În dimineaţa ce urmă după această zi de luni, Earnshaw, nefiind încă înstare să-şi vadă de îndeletnicirile obişnuite, rămase prin casă, iar eu mi-amdat seama repede că va fi cu neputinţă să-mi mai ţin protejata pe lângă mine,ca până atunci. Coborâse înaintea mea şi ieşise în grădină, unde-l văzuse pevărul ei, făcând o muncă uşoară; iar când m-am dus să-i poftesc la miculdejun, am văzut că îl convinsese să scoată tufele de coacăze negre şi roşii de peo porţiune destul de mare de teren şi acum erau amândoi ocupaţi cu planulunor transplantări de la Grange.Am fost îngrozită văzând devastarea pe care-o putuseră face numai într-ojumătate de ceas. Tufişurile de coacăze negre erau lumina ochilor lui Joseph,iar ea alesese tocmai în mijlocul lor un loc pentru un strat de flori.— Ia te uită! Tot ce-aţi trebăluit aici va fi arătat stăpânului, am exclamateu, chiar în clipa când se va descoperi! Şi ce scuze aveţi pentru libertatea pecare v-aţi luat-o de a dispune de grădină? O să avem parte de o ceartăstraşnică din pricina asta! Să vedeţi voi! Domnule Hareton, mă mir că n-ai maimultă minte şi te-ai apucat să faci tot buclucul ăsta numai că te-a rugat ea!— Am uitat că erau ale lui Joseph, răspunse Earnshaw cam încurcat, daram să-i spun c-am făcut-o din capul meu.Noi mâncam întotdeauna cu domnul Heathcliff. Eu ţineam locul stăpâneicasei, făcând ceaiul şi servind, aşa că prezenţa mea la masă era necesară.Catherine şedea de obicei lângă mine, dar în ziua aceea s-a strecurat maiaproape de Hareton. Iar eu mi-am dat seama că nu va fi mai discretă înprietenie decât fusese în duşmănie.— Şi-acum bagă de seamă să nu vorbeşti şi să nu te ocupi prea mult devărul tău, i-am şoptit pe când intram în sală. Sunt sigură că asta are să-lsupere pe domnul Heathcliff şi-o să se înfurie pe amândoi.— Nu-ţi fie teamă, îmi răspunse.În minutul următor se apropie tiptil de Hareton şi îi înfipse brânduşe în"porridge"-ul din farfuria lui.Hareton nu îndrăzni să-i vorbească; abia îndrăzni s-o privească, dar ea nuconteni cu glumele încât Hareton fu de două ori pe punctul de a izbucni în râs.Eu m-am încruntat, iar ea se uită repede spre stăpân; acesta însă, după cumi se putea citi pe faţă, era absorbit de alte griji şi nu-i păsa de comeseni.Catherine, serioasă pentru o clipă, îl scrută cu o profundă gravitate. Dar dupăaceea îşi întoarse capul şi-şi reîncepu prostiile până când, în cele din urmă,Hareton râse pe înfundate. Domnul Heathcliff tresări, iar ochii lui ne cercetarăîn grabă feţele. Catherine îi înfruntă privirile cu expresia ei obişnuită denervozitate şi sfidare de care stăpânul avea atâta silă.— Ai noroc că eşti departe de mine, exclamă el, şi nu te pot atinge! Cedemon te-a luat în stăpânire, de holbezi mereu la mine ochii aceia infernali?Coboară privirea. Şi să nu-mi mai reaminteşti că exişti. Credeam că te-aivindecat de râs.— Eu am râs, mârâi Hareton.— Ce spui? întrebă stăpânul.Hareton se uită în farfuria lui şi nu repetă mărturisirea. Domnul Heathcliffîl privi puţin, apoi, în tăcere, reîncepu să mănânce şi să mediteze. Masa eraaproape pe sfârşite; cei doi tineri, prudenţi, se îndepărtaseră unul de altul, aşacă nu prevedeam nici un alt conflict. Dar Joseph apăru în prag; buzatremurândă şi ochii lui plini de mânie ne dădură de ştire că descoperise crimasăvârşită asupra arbuştilor. Se vede că-i zărise pe Cathy şi pe vărul ei înpreajma acelui loc înainte de a fi pornit în cercetare; şi, în timp ce fălcile i sefrământau ca ale unui bou care rumegă, ceea ce făcea ca discursul său să fieşi mai greu de înţeles, începu:— Trebuie să-mi iau simbria şi să plec! Aş fi vrut să mor acolo unde mi-ammâncat zilele vreme de şaizeci de ani; şi m-am cugetat să-mi car cărţile sus înpod şi toate bulendrele de le am şi să le las lor bucătăria de dragul liniştii mele.Îmi venea greu să renunţ la locu' meu de lângă cămin, da' m-am cugetat căasta o pot face! Da' acuma ea mi-a luat şi grădina şi, pe cinstea mea, stăpâne,asta n-o mai pot răbda! Dumneata poţi să-ţi pleci grumazu' sub jug, şi ai s-ofaci... da' eu nu-s învăţat cu una ca asta, şi-un om bătrân nu se învaţă uşor cupoveşti noi. Mai bine îmi câştig pita şi zeama cu un târnăcop pe drumu' mare!— Vezi-ţi de treabă, idiotule, interveni Heathcliff, şi spune desluşit ce tedoare, ce necazuri ai? Eu nu mă amestec în ciorovăielile dintre dumneata şiNelly. Din partea mea poate să te vâre şi-n groapa cu cărbuni, nu-mi pasă!— Nu-i Nelly! răspunse Joseph. N-aş pleca din pricina lui Nelly... aşapăcătoasă cum e! Slavă Domnului, ea nu-i în stare să fure sufletu' nimănui!N-a fost niciodată aşa de frumoasă ca să-i piară cuiva ochii uitându-se la ea. Evorba de păcătoasa, de nemernica aceea a dumitale care l-a vrăjit pe băiatu'nostru cu privirile ei îndrăzneţe şi căile ei nelegiuite... până când... Nu!asta-mi zdrobeşte inima! A uitat tot ce-am făcut pentru el şi tot ce-am făcutdin el, şi s-a dus şi-a smuls un rând întreg din cele mai mari tufe de coacăzenegre din grădină!Aici începură plângerile adevărate, pe care însă nu le puteai înţelegedesluşit, dar era vorba de suferinţele lui amarnice, de nerecunoştinţa luiEarnshaw şi de primejdia în care se afla.— E beat nebunul ăsta? îl întrebă Heathcliff. Hareton, are ceva cu tine?— Am scos vreo două sau trei tufişuri de coacăze, răspunse tânărul, darmă duc să le pun la loc.— Şi pentru ce le-ai scos? întrebă stăpânul.Catherine interveni cu o înţelepciune sfătoasă.— Am vrut să sădim acolo câteva flori! strigă ca. Eu sunt singura vinovată,căci eu l-am rugat s-o facă.— Şi cine dracu' ţi-a dat voie să atingi un băţ din grădina asta? întrebăsocrul, foarte mirat. Şi ţie cine ţi-a poruncit să asculţi de ea? adăugăîntorcându-se spre Hareton.Acesta din urmă amuţise; verişoara lui răspunse:— N-ar trebui să-ţi pară rău de câţiva metri de pământ, unde să-mi fac şieu un strat de flori, când mi-ai luat toate pământurile!— Pământurile tale! Ticăloasă obraznică! N-ai avut niciodată nimic! strigăHeathcliff.— Şi banii, continuă ea, aruncându-i priviri mânioase şi ronţăind întretimp o coajă de pâine rămasă de la micul dejun.— Tăcere! exclamă Heathcliff. Isprăveşte şi pleacă de-aici!— Şi pământul lui Hareton şi banii lui, continuă mica îndrăzneaţă.Hareton şi cu mine suntem acum prieteni şi am să-i spun totul despredumneata!Stăpânul păru o clipă zăpăcit. Păli, se ridică, o măsură şi câtăva vreme oprivi cu o ură de moarte.— Dacă dai în mine, Hareton are să dea în dumneata, zise ea, aşa că ai facemai bine să şezi jos.— Dacă Hareton nu te scoate afară din odaia asta, am să-i trag una să seducă drept în iad! tună Heathcliff. Vrăjitoare blestemată! Îndrăzneşti să-l aţâţiîmpotriva mea? Afară cu ea! Să piară din ochii mei! Mă auzi? Arunc-o înbucătărie! O omor, Ellen Dean, să ştii c-o omor dac-o laşi să mai apară o datăîn faţa ochilor mei!Hareton încercă, pe înfundate, s-o convingă să plece.— Dă-o afară cu forţa! strigă el sălbatic. Ce stai de vorbă cu ea? Şi seapropie să-şi îndeplinească singur porunca.— N-o să te mai asculte niciodată, om rău ce eşti! zise Catherine. În curândo să te urască tot atât cât te urăsc şi eu.— Taci, taci! mârâi tânărul pe un ton dojenitor. Nu vreau să te audvorbindu-i astfel. Isprăveşte!— Dar n-ai să-l laşi să mă lovească! strigă Cathy.— Atunci haide! şopti Hareton cu seriozitate. Era prea târziu. Heathcliffpusese mâna pe ea.— Acum pleci "tu"! îi zise lui Earnshaw. Vrăjitoare blestemată! M-aprovocat într-un moment când nu pot răbda, şi am s-o fac să se căiască peveci.Îşi înfipse mâna în părul ei. Hareton încercă să-i salveze buclele, rugându-lca de data asta să n-o lovească. Ochii lui Heathcliff, negri, scăpărau scântei.Mi s-a părut că-i gata s-o rupă pe Catherine în bucăţi. Tocmai mă gândeam să risc şi să-i sar într-ajutor când, brusc, degetele i se descleştară, o apucă apoide braţ şi-i privi atent faţa. După asta îşi acoperi ochii cu mâna, se opri unmoment pentru a se reculege şi, întorcându-se din nou spre Catherine, îispuse cu o linişte forţată:— Trebuie să te înveţi să nu mă mai înfurii, căci de nu, într-o bună zi amsă te omor. Du-te cu doamna Dean, stai cu ea şi spune-i ei toate obrăzniciile.Iar în ceea ce-l priveşte pe Hareton Earnshaw, dacă-l mai văd ascultându-ţicuvintele, am să-l trimit să-şi câştige pâinea pe unde-o şti. Dragostea va facedin el un proscris şi-un cerşetor. Nelly, ia-o de-aici şi plecaţi cu toţii! Lăsaţi-măsingur!Eu am condus-o afară pe tânăra mea doamnă, care încântată că scăpase,nu s-a opus. Celălalt a venit şi el în urma noastră, iar domnul Heathcliff arămas singur în sală până la prânz. Am sfătuit-o pe Catherine să mănâncesus; dar, de îndată ce domnul Heathcliff a observat scaunul ei gol, m-a trimiss-o chem. N-a vorbit cu nici unul dintre noi, a mâncat foarte puţin, şi imediatdupă-masă a ieşit, anunţându-ne că nu se va întoarce decât seara.Cei doi prieteni se instalară în sală pe tot timpul lipsei lui. L-am auzit peHareton dojenindu-şi verişoara cu asprime pentru că voia să-i dezvăluiepurtarea domnului Heathcliff faţă de Hindley Earnshaw, tatăl său. I-a spus cănu vrea să audă nici o vorbă de defăimare împotriva acestui om, că lui nu-ipasă, chiar de ar fi diavolul, tot rămâne lângă el, şi-i va lua apărarea şi căprefera s-o audă insultându-l pe el, aşa cum făcuse până atunci, decât s-ovadă legându-se de domnul Heathcliff. La aceste cuvinte, Catherine s-aînfuriat, dar Hareton a găsit mijlocul de a-i închide gura, întrebând-o ce părerear avea dacă el i-ar vorbi de rău tatăl? Catherine a înţeles că HaretonEarnshaw era una cu stăpânul său şi rămânea legat de el cu legături preaputernice pentru a putea fi desfăcute de raţiune... lanţuri făurite deobişnuinţă... şi ar fi o cruzime să încerce a le dezlega. De-atunci încolo a doveditcă-i bună la suflet, deoarece s-a ferit şi să se plângă de Heathcliff, şi să-şiexprime antipatia faţă de el. De altfel mi-a mărturisit că-i părea rău că sestrăduise să bage zâzanie între el şi Hareton. Într-adevăr, nu cred ca de-atuncisă fi suflat vreodată în faţa acestuia măcar o vorbă împotriva opresorului ei.După această mică neînţelegere, au fost iarăşi prieteni şi cât se poate deocupaţi cu numeroasele lor îndeletniciri de elev şi profesor. După ce-miisprăveam treaba, veneam şi şedeam cu ei; mă simţeam uşurată şi mângâiatăurmărindu-i, aşa că vremea trecea pe nesimţite. Ştiţi, mi se părea că, într-ooarecare măsură, amândoi erau copiii mei. Multă vreme fusesem mândră deunul dintre ei, iar acum eram convinsă că şi celălat va fi un izvor de egalăsatisfacţie. Firea lui cinstită şi caldă s-a scuturat repede de norii ignoranţei şiai degradării în care fusese crescut, iar laudele sincere ale Catherinei îistimulau sârguinţa. Pe măsură ce mintea i se lumina, i se luminau şi trăsăturile,adăugând înfăţişării lui inteligenţă şi nobleţe. Aproape nu-mi venea săcred că e acelaşi om cu cel pe care-l văzusem în ziua când îmi descoperisemmica stăpână la Wuthering Heights, după expediţia ei la stâncile de laPenistone. În timp ce eu îi admiram şi ei munceau, se lăsase seara şi o dată cuea se întoarse şi stăpânul. Veni peste noi pe neaşteptate, intrând pe uşaprincipală, aşa că ne-a putut vedea bine pe tustrei, înainte ca noi să putemridica ochii şi să-l privim. "Nu face nimic, mi-am zis, n-a existat niciodatătablou mai plăcut şi mai nevinovat ca acesta, aşa că ar fi o ruşine fără seamăn dacă i-ar certa" Lumina roşie a focului strălucea pe capetele lor frumoase şi ledezvăluia feţele însufeţite de râvnă copilărească. Pentru că deşi el împlinisedouăzeci şi trei de ani şi ea optsprezece, fiecare avea nenumărate lucruri noide învăţat şi de simţit: nici unul nu trăise şi nu încercase sentimentele uneimaturităţi sobre şi lipsite de iluzii.Au ridicat privirile amândoi deodată şi au întâlnit privirile domnuluiHeathcliff. Poate că dumneavostră n-aţi remarcat niciodată că ochii lorseamnă perfect şi sunt aidoma ochilor Catherinei Earnshaw. ActualaCatherine n-are altă asemănare cu răposata în afară de fruntea-i lată şi oanumită arcuire a nărilor, care o face să pară, fie că vrea sau nu, camîngâmfată. Hareton seamănă ceva mai mult cu Catherine Earnshaw, şiasemănarea e destul de vizibilă întotdeauna; dar în clipa aceea era chiar izbitoare,pentru că simţurile i se treziseră, iar facultăţile lui mintale erau înplină activitate. Cred că această asemănare l-a dezarmat pe domnulHeathcliff. A păşit spre cămin vădit mişcat, dar emoţia i se potoli repede cândîl privi pe Hareton; sau mai bine zis îşi schimbă calitatea, căci tot emoţionatera. Îi luă cartea din mână, îşi aruncă privirea pe pagina deschisă, apoi i-odădu înapoi fără nici o vorbă. Îi făcu semn din ochi Catherinei să plece; vărulei nu zăbovi mult după ea, şi eram pe punctul de a pleca şi eu, când mi-aporuncit să stau locului.— Tristă încheiere! Nu-i aşa? remarcă el, după ce cugetă câtăva vremeasupra scenei la care fusese martor. Un sfârşit absurd al sforţărilor meleîndărătnice. Am pus mâna pe pârghii şi cazmale ca să dărâm cele două case şim-am antrenat pentru o muncă herculiană; dar acum când totul e gata şi înputerea mea, constat că mi-a dispărut voinţa de a mişca măcar o ţiglă de peacoperişul vreuneia din case. Vechii mei duşmani nu m-au biruit, acum ar fimomentul să mă răzbun pe urmaşii lor. Aş putea-o face, nimeni nu măîmpiedică. Dar la ce bun! Nu mi-e greu să lovesc, dar mă oboseşte să ridicmâna! S-ar putea crede c-am muncit toată vremea numai pentru a-mi arătaacum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a măbucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop.Nelly, se apropie o schimbare stranie: în momentul de faţă mă aflu înumbra ei. Viaţa mea de toate zilele mă interesează atât de puţin, încât cu greuîmi mai aduc aminte că trebuie să mănânc şi să beau. Cei doi, care-au ieşit dinsală, sunt singurele obiecte care înseamnă o apariţie materială distinctăpentru mine, şi această apariţia îmi pricinuieşte o durere care se apropie detortură. Despre "ea" nu vreau să vorbesc şi nici să mă gândesc la ea nu vreau;dar aş dori sincer să n-o văd, căci prezenţa ei îmi stârneşte numai simţămintecare mă scot din minţi. "El" mă impresionează în alt fel, şi dacă aş putea-o facefără să se creadă c-am înnebunit, aş căuta să nu-l mai văd niciodată.Dumneata ai crede că nu mai am mult până-n pragul nebuniei, zise făcând unefort să zâmbească, dacă ţi-aş descrie miile de amintiri şi gânduri pe care letrezeşte şi le întruchipează băiatul ăsta. Dar dumneata n-ai să povesteşti ce-ţispun, şi gândurile mele stau tot timpul atât de întemniţate în mine, încât măsimt ispitit să le împărtăşesc.Acum cinci minute, Hareton mi-a apărut nu ca o fiinţă omenească, ci caîntruchiparea tinereţii mele. Încercam faţă de el sentimente atât de variate,încât mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc ca un om cu mintea întreagă. Înprimul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care dumneata aiputea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e înmomentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea mea legatde ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta,fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom... înaerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei... sunt înconjurat de chipul ei!Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor... chiar şi propriile meletrăsături.. îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţieînspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o!Ei bine, înfăţişarea lui Hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, astrădaniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, amândriei, a fericirii şi a suferinţei mele...E o nebunie să-ţi repet dumitale aceste gânduri. Totuşi, te vor face săînţelegi pentru ce, cu toate că nu-mi place să fiu întotdeauna singur,societatea lui nu-mi face bine: dimpotrivă, îmi agravează chinul de care sufărneîncetat şi face ca, într-o oarecare măsură, să fiu indiferent faţă de relaţiiledintre el şi verişoara lui: nu le mai pot acorda nici un fel de atenţie.— Dar ce înţelegi prin "schimbare", domnule Heathcliff? am întrebatsperiată de atitudinea lui, cu toate că, după părerea mea, nu era nici înprimejdie de a-şi pierde minţile şi nici de a muri. Era puternic şi sănătos, şiîncă din copilărie îi plăcea să se gândească la lucruri sumbre şi bizare. Doar căavea mania de a se gândi neîncetat la idolul său dispărut, dar în toate celelalteprivinţe mintea îi era tot atât de zdravănă ca şi a mea.— N-am s-o cunosc decât atunci când se va produce, zise el. Deocamdatăsunt numai jumătate conştient de schimbare.— Nu te simţi bolnav, nu-i aşa? l-am întrebat eu.— Nu, Nelly, deloc, răspunse.— Atunci nu te temi de moarte? am continuat.— Teamă? Nu! răspunse el. Nu am nici teama, nici presimţirea, nicinădejdea morţii. Şi de ce aş avea-o? Cu constituţia mea puternică, cu viaţacumpătată pe care o duc, cu îndeletnicirile care nu mă expun la nici unpericol, ar trebui, şi probabil "aşa va fi", să rămân pe pământ până când nu vamai exista un fir de păr negru pe capul meu. Şi totuşi în starea asta nu mai pots-o duc! Trebuie să-mi amintesc să respir... aproape că trebuie să-i amintescinimii să bată. Şi parcă apăs la loc un arc puternic: îmi trebuie constrângereca să fac cel mai mic gest care nu-i purtat de unicul meu gând, şi dacă nu-ilegat de unica şi eterna mea idee, trebuie să mă constrâng pentru a discernedacă ceva este viu sau mort. N-am decât o singură dorinţă, şi întreaga meafiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre împlinirea ei. Am dorit-o atât de multăvreme şi atât de neclintit, încât sunt convins că se "va"împlini... şi "încurând"... pentru că mi-a mâncat viaţa. Presimţirea împlinirii ei m-a şiînghiţit. Mărturisirile nu m-au uşurat, dar poate că-ţi vor explica anumitestări de spirit, pe care altfel nu le-ai fi putut înţelege. O, Doamne! E o luptălungă, aş vrea să se isprăvească!A început să măsoare cu paşi mari încăperea, bolborosind numai pentru ellucruri îngrozitoare, încât eram înclinată să cred, după cum spunea Joseph,că propria lui conşiinţă îi prefăcuse inima într-un iad pământesc. Măîntrebam cu teamă cum se va sfârşi. Deşi până atunci rareori îşi dezvăluise oasemenea stare de spirit, fie măcar din priviri, eu eram convinsă că aceasta era dispoziţia lui obişnuită. De altfel chiar el mi-a confirmat părerea dar,judecând după purtarea lui, nimeni nu ar fi putut crede acest lucru. Nicidumneavoastră, domnule Lockwood, când l-aţi văzut, n-ai bănuit nimic; iar înperioada despre care vă vorbesc era întocmai ca mai înainte, poate puţin maiîndrăgostit de singurătatea lui continuă şi poate mai tăcut cu cei din preajmalui.
