1802În luna septembrie am fost poftit la vânătoare pe domeniile din nord ale unui prieten şi, în drum spre reşedinţa lui, am ajuns pe neaşteptate la odepărtare de vreo cincisprezece mile de Gimmerton. La un han de pe margineadrumului, în timp ce unul din rândaşi dădea apă cailor dintr-o găleată, trecupe lângă noi o căruţă încărcată cu ovăz foarte verde, secerat de curând, iarbăiatul remarcă:— Veniţi dinspre Gimmerton, aşa-i? Ãia seceră întotdeauna cu treisăptămâni după ceilalţi oameni!— Gimmerton? am repetat eu... Amintirea şederii mele în acea localitateera aproape ştearsă, ca în vis. Ah, da! Gimmerton! Cât de departe e de-aici?— Să tot fie patrusprezece mile peste munţi...drum greu, răspunse el.Brusc, se trezi în mine dorinţa de a trece pe la Thrushcross Grange. Eraabia amiază, aşa că m-am gândit c-ar fi mai bine să petrec noaptea la mineacasă decât într-un han. De altfel puteam pierde cu uşurinţă o zi pentru aîncheia socotelile cu proprietarul meu, scăpând astfel de neplăcerea de a maiveni o dată prin partea locului. După ce m-am odihnit câtăva vreme, am spusservitorului să se informeze care e drumul spre sat şi, cu toate că a fost foarteobositor pentru animalele noastre, am izbutit să-l parcurgem în vreo treiceasuri.L-am lăsat pe servitor acolo şi am pornit singur la vale. Biserica cenuşiepărea şi mai cenuşie, iar cimitirul pustiu părea şi mai pustiu. Am văzut o oaiepăscând iarba măruntă de pe morminte. Era o vreme dulce— caldă, chiar preacaldă pentru călătorie. Dar căldura nu m-a împiedicat să mă bucur depriveliştea încântătoare din jurul meu. Dacă aş fi văzut-o în preajma luiaugust, sunt sigur că m-ar fi ispitit să-mi pierd o lună de zile în aceastăsingurătate. Nu există ceva mai îngrozitor iarna, şi nu există ceva mai divinvara decât acele vâlcele, trecători, văi înverzite, închise între munţi, şi aceledeluşoare mândre înclinate şi semeţe acoperite cu bălării.Am ajuns la Grange înainte de apusul soarelui şi am bătut la poartă. Darfamilia se retrăsese în camerele din dos după cum am înţeles văzând spiralasubţire şi albastră de fum ce ieşea din coşul bucătăriei. De aceea nu m-auauzit. Am intrat călare în curte. În faţa uşii şedea o fetiţă de vreo nouă-zece anicare împletea, iar pe trepte o femeie bătrână sta şi fuma agale o pipă.— Doamna Dean e înăuntru? am întrebat-o.— Doamna Dean? Nu! răspunse ea. Nu şade aici, e sus, la Heights.— Atunci dumneata vezi de casa asta? am continuat. Da-a, eu văd de casă.— Ei bine, eu sunt domnul Lockwood, stăpânul. Sper ca există vreocameră în care să pot sta, nu? Doresc să rămân la noapte aici.— Stăpânu'! strigă ea uimită. Bine, dar cine-a ştiut ca veniţi? Ar fi trebuitsă trimiteţi vorbă! Nu-i în toată casa nici un loc uscat şi nici rânduit. Nu, nu-işi pace!Femeia trânti luleaua la pământ şi fugi în casă, iar fata o urmă; apoi amintrat şi eu după ele. Dându-mi repede seama că ceea ce-mi spusese eraadevărat şi, mai mult chiar, văzând că apariţia mea neaşteptată era cât pe-acis-o scoată din minţi, am rugat-o să se liniştească. I-am spus că plec să fac oplimbare şi, între timp, va trebui să încerce să-mi pregătească, în vreun salon,un colţişor unde să pot cina şi o cameră de culcare unde să pot dormi. Să număture, să nu şteargă praful, să facă doar un foc bun şi să-mi dea niştecearşafuri uscate. Părea dispusă să facă tot ceea ce-i sta în putinţă, cu toatecă vârî în foc în loc de vătrai mătura cu care se curăţa căminul şi făcu şi alte câteva boroboaţe, folosind anapoda diferitele unelte necesare îndeletnicirii ei.M-am retras, fiind totuşi încredinţat că avea destulă energie pentru a-mipregăti un loc de odihnă până mă voi întoarce. Ţelul excursiei pe care mi-opropusesem era Wuthering Heights. Dar după ce am ieşit din curte, un gândm-a întors din drum.— Cum merg lucrurile la Heights, bine? am întrebat-o pe femeie.— Da-a, pe câte ştiu eu, mi-a răspuns, dispărând în grabă cu un făraş plinde jăratic.Aş fi vrut s-o întreb pentru ce plecase doamna Dean de la Grange, dar eracu neputinţă s-o opresc din agitaţia care o cuprinsese, aşa încât am plecat. Amieşit din parc şi m-am căţărat pe poteca lăturalnică, plină de pietre, care duceaspre locuinţa domnului Heathcliff; mergeam agale pe drum, având în spatestrălucirea soarelui ce apunea şi în faţă coroana dulce a lunii ce răsărea...unul pălea, cealaltă strălucea din ce în ce mai aprins... Înainte de a zări casa,lumina descrescândă a zilei se topi de-a lungul liniei orizontului dinspre apusîntr-o lumină tristă, fără strălucire, de culoarea chihlimbarului; dar luna eraatât de splendidă încât pe potecă puteam vedea fiecare pietricică şi fiecare firde iarbă. N-a trebuit să sar peste gard nici să bat în poartă... căci poarta s-adeschis de cum am pus mâna pe ea. "Iată o îmbunătăţire" mi-am zis. Apoinările mele mi-au semnalat şi altă îmbunătăţire: un parfum de micşunele şimicsandre plutea în aer, venind dinspre livada cu pomi fructiferi.Atât uşile cât şi ferestrele casei erau deschise, şi totuşi, după cum eraobiceiul în regiunile carbonifere, un foc frumos, roşu strălucea în cămin:plăcerea pe care o are ochiul văzând focul te face să-i rabzi căldura inutilă. Darcasa de la Wuthering Heights e atât de mare, încât locatarii ei au destul spaţiuunde să se ferească de dogoare; aşa că oamenii din casă se aşezaseră nudeparte de ferestre. Înainte de a intra i-am putut vedea şi auzi vorbind. M-amoprit să-i privesc şi să-i ascult, îmboldit de un sentiment în care curiozitatease îmbina cu invidia, sentiment care creştea pe măsură ce zăboveam.— Con-"trar"! zise un glas dulce, ca un clopot de argint. Şi asta pentru atreia oară, prostule! Nu-ţi mai spun încă o dată. Ţine minte, că, de nu, te tragde păr.— Atunci contrar, răspunse celălalt, cu glas adânc, dar pe un ton blând. Şiacum sărută-mă, pentru că am ţinut minte atât de bine.— Nu, citeşte încă o dată totul, fără nici o singură greşeală.Bărbatul începu să citească. Era vocea unui tânăr îmbrăcat decent, careşedea la o masă şi avea în faţă o carte. Obrazul lui frumos strălucea de plăcere,iar ochii i se plimbau nerăbdători de la pagina cărţii la mâna albă şi mică de peumărul lui, care-i atrăgea atenţia printr-o uşoară palmă peste faţă ori de câteori posesoarea mâinii descoperea vreun semn de neatenţie. Posesoarea mâiniistătea la spatele bărbatului, iar când se apleca să-şi controleze elevul, bucleleei blonde, strălucitoare, se contopeau cu buclele lui castanii. Iar faţa ei...tânărul avea noroc că nu-i putea vedea faţa, căci altfel n-ar fi putut fi atât deliniştit. Eu o puteam vedea şi-mi muşcam buzele de mânie la gândul căscăpasem prilejul ce mi se oferise de a face ceva mai mult decât să admiraceastă frumuseţe fascinantă.Elevul îşi împlini sarcina făcând şi alte greşeli, dar îşi ceru răsplata şiprimi cel puţin cinci sărutări pe care le restitui cu generozitate. Apoi au venitla uşă şi, din convorbirea lor, am dedus că erau pe cale de a ieşi să facă oplimbare pe dealuri. Mi-am închipuit că, dacă nefericita mea persoană îşi vaface în momentul acela apariţia în preajma lor, Hareton Earnshaw mă vatrimite cu gândul, dacă nu prin viu grai, în cel mai adânc abis al infernului; şi,simţindu-mă foarte meschin şi răutăcios, am ocolit pe furiş casa, căutândrefugiu în bucătărie. Prin partea aceea de asemeni puteai intra în voie; în uşăşedea bătrâna şi vechea mea prietenă Nelly Dean, cosând şi cântând uncântec, adeseori întrerupt de câteva cuvinte aspre de dispreţ, ce veneaudinspre bucătărie şi erau departe de a fi melodioase.— Mai bine i-aş asculta înjurând în urechile mele din zori şi până-nnoapte, decât să te aud pe dumneata, ticăloaso! zise vocea din bucătărie,răspunzând unui discurs de-al lui Nelly pe care eu nu-l putusem auzi. E oruşine să nu pot deschide cartea asta binecuvântată fără ca dumneata săînalţi imnuri lui Satana pentru a preamări toate nelegiuirile care s-au născutvreodată pe pământul ăsta! Of! Eşti o femeie de nimic! Şi ailaltă-i ca şidumneata. Şi sărmanul băiat se va pierde din pricina voastră. Sărmanul băiate vrăjit, adăugă el gemând. Sunt sigur că l-aţi vrăjit! Sunt sigur! O, Doamne,judecă-i tu, că nu-i nici lege şi nici dreptate la cârmuitorii noştri!— Oi fi vrând să şedem pe surcele aprinse, îi răspunse femeiaîntrerupându-şi cântecul. Dar taci, bătrâne, şi citeşte-ţi "Biblia" ca un creştinşi nu te mai gândi la mine! Cântecul ăsta e "Nunta zânei Anna"... un cântecfrumos, e bun şi pentru dans.Doamna Dean era pe cale să-şi reînceapă cântecul, când m-am apropiat,iar dânsa, recunoscându-mă imediat, sări în picioare, strigînd:— Ce? Domnul Lockwood?! Bine-aţi venit! Cum de v-aţi gândit să mai daţişi pe la noi? Toată casa e-nchisă la Thrushcross Grange. Ar fi trebuit să neînştiinţaţi.— Am aranjat totuşi să pot sta acolo cât voi rămâne prin locurile astea,i-am răspuns. Plec mâine dimineaţă din nou. Dar cum de te-ai mutat aici,doamnă Dean? Ia povesteşte-mi!— Zillah a plecat, şi domnul Heathcliff a dorit, curând după plecareadumneavostră la Londra, să vin şi să stau aici până vă reîntoarceţi. Da' intraţivă rog! Aţi venit pe jos de la Gimmerton în seara asta?— Vin de la Grage, i-am răspuns, şi în timp ce mi se pregăteşte o cameră,vreau să-mi închei socotelile cu stăpânul dumitale, căci nu cred să mai amprilejul de a mai veni pe-aici.— Ce socoteli, domnule! zise Nelly conducându-mă în casă. Stăpânul eplecat acum, şi cred că nu se va întoarce curând.— Vreau să-i plătesc chiria, i-am răspuns.— Oh, atunci trebuie să vă socotiţi cu doamna Heathcliff, zise ea, sau maidegrabă cu mine. Încă n-a învăţat să se descurce cu averea, aşa că mă ocup euîn locul ei. Pe altcineva nu avem.Am privit-o mirat.— Ah! Dumneavoastră, după câte văd, n-aţi auzit despre moarteadomnului Heathcliff, continuă ea.— Heathcliff mort! am exclamat eu uluit. Când a murit?— Au trecut trei luni de-atunci; dar staţi jos, daţi-mi pălăriadumneavoastră şi-am să vă povestesc totul. Staţi, n-aţi mâncat nimic, nu-iaşa?— Nu doresc nimic; am poruncit să mi se pregătească cina acasă. Stai jos şi dumneata. Nici în vis nu mi-am închipuit că va muri! Spune-mi, cum s-aîntâmplat? Zici că nu se întorc curând... Vorbeşti despre tineri?— În fiecare seară îi cert pentru că hoinăresc până noaptea, dar nu le pasăde mine. Dar, vă rog, beţi o picătură din berea noastră veche, o să vă facă bine.Păreţi ostenit.Se grăbi să aducă berea înainte de a o fi putut refuza; l-am auzit pe Josephbodogănind:— Stau şi mă întreb de nu-i o blestemăţie drăcească să mai aibă ibovnici lavârsta ei. Şi pe deasupra să-i mai dea de băut din pivniţa stăpânului! Mi-echiar ruşine că stau de faţă la asemenea purtări...Ea nici nu se opri să-i răspundă, ci se reîntoarse după un minut, aducândo cană de argint, lustruită, al cărei conţinut l-am lăudat aşa cum se cuvenea.După aceea mi-a oferit o continuare a poveştii lui Heathcliff. A avut un sfârşit"ciudat", după cum s-a exprimat ea.— Două săptămâni după ce-aţi plecat de la noi, zise ea, am fost chemată laWuthering Heights şi, de dragul domnişoarei Catherine, am primit cu bucurie.Prima mea întâlnire cu ea m-a întristat şi m-a supărat: se schimbase atât demult de la despărţirea noastră! Domnul Heathcliff nu mi-a explicat motivelecare l-au făcut să-şi schimbe hotărârea privitoare la venirea mea aici. Nu mi-aspus decât că avea nevoie de mine, că se săturase s-o vadă pe Catherine şi deaceea trebuia să fac din salonul cel mic camera mea şi s-o ţin pe lângă mine. Îiajungea s-o vadă o dată sau de două ori pe zi. Ea părea să fie mulţumită deacest aranjament şi, încetul cu încetul, am adus în ascuns o mulţime de cărţişi alte obiecte care fuseseră odinioară distracţia ei la Grange şi m-am amăgitcă vom putea duce o viaţă destul de plăcută într-un confort acceptabil. Dariluzia n-a durat multă vreme căci, deşi mulţumită la început, deveni în scurtăvreme irascibilă de nu mai avea astâmpăr. Pe de o parte era foarte amărâtăcă-i fusese interzis să iasă din grădină şi că rămânea întemniţată în marginileei strâmte tocmai când se desprimăvăra, pe de alta se plângea de singurătatepentru că eu, având toată grija casei, eram silită adeseori s-o las singură. Preferasă se certe cu Joseph în bucătărie decât să şadă liniştită în camera ei. Eunu prea luam în seamă hărţuielile lor, iar Hareton de multe ori era obligat şi elsă stea în bucătărie când stăpânul voia să fie singur în sală. La început,Catherine ori ieşea din bucătărie când se apropia Hareton, ori venea liniştită şimă ajuta în îndeletnicirile mele, ferindu-se să observe prezenţa băiatului sausă-i vorbească; şi, cu toate că el era întotdeauna cât se poate de posac şi detăcut, după câtăva vreme Cathy îşi schimbă atitudinea şi nu mai era în staresă-i dea pace: ba îi vorbea, ba făcea comentarii despre prostia şi trândăvia lui,exprimându-şi mirarea că poate îndura viaţa pe care o duce... cum de poateşedea o seară întreagă privind focul şi moţăind.— E ca un câine, Ellen, nu-i aşa? remarcă ea odată. Sau, poate, ca un calde căruţă. Îşi împlineşte munca, îşi mănâncă hrana şi doarme tot timpul! Ceminte goală şi îngrozitoare trebuie să aibă! Hareton, tu visezi vreodată? Şi dacăda, ce visezi? Dar tu nici nu ştii să vorbeşti cu mine!Apoi l-a privit, dar el nici n-a deschis gura şi nici nu şi-a ridicat ochii.— Poate că şi-acum visează, continuă ea. Uite c-a dat din umăr aşa cum dăşi Junona. Ia întreabă-l tu, Ellen.— Domnul Hareton are să-l roage pe stăpân să te trimită sus dacă nu teporţi ca lumea! i-am spus.Hareton nu-şi mişcase numai umărul, ci-şi strânsese şi pumnii, ispititparcă să şi-i folosească.— Ştiu pentru ce Hareton nu vorbeşte niciodată când sunt în bucătărie!exclamă ea cu alt prilej. I-e teamă c-am să râd de el, Ellen, tu ce crezi? Odatăa-nceput singur să înveţe să citească şi pentru c-am râs de el, şi-a ars cărţile şia renunţat să mai înveţe. Spune şi tu, n-a fost un prost?— N-ai fost mai curând dumneata răutăcioasă, i-am spus, iarăspunde-mi?!— Poate că da, continuă ea, dar nu mă aşteptam să fie atât de prost.Hareton, dacă-ţi dau acum o carte, o primeşti? Am să-ncerc!Îi puse în mână o carte pe care-o citise; el o azvârli şi-i spuse mârâind că,dacă nu încetează, o să-i frângă gâtul.— Bine, am s-o pun aici, zise ea, în sertarul mesei; şi-acum mă duc să măculc.Apoi îmi şopti să-l urmăresc şi să văd dacă pune ori ba mâna pe carte, şiplecă. Dar el nu s-a apropiat de carte, aşa încât dimineaţa, spre marea eidezamăgire, i-am dat de ştire. Am văzut cât îi părea de rău că Hareton seîncăpăţânează în îmbufnare şi trândăvie. Şi, pe bună dreptate, avea mustrăride conştiinţă pentru că-l speriase atunci când voise să înveţe carte! Daringeniozitatea ei nu contenea în strădania de a îndrepta răul. În timp ce eucălcam sau făceam alte asemenea treburi, care mă ţineau într-un loc şi pecare nu le puteam face în salon, Cathy aducea câte-o carte interesantă şi-micitea cu glas tare. Când Hareton era acolo, se oprea de obicei tocmai la pasajulcel mai interesant şi apoi făcea cartea uitată prin odaie. A procedat astfel înrepetate rânduri, dar Hareton era încăpăţânat ca un catâr şi, în loc să serepeadă la momeală, îşi luase obiceiul în zilele ploioase să fumeze cu Josoph şişedeau aşa, ca două păpuşi de lemn, unul lângă altul, de o parte şi de alta afocului din sobă; cel mai bătrân fiind din fericire prea surd pentru a înţelegeprostiile ei nelegiuite, cum le-ar fi numit el, iar tânărul făcând tot ce puteapentru a-i da impresia că le dispreţuieşte. În serile frumoase, Hareton pleca lavânătoare, iar Catherine căsca, suspina şi trăgea de mine să-i vorbesc, iar înclipa când deschideam gura fugea în curte sau în grădină şi, ca o ultimăresursă, plângea şi spunea că s-a saturat de viaţă, că viaţa ei e inutilă.Domnul Heathcliff devenea din ce în ce mai puţin sociabil şi îl alungaseaproape cu desăvârşire pe Hareton Earnshaw din camera unde sta el. Laînceputul lunii martie, din pricina unui accident, Hareton a fost nevoit să steanemişcat în bucătărie: puşca i se descărcase de la sine, în timp ce hoinărea pemunţi, o aşchie îi tăiase braţul şi până să ajungă acasă pierduse o cantitatemare de sânge. Aşa c-a fost condamnat să rămână liniştit lângă foc până lavindecare. Prezenţa lui îi convenea Catherinei; în orice caz, o făcu să urascămai mult ca oricând camera ei de la etaj şi mă silea să-i găsec vreo treabă pejos, ca să poată sta cu mine acolo.În lunea Paştilor, Joseph se duse cu câteva vite ia târgul de la Gimmerton,iar după-amiază eu eram ocupată în bucătărie cu nişte rufe... Earnshawstătea în colţul căminului, posac ca de obicei, iar mica mea stăpână, ca să-şiomoare timpul, desena cu degetul pe ferestrele aburite şi ca variaţie maifredona uşor câte-un cântec, rostea în şoaptă câte-o exclamaţie de plictisealăsau arunca priviri fugare, pline de nerăbdare spre vărul ei, care fuma liniştituitându-se la foc. Când i-am spus că nu mai pot lucra dacă stă în calea luminii, s-a dus lângă cămin. N-am dat prea mare atenţie la ceea ce făcea, dardeodată am auzit-o vorbind astfel:— Acum am descoperit, Hareton, c-aş vrea... c-aş fi fericită... că mi-arplăcea să fii vărul meu dacă n-ai fi atât de urâcios şi atât de aspru cu mine.Hareton nu-i răspunse.— Hareton, Hareton, Hareton! Mă auzi? continuă ea.— Pleacă de-aici! Auzi? mârâi băiatul cu o grosolănie neînduplecată şivădit voită.— Lasă-mă să-ţi iau pipa aia, zise ea, întinzând cu prudenţă mâna şiscoţându-i-o din gură.Şi, înainte de a i-o putea lua înapoi, pipa a fost ruptă şi aruncată în foc. Elînjură şi luă alta.— Stai strigă Cathy, mai întâi trebuie să mă asculţi, şi nu pot vorbi atâtavreme cât norii ăştia plutesc în faţa ta!— Du-te dracului, exclamă el cu un aer sălbatic, şi lasă-mă-n pace!— Nu, stărui Cathy, nu vreau. Nu mai ştiu ce să fac ca să vorbeşti cu mine.Şi tu eşti hotărât să nu mă înţelegi. Când spun că eşti un prost, nu vreau săspun că te dispreţuiesc. Haide, trebuie să mă bagi în seamă, Hareton! Doareşti vărul meu şi trebuie să mă recunoşti ca atare.— Nu vreau să am a face cu tine, cu trufia ta murdară şi cu glumele taleblestemate şi pline de batjocură! răspunse el. Am să mă duc în iad, cu trup şisuflet, înainte de a mai arunca o privire asupra ta. Şi-acum, piei din ochii mei,în clipa asta!Catherine se încruntă şi se retrase pe scaunul de lângă fereastră,muşcându-şi buza; apoi începu să fredoneze un cântec vesel, străduindu-sesă-şi oprească astfel pornirea din ce în ce mai puternică de a plânge în hohote.— Ar trebui să te împaci cu verişoara dumitale, domnule Hareton, amintervenit eu, de vreme ce se căieşte de obrăznicia ei. Ţi-ar face foarte bine, aideveni alt om dacă te-ai împrieteni cu ea.— Prietenă! strigă el, când mă urăşte şi nu mă crede demn nici să-i ştergghetele! Nu! Nici de-ar fi să ajung rege nu mă las batjocorit aşteptând să fiebinevoitoare faţă de mine!— Nu te urăsc, ci tu mă urăşti pe mine! plânse Cathy, nemaiputând să-şiascundă tulburarea. Mă urăşti tot atât de mult cât mă urăşte şi domnulHeathcliff; poate şi mai mult decât el!— Eşti o mincinoasă afurisită! începu Hareton Earnshaw. Atunci pentru cel-am scos de-atâtea ori din sărite ţinându-ţi partea? Şi asta când măbatjocoreai şi mă dispreţuiai. Dă-i înainte şi chinuieşte-mă ... am să mă duc lael şi-am să-i spun că m-ai necăjit atâta, încât m-ai alungat din bucătărie!— N-am ştiut că mi-ai ţinut partea, răspunse ea, ştergându-şi ochii, şi-amfost rea şi obraznică faţă de toată lumea, dar acum îţi mulţumesc şi te rog sămă ierţi. Ca mai pot face în afară de asta?Apoi reveni lângă cămin şi-i întinse mâna cu sinceritate. Hareton păli şi seîntunecă la faţă ca un nor în furtună; ţinea pumnii strânşi cu hotărâre şiprivirea aţintită în pământ. Catherine, instinctiv, trebuie să fi ghicit că că oîncăpăţânare bolnăvicioasă, şi nu antipatia faţă de ea, îl îndemna să fie atât deîndârjit, căci, după ce rămase nehotărâtă o clipă, se aplecă şi-l sărută uşor peobraz. Mica ştrengăriţă credea că n-am văzut-o şi, trăgându-se înapoi, cu unaer solemn, îşi ocupă locul de mai înainte, lângă fereastră. Am dat din cap dezaprobând-o; atunci a roşit şi mi-a şoptit:— Ce era să fac, Ellen? N-a vrut să dea mâna cu mine, n-a vrut să se uitela mine. Trebuia să-i arăt într-un fel că mi-e drag... şi că vreau să fim prieteni.Nu ştiu dacă sărutarea ei l-a convins pe Hareton. Câteva minute a avutmare grijă să-şi ascundă faţa, dar când a ridicat-o, am văzut că era foarteîncurcat, neştiind încotro să se uite.Catherine era ocupată: învelea o carte frumoasă în hârtie albă, curată;apoi a legat-o cu o bucată de panglică, a adresat-o "domnului HaretonEarnshaw" şi m-a rugat să fiu ambasadoarea ei şi să transmit daruldestinatarului.— Şi spune-i că, dacă o primeşte, am să vin să-l învăţ s-o citească aşa cumtrebuie, zise ea; iar dacă refuză, am să mă urc sus şi n-am să-l mai necăjescniciodată.Am dus cartea şi i-am repetat mesajul, urmărită de privirile speriate alestăpânei mele. Hareton n-a vrut să-şi desfacă pumnii, aşa încât i-am pus-o peghenunchi. Dar n-a aruncat-o jos. Eu m-am întors la lucrul meu, Catherine îşisprijini mâinile şi capul pe masă, până când auzi foşnetul uşor al învelitoriicare se desfăcea; atunci uşurel, se furişă de la masă şi se aşeză tăcută lângăvărul ei. El tremura, faţa îi strălucea, şi toată brutalitatea, grosolănia şiasprimea lui posomorâtă dispăruseră. La început nu şi-a putut aduna curajulde a rosti măcar o singură silabă de răspuns la privirea întrebătoare şi larugămintea ei murmurată.— Spune că m-ai iertat, Hareton. Da? Mă poţi face atât de fericită dacăspui acest cuvinţel!Băiatul mârâi ceva, dar n-am auzit ce.— Şi-ai să fii prietenul meu? adăugă Cathy pe un ton întrebător.— Nu, căci are să-ţi fie ruşine de mine în fiecare zi a vieţii tale, răspunse el;şi cu cât mă vei cunoaşte mai bine, cu-atât îţi va fi mai ruşine, şi nu pot răbdauna ca asta.— Aşadar, nu vrei să fii prieten cu mine, zise Cathy zâmbind dulce camierea şi trăgându-se aproape de el.După aceea n-am mai prins nici o vorbă din şoaptele lor; dar când mi-amîndreptat din nou privirile spre ei, am văzut două feţe atât de strălucitoareaplecate asupra cărţii, incât nu m-am îndoit că tratatul fusese ratificat deambele părţi şi câ de-acum înainte duşmanii erau nişte aliaţi legaţi prinjurământ.Cartea pe care o răsfoiau era plină cu poze frumoase; acestea, precum şifaptul că şedeau unul lângă altul, au avut destul farmec pentru a-i ţinenemişcaţi, până când Joseph se întoarse acasă. El, bietul om, fu cudesăvârşire îngrozit când o văzu pe Catherine aşezată pe-aceeaşi bancă cuHareton Earnshaw, cu mâna rezemată pe umărul lui. Iar faptul că favoritulsău suporta asemenea apropiere îl zăpăci atât de tare şi-l impresionă atât deprofund, încât în seara aceea nu îndrăzni să facă nici o observaţie asupraacestui subiect. Emoţia nu-i fu trădată decât de suspinele adânci cânddeschise, cu solemnitate, "Biblia" lui mare pe masă şi-o acoperi cu bancnotemurdare pe care le scotea din portofel, rodul afacerilor lui din ziua aceea.Într-un târziu, îl chemă pe Hareton de pe bancă.— Du-le pe-astea la stăpân, băiete, zise el, şi rămâi acolo. Eu mă duc încamera mea. Văgăuna asta nu-i potrivită şi nici destul de cinstită pentru noi. Trebuie să ne mutăm de-aici şi să ne căutăm alta.— Haide, Catherine, am spus eu, şi noi trebuie "să ne mutăm de-aici"; amisprăvit călcatul. Eşti gata să ne urcăm?— Încă nu-i opt! răspunse ea, ridicându-se cam în silă. Hareton, am să lascartea asta sus pe cămin şi mâine am să mai aduc câteva.— Orice carte laşi aici eu o duc în sală, zise Joseph; şi mare minune dele-ai mai găsi! Aşa că fă cum îţi place!Cathy îl ameninţă că va plăti cu biblioteca lui pentru biblioteca ei, şi cândtrecu pe lângă Hareton zâmbi, apoi urcă scările cu inima mai uşoară,îndrăznesc s-o spun, decât i-a fost vreodată sub acest acoperiş, exceptând,poate, primele vizite făcute lui Linton.Prietenia astfel începută se dezvoltă repede, cu toate că a cunoscut câtevaîntreruperi trecătoare. Earnshaw nu putea deveni civilizat printr-o simplădorinţă, iar tânăra mea doamnă nu era un filozof şi nici un model al răbdării.Dar cum amândoi tindeau spre acelaşi lucru, unul iubind şi dorind să-lstimeze pe celălalt, celălalt iubind şi dorind să fie stimat, până la urmă şi-auatins ţelul.Vedeţi, domnule Lockwood, că nu era greu să cuceriţi inima doamneiHeathcliff, dar acum mă bucur că n-aţi încercat. Dorinţa mea cea mai aprigă esă-i văd pe aceşti doi copii căsătoriţi. În ziua nunţii lor n-am să pot invidia penimeni: n-o să fie femeie mai fericită ca mine în toată Anglia.
