fi schimbat-o atât de mult!Am început să mă apăr, socotind că-i prea nedrept să fiu condamnatăpentru îndărătnicia şi răutatea altuia.— Cunoşteam firea încăpăţânată şi dominatoare a stăpânei mele! i-amstrigat. Dar n-am ştiut că vreţi s-o încurajaţi în sălbăticia ei! N-am ştiut că,pentru a-i face pe plac, trebuia să închid ochii în ceea ce-l privea pe domnulHeathcliff. Eu, spunându-vă ce se petrece, mi-am îndeplinit datoria de slugăcredincioasă şi văd că primesc răsplata cuvenită unei slugi credincioase! Eibine, să-mi fie învăţătură de minte pentru viitor. De azi încolo n-aveţi decât săvă informaţi singur!— Altă dată, dacă mai vii să-mi spui poveşti, ai să pleci din serviciul meu,Ellen Dean, a răspuns el.— Aşadar, preferaţi să nu ştiţi nimic despre unele lucruri, domnuleLinton? am spus eu. Heathcliff are permisiunea de-a veni să-i facădomnişoarei curte şi să pice-n casă ori de câte ori absenţa dumneavoastră îioferă prilejul de a învenina sufletul stăpânei împotriva dumneavoastră?Cât era de năucită, Catherine avea totuşi mintea destul de trează ca să-şidea seama de înţelesul convorbirii noastre.— Oh, Nelly m-a trădat! exclamă ea pătimaşă. Nelly e duşmana meaascunsă. Vrăjitoare ce eşti! Aşadar tu cauţi vârfuri de suliţă de la iele ca să neloveşti! Dă-mi drumul, vreau s-o fac să-i pară rău! Şi s-o fac să se dezicăurlând!În ochi i se aprinsese o furie de nebun, în care timp se lupta cu disperaresă scape din braţele lui Linton. Eu nu eram dispusă să aştept desfăşurareaevenimentelor şi, hotărâtă să chem doctorul pe răspunderea mea, am părăsitodaia.Trecând, în drum spre şosea, prin grădină, am văzut în locul unde se aflaînfipt în perete un cârlig pentru hăţuri ceva alb ce se bălăbănea, dar nu fiindcăar fi fost mişcat de vânt. Cu toate că eram grăbită, m-am oprit să văd despre cee vorba, ca nu cumva să rămân cu impresia că a fost vreo făptură dintr-altălume. Şi mare mi-a fost surpriza şi nedumerirea când am descoperit-o, maimult prin pipăit decât prin văz, pe Fanny, căţeluşa domnişoarei Isabella,spânzurată cu o batistă şi gata să-şi dea duhul. O văzusem pe domnişoaraIsabella ducându-se la culcare urmată de căţeluşa ei şi mă întrebam cum aputut bietul animal ajunge acolo şi cine a fost fiinţa mârşavă care a putut face una ca asta?! În timp ce dezlegam nodul din jurul cârligului, mi s-a părut căaud tropote de cal galopând la oarecare depărtare, dar mintea mea erapreocupată de-atâtea lucruri, încât abia m-am putut gândi la aceastăîntâmplare, cu toate că zgomotul părea ciudat într-un loc ca acela, mai ales laora două după miezul nopţii.Din fericire, tocmai când urcam spre doctorul Kenneth, el ieşea din casăpentru că fusese chemat în sat la un bolnav; dar, după ce i-am descris boaladoamnei Catherine Linton, s-a hotărât să vină imediat cu mine. Era un omsimplu şi dur, de aceea nu s-a ferit să-şi exprime îndoiala în ceea ce priveasupravieţuirea după acest al doilea atac dacă pacienta nu se va supunerecomandărilor lui şi mai riguros decât înainte.— Nelly Dean, zise el, nu mă pot împiedica să cred că această criză are ocauză deosebită. Ce s-a întâmplat la Grange? Eu am auzit lucruri ciudate. Ofată zdravănă şi sănătoasă cum era Catherine nu se îmbolnăveşte cu una, cudouă; oamenii de soiul ăsta nu păţesc aşa ceva. Trebuie să se fi întâmplatlucruri foarte grave ca să aibă fierbinţeli şi să delireze în halul ăsta. Cum aînceput?— Stăpânul meu vă va da toate explicaţiile, i-am răspuns. Dumneavoastrăcunoaşteţi prea bine firea violentă a familiei Earnshaw, iar doamna Linton îiîntrece pe toţi. Pot să vă spun atât: a început cu o ceartă. S-a înfuriatîngrozitor şi-a fost cuprinsă de un fel de acces. Mai bine zis, aşa spune ea,căci, pe când se afla în culmea mâniei, a fugit şi s-a încuiat în cameră. Dupăaceea a refuzat să mănânce, iar acum ba vorbeşte anapoda, ba se pierdeîntr-un fel de visare; recunoaşte pe cei din preajmă, dar mintea îi e plină de felde fel de idei şi închipuiri stranii.— Domnul Linton ar fi trist? şopti Kenneth pe un ton întrebător.— Trist? Ar fi distrus dacă s-ar întâmpla ceva! i-am răspuns. Vă rog să nu-lsperiaţi mai mult decât trebuie.— Fie, dar i-am spus să bage de seamă, zise însoţitorul meu; iar acum vasuporta consecinţele faptului că nu mi-a urmat sfatul. Nu-i aşa că-n ultimavreme se împrietenise cu domnul Heathcliff?— Heathcliff venea adesea pe la Grange, i-am răspuns, dar mai multpentru că doamna copilărise cu el şi nu pentru că stăpânului i-ar fi făcutplăcere societatea lui. În momentul de faţă însă domnul Linton a scăpat degrija de a-l mai vedea pe la noi, din pricina unor anumite aspiraţii camîndrăzneţe cu privire la domnişoara Linton. N-aş crede că-l vor mai primi încasă.— Şi domnişoara Linton îl tratează cu răceală? întrebă el.— Mie nu-mi face confidenţe, i-am răspuns, nevoind să vorbesc despreacest subiect.— Da, e o fiinţă ascunsă, observă el dând din cap. Nu se sfătuieşte decâtcu ea însăşi! Este, într-adevăr, o mică prostuţă. Eu ştiu din sursă sigură cănoaptea trecută (şi ce frumoasă noapte era!) ea şi cu Heathcliff s-au plimbat înpădurea de lăstare din dosul casei voastre cam două ceasuri, şi că el a stăruitsă nu se întoarcă în casă, ci să se urce pe calul lui şi să plece împreună.Informatorul meu mi-a spus că ea n-a putut scăpa de Heathcliff decât după ceşi-a dat cuvântul de onoare că va fugi cu el la viitoarea lor întâlnire. Omul n-aauzit când anume a fost fixată această întâlnire, dar atrage-i atenţia domnuluiLinton să fie cu ochii-n patru!Vestea aceasta m-a umplut de o nouă spaimă. Am luat-o înaintea luiKenneth, şi cea mai mare parte din drum am făcut-o alergând. Căţeluşascheuna încă în grădină. M-am oprit un minut să-i deschid poarta, dar în locsă se îndrepte spre uşa casei, începu să alerge în sus şi-n jos, mirosind iarba;şi ar fi scăpat pe şosea dacă n-aş fi prins-o şi n-aş fi dus-o cu mine în casă.Când am urcat în odaia Isabellei, bănuiala mea s-a adeverit: odaia era goală.Dac-aş fi intrat acolo cu câteva ore mai devreme, boala doamnei Linton ar fiputut împiedica acest pas necugetat. Dar ce se mai putea face acum? Singuraposibilitate era să fie ajunşi din urmă, dacă ar fi pornit cineva imediat după ei.Totuşi eu nu-i puteam urmări şi n-am îndrăznit să alarmez familia, căci aş fizăpăcit toată casa. Şi cu-atât mai puţin îi puteam dezvălui această întâmplarestăpânului meu, care era copleşit cu totul de actuala lui nenorocire; nu maiavea energia să îndure şi a doua lovitură! Nu puteam face altceva, decât să tacdin gură şi să las lucrurile în voia lor. Între timp Kenneth sosi, iar eu, căutândsă par cât mai liniştită, m-am dus să-i anunţ vizita. Catherine căzuse într-unsomn agitat; bărbatul ei izbutise să-i potolească oarecum criza de delir; acumstătea aplecat peste pernă, urmărind fiecare umbră şi fiecare schimbare de pefaţa ei, care devenise dureros de expresivă.Doctorul, după ce-o examină, spuse domnului Linton că e plin de speranţeîn ceea ce priveşte mersul bolii, cu singura condiţie de a păstra permanent înjurul ei o linişte desăvârşită. Mie mi-a spus că primejdia care ne ameninţa nuera atât moartea, cât o alienaţie mintală incurabilă.În noaptea aceea, ca şi domnul Linton de altfel, n-am închis ochii.Adevărul e că nici nu ne-am culcat, iar servitorii au fost cu toţii în picioaremult înainte de ora obişnuită, umblând încoace şi-ncolo prin casă cu paşifurişaţi; iar când se întâlneau, vorbeau în şoaptă. Toată lumea făcea câte ceva,în afară de domnişoara Isabella. De aceea au început să spună că, desigur,doarme foarte adânc; fratele ei a întrebat, de asemenea, dacă s-a sculat, şipărea nerăbdător s-o vadă. Îl durea faptul că era atât de puţin îngrijorată destarea cumnatei ei. Eu tremuram ca nu cumva să mă trimită s-o chem, dar amfost cruţată de durerea de a fi prima care să-i vestească stăpânului fuga. Unadintre servitoare, o fată nechibzuită, care plecase în zori după târguieli laGimmerton, urcă scările gâfâind, cu gura căscată, şi se repezi în odaiestrigând:— Of, Doamne, Doamne! Ce nenorocire-om mai păţi? Stăpâne, stăpâne,domnişoara noastră...— Taci din gură! i-am strigat eu în graba mare, enervată de văicărelile ei.— Vorbeşte mai încet, Mary... Ce s-a întâmplat? zise domnul Linton. Ceare domnişoara?— A plecat, a plecat! Heathcliff a fugit cu ea! zise fata gâfâind.— Nu-i adevărat! exclamă Linton, ridicându-se enervat. Nu se poate. Cumţi-a trecut prin cap una ca asta? Ellen Dean, du-te şi-o caută. Nu pot crede, nupoate fi adevărat.Şi, în timp ce vorbea, merse cu servitoarea până la uşă şi o-ntrebă din noupe ce îşi întemeia afirmaţia.— Cum, doar m-am întâlnit pe drum cu un băiat care aduce lapte aici,bâlbâi ea, şi m-a-ntrebat dacă nu cumva suntem necăjiţi la Grange. Eu ambănuit că vorbeşte despre boala doamnei, de aceea i-am spus că da. După aiaa zis: "Cred că s-a dus cineva după ei, nu? Eu am căscat ochii mari. Când a văzut că nu ştiu nimic, mi-a spus cum că un domn şi-o doamnă s-au oprit laatelierul unui potcovar, la două mile de Gimmerton, să întărească o potcoavă,asta nu cu mult după miezul nopţii, şi, cum fata fierarului s-a sculat săiscodească cine erau, i-a recunoscut imediat pe amândoi. Zice că a văzut cumbărbatul — era Heathcliff, a fost sigură, de altfel nimeni nu-l poate lua dreptaltul — a pus în mâna tatălui ei un ban de aur. Obrazul doamnei era acoperitcu gluga mantiei, dar a dorit să bea o înghiţitură de apă şi-n timp ce bea,mantia a lunecat, şi fata a văzut-o desluşit. Când au pornit din nou, Heathcliffţinea amândouă frâiele şi s-au întors cu spatele spre sat şi-au gonit cât auputut de iute pe drumurile alea rele. Fata nu i-a spus nimic tatălui ei, darazi-dimineaţă a povestit în tot Gimmerton-ul.Am fugit şi, de formă, am aruncat o privire în odaia Isabellei, apoi m-amîntors să întăresc spusele servitoarei. Domnul Linton se aşezase din nou lângăpat; când am intrat, s-a uitat la mine şi-a înţeles totul după faţa meadescurajată. Atunci şi-a lăsat privirile în pământ, fără a spune nici o vorbă.— Să trimit pe cineva după ei, ca s-o aducem pe domnişoara acasă? amîntrebat. Ce să facem?— A plecat de bunăvoie, răspunse stăpânul, avea dreptul să plece, dacă-ifăcea plăcere. Să nu-mi mai vorbeşti de ea. De-acum încolo e sora mea numaidupă nume; nu pentru că eu mă lepăd de ea, ci pentru că ea s-a lepădat demine.Şi asta-i tot ce-a spus despre acest subiect. N-a mai făcut nici o cercetare,n-a mai pomenit numele ei niciodată; doar că mi-a poruncit să-i trimit tot ce-iaparţinea din casa noastră la noua ei locuinţă, când o voi afla, oriunde-ar fi.
