În ziua aceea am dus-o greu cu micuţa Cathy. S-a sculat foarte veselă şigăbită să-şi întâlnească vărul; iar vestea plecării lui a fost urmată de lacrimi şiplânsete atât de amarnice, încât chiar domnul Edgar a fost silit s-o mângâie,spunându-i că Linton se va întoarce curând, adăugând însă: "dacă-l voi puteaaduce"; dar slabă nădejde s-o poată face! Promisiunea asta o linişti prea puţin;dar timpul are multă putere, şi cu toate că din vreme în vreme îl mai întreba petatăl ei despre întoarcerea lui Linton, când îl revăzu chipul lui i se ştersese aşade mult din amintire, încât nu-l recunoscu.Ori de câte ori o întâlneam, din întâmplare, pe menajera de la WutheringHeights ducându-se după treburi la Gimmerton, aveam obiceiul s-o întrebcum îi merge tânărului stăpân, căci el trăia aproape tot atât de izolat ca şiCatherine; nu-l vedeai niciodată. De la femeie am aflat că sănătatea îirămăsese tot şubredă şi era foarte obositor pentru cei din jur. Mi-a spus cădomnul Heathcliff părea să fie din ce în ce mai dezgustat de băiat, cu toate căse străduia să n-o arate. Nu putea şuferi nici măcar să-i audă glasul şiniciodată nu sta mai mult de câteva minute în aceeaşi încăpere cu el. Rareorivorbeau între ei: Linton îşi învăţa lecţiile şi-şi petrecea serile în odăiţa căreia îiziceau ei salon, sau şedea toată ziua culcat în pat, căci mereu era răcit orituşea, ori îi era rău, ori avea dureri de un fel sau altul.— În viaţa mea n-am văzut o făptură atât de plăpândă ca băiatul ăsta,adăugă femeia, şi nici atât de grijulie faţă de sine. Să vezi ce-mi aud urechiledacă las fereastra deschisă ceva mai mult. Oh! parcă l-ai omorî dacă-l laşi sărespire aerul nopţii! Şi-n miezul verii trebuie să-i fac focul, iar pipa lui Josephe o otravă pentru el; tot timpul cere dulciuri şi acadele şi mereu lapte, lapte mereu... fără să-i pese că noi ceilalţi n-avem iarna nici un strop. Şade acolo, înscaunul lui, înfăşurat într-o haină îmblănită, cu prăjituri şi apă, sau vreodoctorie din care să soarbă, puse toate pe grătarul căminului din faţa lui. Iardacă Hareton din milă vine să-l distreze — Hareton nu-i rău din fire, chiardacă-i cam bădăran — se despart sigur, unul înjurând, şi celălalt plângând.De n-ar fi băiatu' lui, stăpânu-ar răsufla uşurat dacă Earnshaw i-ar trage opalmă zdravănă, şi sunt sigură c-ar fi gata să-l dea afară din casă dacă i-arvedea numai jumătate din răsfăţuri. Da' stăpânu' nu se lasă dus în ispită, cănu intră niciodată în salon; iar dacă Linton apare în camera unde se află el, îltrimite neîntârziat sus.Din spusele ei am dedus că lipsa de simpatie l-a făcut pe tânărul Heathcliffegoist şi urâcios, dacă n-o fi fost aşa din fire. De aceea interesul meu pentru else micşoră, cu toate că soarta lui mă îndurera şi mi-ar fi plăcut să fi rămas lanoi. Domnul Edgar mă îmboldea să aflu veşti; cred că se gândea mult la el şiera chiar dispus să rişte o întâlnire cu Heathcliff numai ca să-l poată vedea.Aşa încât într-o zi mi-a spus s-o întreb pe menajeră dacă nu cumva băiatul seduce vreodată în sat. Ea mi-a spus că n-a fost decât de două ori, călare,însoţindu-l pe tatăl său şi de ambele dăţi a pretins, timp de trei sau patru ziledupă aceea, că se simte istovit. Menajera a plecat din casă, dacă-mi aduc bineaminte, la doi ani după venirea lui Linton, şi a fost înlocuită cu o femeie pecare n-o cunoşteam: aceasta e şi azi acolo.Timpul a trecut apoi la Grange tot atât de plăcut ca şi mai înainte, pânăcând domnişoara Cathy a împlinit şaisprezece ani. Nu-i sărbătoreamniciodată ziua naşterii, care era şi comemorarea morţii fostei mele stăpâne.Tatăl ei îşi petrecea ziua aceasta întotdeauna singur, în blibliotecă, iar când seînsera se ducea pe jos până la cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton,unde sta adeseori până la miezul nopţii. De aceea, Catherine trebuia să sedistreze singură, aşa cum o tăia capul. În anul acela ziua de 20 martie fu ominunată zi de primăvară, iar după ce tatăl se retrăsese, tânăra meadomnişoară coborî îmbrăcată pentru plimbare şi-mi aduse la cunoştinţă că-iceruse voie să meargă cu mine până la poalele dealurilor, şi el era de acorddacă nu ne îndepărtam prea tare de casă şi dacă nu întârziam mai mult de-unceas.— Grăbeşte-te, Ellen! strigă ea. Vreau să merg acolo unde s-a aşezat uncârd de cocoşi de munte; vreau să văd dacă şi-au făcut cuiburile.— Trebuie să fie cam departe, i-am răspuns; găinuşele clocesc în preajmatufişurilor.— Ba nu, nu-i departe, zise ea. Am fost cu tăticu' până-n apropiere.Mi-am pus boneta şi-am pornit-o la drum, fără să mă mai gândesc lanimic. Ea zburda înaintea mea şi se întorcea din nou lângă mine; apoi iarpleca, săltând ca un ogar. La început mi-a plăcut tare mult, căci auzeamcântecul ciocârliilor din apropiere şi din depărtare, bucurându-mă de razelesoarelui dulce şi cald; în acelaşi timp o urmăream şi pe mica mea răsfăţată—bucuria mea! —cu buclele-i de aur despletite pe spate, cu obrajii frumoşi atâtde gingaşi şi puri în prospeţimea lor de trandafir sălbatic, cu ochii strălucitoride bucurie senină. În zilele acelea era o făptură fericită, un adevărat înger.Păcat că nu s-a putut mulţumi cu ceea ce avea!— Bine, domnişoară Cathy, i-am spus, unde-ţi sunt cocoşeii? Trebuia să fiajuns până acum la ei, gardul parcului de la Grange a rămas de mult în urma noastră!— Oh, încă puţin, Ellen... numai un pic mai departe, Ellen, răspundeaîntruna. Te caţări pe movila aceea, cobori râpa şi, până ajungi tu în parteacealaltă, eu am să trezesc toate păsările.Dar erau atâtea movile de urcat şi râpe de coborât, încât în cele din urmăam început să obosesc. I-am spus că trebuie să ne oprim şi să ne întoarcemacasă. Deoarece mă lăsase mult în urmă, i-am strigat să stea; dar, nu ştiu, orinu mă auzea, ori nu-i păsa, căci am văzut-o sărind mai departe, iar eu am fostsilită s-o urmez. În cele din urmă dispăru într-o văgăună şi, înainte de a da dinnou cu ochii de ea, ajunsese cu două mile mai aproape de Wuthering Heightsdecât de casa ei. Am văzut cum o opresc în loc două persoane, dintre care una— mă convinsei imediat — era chiar domnul Heathcliff.Cathy fusese prinsă asupra faptului: ori prăda, ori, în cel mai bun caz,căuta cuiburile cocoşilor de munte. Ţinutul acela era moşia lui Heathcliff, aşacă el începuse s-o dojenească.— N-am luat şi n-am găsit nici un cuib, zicea ea, pe când mă trudeam sămă apropii de ei: apoi îi arăta şi mâinile pentru a adeveri ceea ce spusese.N-aveam de gând să le iau, dar tăticu' mi-a spus că pe-aici sunt o mulţime decuiburi, şi doream să le văd ouăle.Heathcliff îmi aruncă o privire însoţită de un zâmbet răutăcios,arătându-mi astfel că ştie cu cine stă de vorbă şi că, deci, nu se va arătabinevoitor. Totuşi o întrebă cine era "tăticu".— Domnul Linton de la Thrushcross Grange, răspunse ea. Cred că nu-lcunoaşteţi, căci altfel n-aţi fi vorbit în felul acesta cu mine.— Aşadar, dumneata crezi că "tăticu" este foarte stimat şi respectat? zise elpe un ton sarcastic.— Şi cine eşti dumneata? întrebă Catherine privindu-şi cu multăcuriozitate interlocutorul. Pe tânărul acesta l-am mai văzut. E fiul dumitale?Şi arătă spre celălalt individ, spre Hareton, care nu se schimbase preamult; cei doi ani care trecuseră îl făcuseră doar mai voinic, şi mai puternic.Părea tot atât de stângaci şi de grosolan ca şi înainte.— Domnişoară Cathy, am intervenit eu, de când am plecat au trecut treiceasuri în loc de unu. Trebuie să ne întoarcem numaidecât acasă.— Nu, tânărul acesta nu-i fiul meu, răpunse Heathcliff, dându-mă la oparte. Dar eu am un fiu pe care l-ai mai văzut şi, cu toate că guvernantadumitale e grăbită, cred că atât dumneata cât şi ea aveţi nevoie de puţinăodihnă. Nu vrei să ocoleşti această movilă cu bălării şi să vii până la mine?După un scurt popas o să ajungeţi mai uşor acasă, iar la mine veţi fibinevenite.Eu i-am şoptit micii mele stăpâne să nu primească sub nici un motivpropunerea.— De ce? întrebă ea cu glas tare. Sunt obosită de atâta alergătură, şipământul e ud de rouă, aşa că nu mă pot aşeza jos. Hai să mergem, Ellen. Dealtfel, spune că l-am mai văzut pe fiul lui. Cred că se înşală, dar eu bănuiescunde locuieşte; în casa aceea de la fermă, unde m-am oprit întorcându-mă dela stâncile Penistone. Nu-i aşa?— Aşa-i. Haide, Nelly, ţine-ţi gura, o să fie o plăcere pentru ea să ne vadă lanoi acasă. Hareton, du-te înainte cu fata. Dumneata mergi cu mine, Nelly.— Nu, n-are să intre într-o asemenea casă! am strigat luptându-mă să-mi desfac braţul din mâna lui.Dar ea ajunsese aproape de pietrele din faţa porţii, după ce înconjurase îngoana mare coama dealului. Însoţitorul ei nu se strădui s-o urmeze; se abătudin drum şi-apoi dispăru.— Faci foarte rău, domnule Heathcliff, am continuat eu şi ştiu prea bine căai gânduri rele. Acolo o să-l vadă pe Linton, şi cum ajungem acasă o săpovestească totul, iar eu o să trag ponoasele.— Vreau să-l vadă pe Linton, răspunse el. De cateva zile arată mai bine; nuse întâmplă prea des să poată primi lume. Şi de co s-o convingem să păstrezesecretul acestei vizite? Unde vezi răul?— Răul e că tatăl ei mă va urî dacă va afla că i-am îngăduit să intre în casadumitale. Şi sunt convinsă că ai intenţii rele, încurajând-o să facă acest lucru,i-am răspuns.— Planul meu e cât se poate de cinstit. Am să ţi-l dezvălui de altfel, îmispuse. Vreau ca cei doi veri să se îndrăgostească unul de altul şi să secăsătorească. Fapta mea e plină de mărinimie faţă de stăpânul tău; tânăra luiurmaşă n-are nici o perspectivă, şi dacă face aşa cum doresc eu, va fiasigurată, în calitate de comoştenitor cu Linton.— Dacă Linton moare, i-am răspuns, şi viaţa lui este foarte puţin sigură, îlva moşteni Catherine.— Nu, nu-l va moşteni, zise el. În testament nu e nici o clauză care prevedeaşa ceva. Averea lui trece asupra mea, dar, pentru a evita orice discuţie,doresc unirea lor şi sunt hotărât s-o înfăptuiesc.— Iar eu sunt hotărâtă să nu se mai apropie niciodată de casa dumitale,i-am răspuns.Tocmai ajunsesem la poartă, unde ne aştepta domnişoara Cathy.Heathcliff îmi porunci să mă potolesc şi, pornind înaintea noastră pepotecă, se grăbi să deschidă uşa. Tânăra mea domnişoară îi aruncă mai multepriviri, având aerul că nu ştie exact ce trebuie să creadă despre el; iar când îiîntâlni privirea, el îi zâmbi, şi când îi vorbi îşi îndulci glasul; iar eu am fostdestul de proastă ca să-mi închipui că amintirea mamei ei l-ar putea face sărenunţe la planurile lui duşmănoase. Linton stătea în faţa căminului. Fusesela plimbare pe câmp, căci avea şapca pe cap, şi tocmai îi poruncea lui Josephsă-i aducă o pereche de ghete uscate. Crescuse înalt pentru vârsta lui — maiavea câteva luni până să împlinească şaisprezece ani. Trăsăturile îi erau încăfrumoase, ochii şi obrajii mai strălucitori decât îi ţineam eu minte, cu toate căpăreau de o strălucire trecătoare, împrumutată de la aerul sănătos şi soarelebinefăcător de-afară.— Ei, acum îl recunoşti? întrebă domnul Heathcliff, întorcându-se cătreCathy. Poţi să-mi spui cine e?— Fiul dumitale, zise ea după ce se uită, cu îndoială, când la unul, când lacelălalt.— Da, da, răspunse el; dar, spune, nu l-ai mai văzut niciodată? Iagândeşte-te! Ah, ai memoria cam scurtă. Linton, nu-ţi mai aduci aminte deverişoara ta pentru care m-ai necăjit atâta dorind s-o vezi?— Ce? Linton?! strigă Cathy încântată şi surprinsă la auzul acestui nume.Ăsta-i micul Linton? Păi e mai mare decât mine! Tu eşti Linton?Tânărul înaintă câţiva paşi şi se prezentă. Ea îl sărută cu căldură, şi sepriviră amândoi, uimiţi de schimbarea pe care timpul o adusese în înfăţişarea lor.Catherine crescuse înaltă, trupul îi era împlinit şi totodată zvelt, pe cât desuplu, pe-atât de puternic, iar întreaga ei înfăţişare radia sănătate şivioiciune. Privirile şi mişcările lui Linton erau însă languroase, trupul foartefirav, dar avea în ţinută o anumită graţie care-i micşora aceste defecte, aşa cănu era respingător.După ce-şi manifestară reciproc bucuria, Cathy se duse la domnulHeathcliff, care stătea liniştit lângă uşă, cu atenţia împărţită între ceea ce sepetrecea în odaie şi ceea ce se petrecea în grădină; pretindea că priveşte afară,dar de fapt urmărea numai ceea ce se petrece în interior.— Atunci dumneata eşti unchiul meu! strigă ea, înălţându-se pentru a-lîmbrăţişa. Mi s-a părut că-mi eşti drag, cu toate că la început ai fost camurâcios. Pentru ce n-ai venit împreună cu Linton să ne faceţi o vizită laGrange? Să trăim atâţia ani aşa de aproape unii de alţii fără să ne vedem? Nu-icurios? Pentru ce?— Am fost o dată sau de două ori înainte de a te naşte dumneata, şi chiarasta a fost prea mult, îi răspunse. Las-o dracului!... Dacă ai sărutăridisponibile, dă-i-le lui Linton, nu le risipi cu mine.— Eşti o răutăcioasă, Ellen! exclamă Catherine, zburând spre mine şicopleşindu-mă cu mângâierile ei înfocate. Eşti o răutăcioasă, Ellen, dacă aiîncercat să mă împiedici de a veni aici! În viitor am să fac această plimbare înfiecare dimineaţă. Îmi dai voie, unchiule? Şi câteodată am să-l aduc şi petăticu'. Nu-i aşa c-o să-ţi facă plăcere să ne vezi?— Fireşte, răspunse unchiul, ascunzânu-şi cu mare greutate o grimasă dedispreţ; avea o profundă aversiune pentru aceşti eventuali musafiri. Dar stai,continuă el, întorcându-se către tânăra domnişoară. Acum, gândindu-măbine, cred că-i mai cuminte să-ţi spun că domnul Linton are ceva împotrivamea; ne-am certat odată cu o violenţă ruşinoasă pentru doi creştini, şi dacă-ispui că vii aici, îţi va interzice să ne mai vizitezi. De aceea, dacă ţii să-l mai vezipe vărul dumitale, nici nu trebuie să-i pomeneşti c-ai fost aici. Poţi să vii, dacăvrei, dar fără să ştie el.— Pentru ce v-aţi certat? întrebă Catherine foarte abătută.— Mă socotea prea sărac pentru a mă căsători cu sora lui, răspunseHeathcliff, şi-a fost supărat când am luat-o; mândria i-a fost rănită şi nu măva ierta niciodată.— Foarte rău! zise tânăra domnişoară. O dată am să-i spun asta şi lui. DarLinton şi cu mine n- avem nici un amestec în cearta voastră. Atunci n-am sămai viu eu aici, să vină el la Grange.— Pentru mine e prea departe, murmură vărul ei. Un drum de patru milemă omoară. Nu, domnişoară Catherine, vino dumneata din când în când pe lanoi. Nu chiar în fiecare dimineaţă, ci o dată sau de două ori pe săptămână.Tatăl aruncă fiului său o privire de dispreţ.— Mă tem, Nelly, că muncesc degeaba, mârâi el către mine. DomnişoaraCatherine, cum îi zice acest soarbe-zeamă, va descoperi ce-i poate pielea şi-l vada dracului. Ah, de era Hareton! Ştii că de douăzeci de ori pe zi, regret că nu-iHareton fiul meu, cu toată decăderea lui. L-aş fi iubit pe băiatul ăsta dac-ar fifost al meu. Cred însă că "ea" nu se va putea îndrăgosti de Hareton. Totuşi,dacă acest prăpădit de Linton nu se iuţeşte, am să-l fac pe Hareton rivalul lui.După socotelile noastre, cu greu va trăi peste vârsta de optsprezece ani. Of, lua-l-ar dracu' de individ nesărat! E ocupat să-şi usuce picioarele şi nici nu seuită la ea... Linton!— Da, tată, răspunse băiatul.— N-ai nimic de arătat verişoarei tale prin curte? Nici măcar un cuib deiepuraşi sau de nevăstuică? Condu-o, înainte de a-ţi schimba ghetele, îngrădină şi în grajd, să-ţi vadă calul.— N-ai prefera să şezi aici? întrebă Linton, adresându-se lui Cathy pe unton care exprima toată oroarea lui de a mai ieşi din casă.— Ştiu şi eu? Nu ştiu, răspunse ea aruncând spre uşă o privire în care i secitea dorinţa vădită de a se mişca.El rămase pe scaun şi se ghemui mai aproape de foc. Heathcliff se ridică,se duse în bucătărie şi de acolo ieşi în curte, de unde-l strigă pe Hareton.Hareton răspunse şi intrară amândoi în casă. Tânărul pesemne se spălase,după cum se vedea: obrajii îi erau aprinşi şi părul ud.— Oh, trebuie să te întreb pe dumneata, unchiule! strigă domnişoaraCathy, amintindu-şi spusele fostei menajere. Acesta nu-i vărul meu, nu-i aşa?— Ba da, răspunse Heathcliff; e nepotul mamei dumitale. Nu-ţi place?Catherine părea nedumerită.— Nu e băiat frumos? continuă el.Mica mea obraznică se ridică în vârful picioarelor şi şopti ceva la urechealui Heathcliff. El începu să râdă; Hareton se întunecă. Mi-am dat atunci seamacă e cât se poate de sensibil la cea mai mică lipsă de respect şi e oarecumconştient de inferioritatea lui. Dar stăpânul sau protectorul său îi alungăîncruntarea, exclamând:— Pe tine are să te prefere dintre noi toţi, Hareton! Zice că eşti un... un ce?În fine ceva, foarte măgulitor. Aşadar, ai s-o plimbi tu prin fermă. Şi, bagă deseamă, să te porţi ca un gentleman! Nu spune vorbe urâte, nu căsca ochii la eacând se uită la tine şi grăbeşte-te să-ţi ascunzi faţa când se uită. Iar cândvorbeşti, rosteşte cuvintele încet şi scoate mâinile din buzunare. Acum pleacăşi distreaz-o cât poţi mai bine.Heathcliff îi urmări din ochi până când trecură prin faţa ferestrei. Haretonmergea fără a-şi privi tovarăşa, cu faţa complet întoarsă de la ea. Părea căcercetează împrejurimile, atât de cunoscute lui, cu interesul unui străin şi alunui artist. Catherine îl privea cu coada ochiului, dar fără pic de admiraţie;apoi începu să caute singură ceva care s-o distreze, păşind uşoară şi veselă şifredonând o melodie pentru a înlocui lipsa de conversaţie.— I-am legat limba, remarcă Heathcliff. Nu va îndrăzni să rostească nici osilabă cât timp va sta cu ea! Nelly, tu-ţi aduci aminte de mine când eram devârsta lui... adică nu, cu câţiva ani mai tânăr? Spune-mi, tot atât de prostănacpăream? Eram tot atât de "nătărău", cum zice Joseph?— Mai rău, i-am răspuns eu, erai şi mai posac.— Mie-mi place, continuă el gândindu-se cu glas tare. E singurul care-arăspuns aşteptărilor mele. Dacă ar fi fost prost din naştere, plăcerea mea ar fifost numai jumătate din ce este. Dar nu-i prost, şi-i înţeleg toate sentimentele,căci le-am trăit şi eu. De pildă ştiu, ştiu perfect cât suferă în clipa asta, şi nu-idecât începutul suferinţelor lui. Dar el nu va putea scăpa niciodată dinghearele grosolăniei şi-ale ignoranţei. Eu l-am prins mai strâns decât m-aprins nemernicul ăla de tată-său pe mine, şi l-am împins şi mai jos, căci el emândru de grosolănia lui. L-am învăţat să dispreţuiască şi să considere prostie şi slăbiciune tot ce nu ţine de simţuri. Nu crezi că Hindley ar fi mândrude fiul lui dacă ar putea să-l vadă? Cel puţin tot atât de mândru cât sunt eu deal meu. Dar există o deosebire: unul e folosit drept piatră de caldarâm, iarcelălalt tinichea lustruită menită să imite un serviciu de argint. Al meu n-aavut nimic de preţ, voi avea totuşi meritul de a-l face să ajungă cât de departepoate ajunge un material atât de slab. Al lui a avut calităţi de primul ordin, dars-au pierdut, eu am făcut ceva mai rău decât a i le nimici. Eu n-am nimic deregretat; el însă ar avea de regretat mai mult ca orişicine, ştiu prea bine asta.Dar ceea ce e şi mai frumos e că Hareton mă iubeşte necrezut de mult!Recunoşti că aici l-am bătut pe Hindley! Dacă nemernicul acela s-ar puteascula din mormânt ca să-mi ceară socoteală de tot ceea ce-a suferit Hareton,aş avea plăcerea să-i văd odrasla alungându-l înapoi în groapă, indignat căîndrăzneşte să se atingă de singurul prieten pe care-l are pe lume!La ideea asta, Heathcliff izbucni într-un râs diabolic. Nu i-am răspuns,căci am văzut că nu aştepta nici un răspuns. Între timp, tânărul nostrutovarăş, care era aşezat prea departe de noi ca să poată auzi cele spuse, începusă dea semne de nelinişte, regretând probabil că, de teama unei eventualeoboseli, renunţase la plăcerea de a fi împreună cu Catherine. Heathcliffobservă privirile neliniştite ale fiului său îndreptându-se către fereastră şimâna întinsă cu nehotărîre, spre şapcă.— Scoală-te, leneşule! exclamă el cu o simpatie forţată. Fugi după ei! Suntchiar la colţ, lângă stupi.Linton îşi adună puterile şi-şi părăsi locul de lângă vatră. Fereastra eradeschisă şi, după ce ieşi afară, am auzit-o pe Catherine întrebând pemorocănosul ei însoţitor ce sens avea inscripţia de deasupra uşii. Haretoncăscă ochii şi se scărpină în cap, ca un adevărat neghiob.— O fi ceva scris cu literele alea blestemate, răspunse el, dar nu le pot citi.— Nu ştii să citeşti?! strigă Catherine. Eu le pot citi, e scris în englezeşte.Dar vreau să ştiu pentru ce sunt scrise acolo.Linton începu să râdă batjocoritor. Era prima manifestare de bucurie pecare o arăta.— Nu ştie să citească, îşi lămuri el verişoara. Ai fi putut crede că există pelume un prostănac atât de mare?— E zdravăn la minte ori nu? întrebă domnişoara Cathy cu seriozitate.I-am pus până acum două întrebări, dar de fiecare dată m-a privit atât destupid, încât am impresia că nu m-a înţeles. E-adevărat că şi eu prind cudestulă greutate ce spune el.Linton râse din nou, uitându-se dispreţuitor la Hareton. Dar în momentulacela Hareton părea că nu pricepe prea bine ce se petrece cu el.— Nimic altceva decât lene! Nu-i aşa, Earnshaw? zise el. Verişoara meacrede că eşti idiot. Iacă, acum vezi şi tu ce înseamnă să dispreţuieşti"buchiseala", cum îi zici tu. Ai observat, Catherine, cât de urât pronunţă? Cala Yorkshire.— La ce dracu' mi-ar folosi? mârâi Hareton, care părea dispus să răspundămai degrabă lui Linton, tovarăşul lui de fiecare zi.Hareton era pe cale să mai adauge ceva, dar cei doi tineri începură să râdăgălăgios, zăpăcita mea de domnişoară fiind foarte încântată că se poate distrape socoteala pronunţării lui bizare.— Ce rost are "dracu' " în propoziţia asta? zise Linton chicotind. Ţi-a spus tăticu' să nu scoţi nici o vorbă urâtă, dar tu nu poţi deschide gura fără să nurosteşti una. Încearcă să te porţi ca un gentleman, haide!— De n-ai fi mai mult fată decât băiat, te-aş trânti la pământ chiar înminutul ăsta, şi să ştii c-aş face-o, slăbănog prăpădit ce eşti! răspunse, furios,bădăranul; apoi se retrase, în timp ce faţa i se aprinsese de mânie şi umilinţă;era conştient că fusese insultat, dar nu ştia cum să reacţioneze.Domnul Heathcliff, care auzise ca şi mine convorbirea lor, zâmbi când îlvăzu plecând. Dar imediat după aceea aruncă o privire încărcată de o ciudatăaversiune spre perechea vorbăreaţă, care se oprise în pragul uşii, pălăvrăgind.Linton se însufleţise de-a binelea enumerând cusururile şi lipsurile luiHareton şi istorisind fel de fel de lucruri în legătură cu purtarea acestuia; iarfata îi gusta vorbele răutăcioase şi pline de dispreţ fără să-şi dea seama că eledezvăluie, în primul rând, caracterul urât al povestitorului. Din parte-mi,începusem mai degrabă să-l detest pe Linton decât să-mi fie milă de el, şi să-lscuz, în oarecare măsură, pe tatăl său pentru că nu-l preţuia.Am stat până după-masă, căci n-am putut-o lua pe domnişoara Cathy maidevreme de acolo. Din fericire, stăpânul nu ieşise din camera lui, aşa că nuaflase cât de mult lipsisem. În drum spre casă aş fi vrut s-o lămuresc peprotejata mea despre caracterul oamenilor de la care plecasem, dar îi intraseîn cap că eram pornită împotriva lor.— Aha, strigă ea, tu ţii cu tăticu', Ellen! Eşti părtinitoare, ştiu. Căci, den-ar fi aşa, nu m-ai fi păcălit atât amar de ani spunându-mi că Lintonlocuieşte departe de noi. Sunt, într-adevăr, foarte supărată, dar pe de altăparte atât de încântată că l-am regăsit, încât nu-mi pot arăta supărarea. Însăacum trebuie să-ţi ţii gura şi să nu spui nimic despre unchiul meu. E unchiulmeu, nu uita, şi am să-l cert pe tata pentru c-a rupt legăturile cu el.Şi continuă pe tonul acesta până am renunţat s-o conving că greşeşte. Înseara aceea n-a vorbit despre vizita ei, pentru că nu l-a văzut pe domnulLinton. A doua zi însă, spre marele meu necaz, s-a dat totul pe faţă; cu toateacestea nu eram chiar tristă, socotind că tatăl ei ar fi putut-o îndruma şi păzipe Cathy mult mai bine decât mine. Dar el era prea timid şi nu foloseaargumente destul de puternice ca să-şi justifice dorinţa de-a nu avea nici olegătură cu cei din casa de la Heights, iar Catherine cerea argumente bineîntemeiate pentru orice fel de îngrădire adusă voinţei sale de copil răsfăţat.— Tăticule, exclamă ea, după ce-şi spuseseră bună dimineaţa, ghici pecine am văzut ieri când m-am plimbat pe dealuri?l Ah, tăticule, ai tresărit! Vasă zică te simţi vinovat? Nu-i aşa, spune? Am înţeles eu... Dar ascultă-mă, şiam să-ţi spun cum am descoperit totul. Iar Ellen, care e aliata ta, se prefăceacă-i e milă de mine ori de câte ori mă vedea dezamăgită şi-i spuneam că sperca Linton să se întoarcă iarăşi la noi!Cathy i-a făcut o descriere fidelă a excursiei şi a consecinţelor ei. Iarstăpânul meu, cu toate că-mi aruncase mai multe priviri pline de reproş, nuspuse nimic până ce nu isprăvi. Apoi o trase lângă el şi-o întrebă dacă ştiepentru ce i-a ascuns faptul că Linton e-atât de aproape de ea, şi pentru ce i-arfi refuzat o plăcere dacă ar fi putut-o gusta fără să-i dăuneze.— Pentru că nu-ţi place Heathcliff, răspunse ea.— Atunci tu crezi că mie-mi pasă mai mult de sentimentele mele decâtde-ale tale, Cathy! zise el. Nu, nu pentru că nu-mi place domnul Heathcliff, cipentru că domnul Heathcliff nu mă poate suferi pe mine. E cel mai diabolic om din câţi am văzut, se bucură când îi poate nedreptăţi şi ruina pe cei pe care-iurăşte, dacă aceia îi oferă cel mai mic prilej. Ştiam că n-ai să poţi menţinerelaţii cu vărul tău fără a intra în contact cu acel om şi ştiam că te va urî dinpricina mea. Aşadar, spre binele tău, şi pentru nimic altceva, am luat măsurica să nu-l mai vezi pe Linton. Aveam de gând să-ţi explic acest lucru odată,când vei fi mai mare, şi-mi pare rău c-am amânat atâta.— Dar domnul Heathcliff a fost foarte prietenos, tăticule, observăCatherine, fără a fi câtuşi de puţin convinsă de spusele tatălui ei. Şi nu s-aîmpotrivit dorinţei noastre de a ne vedea, ci a spus că pot veni în casa lui ori decâte ori îmi face plăcere, numai că nu trebuie să-ţi spun ţie, deoarece v-aţicertat şi nu vrei să-l ierţi pentru că s-a căsătorit cu mătuşa Isabella. Şi văd cănu-l ierţi. "Tu" eşti singurul vinovat; el, cel puţin, e dispus să ne lase să fimprieteni măcar noi, Linton şi cu mine. Dar tu nu vrei nici atât.Stăpânul meu, dându-şi seama că nu-l va crede dacă-i va spune căunchiul ei e, pur şi simplu, un om rău, i-a povestit, pe scurt, despre felul cums-a purtat faţă de Isabella şi despre mijloacele prin care a devenit proprietar laWuthering Heights. Nu putea să vorbească prea mult depre Heathcliff, căci, cutoate că vorbea rar despre vechiul lui duşman, resimţea faţă de el aceeaşioroare şi silă pe care le încercase la moartea doamnei Linton."Poate c-ar mai fi trăit şi acum dacă n-ar fi fost el!" era gândul amarniccare-l chinuia neîncetat; în ochii lui, Heathcliff era un ucigaş. DomnişoaraCathy — care nu ştia ce-i o faptă rea, cu excepţia neînsemnatelor ei acte deneascultare, nedreptate şi furie, ce izvorau din firea ei pătimaşă şi necugetată,şi de care se căia chiar în ziua când le săvârşea — fu uimită de întunecimeaunui suflet ce putea nutri şi ascunde ani de zile asemenea sete de răzbunare,urmărind apoi cu sânge rece îndeplinirea planurilor sale, fără cea mai micămustrare de conştiinţă. Părea atât de impresionată şi indignată de aceastănouă viziune asupra naturii omeneşti — ea nu învăţase şi nu auzise pânăacum despre astfel de lucruri — încât domnul Edgar socoti că nu-i necesar sămai vorbească despre acest subiect. Adăugă, doar atât:— De azi înainte vei şti, scumpa mea, pentru ce doresc să eviţi casa şifamilia aceea. Şi-acum, întoarce-te la vechile tale îndeletniciri şi distracţii şinu te mai gândi la ei.Catherine îşi sărută tatăl şi se aşeză liniştită să-şi vadă de lecţii; petrecuastfel două ceasuri, ca de obicei. Apoi îl însoţi pe câmp, şi ziua se scurse înmod normal. Dar seara, după ce se retrăsese în camera ei, şi m-am dus s-oajut să se dezbrace, am găsit-o în genunchi, la marginea patului, plângând.— Vai, ce copil prost! am exclamat eu. Dac-ai avea vreun necaz adevărat,ţi-ar fi ruşine să-ţi iroseşti lacrimile pentru asemenea prostii. Se vede cât decolo că nu ştii ce înseamnă o adevărată durere, domnişoară Cathy. Iaînchipuieşte-ţi o clipă că stăpânul şi cu mine am muri şi ai rămâne singură pelume. Ce-ai simţi atunci? Compară situaţia actuală cu o lovitură de felul acela,şi fii mulţumită de prietenii pe care-i ai, nu râvni alţii.— Nu plâng pentru mine, Ellen, răspunse ea, ci pentru el. Spera să măvadă mâine şi va fi foarte dezamăgit: mă va aştepta, şi eu nu voi veni!— Prostii! i-am răspuns. Crezi că el s-a gândit la dumneata atâta cât te-aigândit dumneata la el? Nu-l are Pe Hareton să-i ţină de urât? Nici un omdintr-o sută nu plânge când pierde o rudă pe care-a văzut-o de două ori, îndouă după-amieze. Linton are să priceapă despre ce-i vorba şi n-are să se mai gândească la dumneata.— N-ar trebui să-i scriu un bileţel ca să-i explic de ce nu pot veni? întrebăea ridicându-se. În felul acesta i-aş putea trimite şi cărţile pe care am făgăduitsă i le împrumut. El n-are cărţi frumoase, şi când i-am povestit cât deinteresante sunt ale mele, a dorit tare mult să le aibă! N-ar fi bine, Ellen?— Nu, nu, deloc! m-am opus eu, hotărâtă. Atunci el o să-ţi răspundă, şipovestea n-are să se mai isprăvească niciodată. Nu, domnişoară Catherine,legăturile acestea trebuie rupte în mod definitiv; aşa doreşte tăticu', şi eu voiavea grijă să-i împlinesc dorinţa.— Dar cum poate un bileţel... reîncepu ea cu un glas rugător.— Tăcere! am întrerupt-o. Să nu începem cu bileţelele. Urcă-te-n pat!Îmi aruncă o privire foarte mânioasă, atât de mânioasă, încât la începutnici n-am vrut s-o sărut şi să-i spun noapte bună. Am învelit-o şi-am închisuşa foarte nemulţumită, dar la jumătatea drumului mi-a părut rău şi m-amîntors, păşind uşurel. Şi ce să văd? Domnişoara stătea la masă cu o foaie dehârtie albă în faţă şi cu un creion în mână; dar dându-şi seama că-i vinovată,le-a ascuns numaidecât.— N-ai să găseşti pe nimeni să-ţi ducă scrisoarea, Catherine, chiar dacă-iscrii, i-am spus; şi-acum am să-ţi sting lumânarea...Când am acoperit flacăra cu stingătorul, am simţit o palmă peste mânăşi-am auzit-o exclamând, obraznică: "Făptură răutăcioasă ce eşti!" Am ieşitdin nou, iar ea, foarte prost dispusă şi arţăgoasă, a tras zăvorul. Catherine şi-aterminat totuşi scrisoarea şi aceasta a fost dusă la destinaţie de un lăptar carevenea din sat; dar n-am aflat decât mai târziu. Săptămânile treceau şi Cathyîşi recăpătase buna dispoziţie. Dar îi plăcea din cale-afară de mult să sefurişeze singură în câte-un colţişor, şi adeseori, când mă apropiam de ea peneaşteptate, tresărea şi se apleca asupra cărţii pe care-o citea, ca s-o ascundă.Astfel am descoperit colţurile câtorva foi volante care ieşeau din filele cărţii.Apoi, îşi luase obiceiul de a coborî în zori de zi în bucătărie şi de a tândălipe-acolo, ca şi cum ar fi aşteptat sosirea cuiva; într-un birou din bibliotecăavea un mic sertar, în care cotrobăia ceasuri de-a rândul şi a cărui cheie oscotea cu grijă din broască ori de câte ori pleca.Într-o zi, pe când îşi aranja sertarul, am observat că jucăriile şi fleacurilecare-i alcătuiau până nu demult conţinutul fuseseră înlocuite prinnenumărate bucăţele de hârtie frumos împăturite.Curiozitatea şi bănuiala mise treziră. Am hotărât să arunc o privire asupra comorilor ei misterioase. Aşacă seara, imediat ce ea şi stăpânul se duseră sus, am căutat şi-am găsitprintre cheile mele una care se potrivea în broască. Am deschis sertarul şi-amrăsturnat tot conţinutul în şorţul meu. Apoi am plecat la mine în cameră, ca săcercetez în voie hârtiile. Cu toate că bănuisem totul, am fost surpinsă când amdescoperit un număr impresionant de scrisori — cel puţin una pe zi —răspunsurile lui Linton Heathcliff la scrisorile primite de la Catherine. Cele cudată mai veche erau scurte şi timide, dar cu încetul se transformaseră înadevărate scrisori de dragoste, nebuneşti, cum era şi firesc pentru vârsta celuice le scria, dar având ici şi colo fraze împrumutate, după părerea mea, de lacineva cu mai multă experienţă. Unele dintre ele m-au izbit prin compoziţia lorcu totul ciudată, amestec de declaraţii fierbinţi şi cuvinte plate; începeau subimpulsul unor sentimente puternice şi se încheiau pe un ton afectat, în stilulîncărcat pe care-l foloseşte un licean când îi scrie unei iubite imaginare. Nu ştiu dacă ele o mulţumeau sau nu pe Cathy: dar mie mi s-au părut niştefleacuri fără valoare. După ce-am citit atâtea câte-am socotit eu necesar, le-amlegat într-o batistă şi le-am pus la o parte, apoi am încuiat din nou sertarulgol.A doua zi, după bunul ei obicei, tânăra mea domnişoară coborî devreme şise duse la bucătărie. Eu am urmărit-o şi-am văzut-o îndreptându-se spre uşăimediat ce sosi un anumit băieţel; şi, în timp ce fata de la lăptărie îi umpleaulciorul, Catherine vârî şi-apoi scoase ceva din buzunarul hainei băieţelului.Atunci am ocolit grădina şi-am aşteptat curierul, dar acesta se luptă dingreu— îşi vărsă chiar şi laptele ca să apere ce i se încredinţase. Am izbutit însăsă-i iau epistola şi, sfătuindu-l să se ducă de-a dreptul acasă dacă vrea săscape numai cu-atâta, m-am oprit lângă zidul grădinii şi-am început să citesccompoziţia sentimentală a domnişoarei Cathy. Era mult mai simplă şi maielocventă decât a vărului ei — foarte drăguţă şi foarte naivă. Am dat din capşi-am intrat îngândurată în casă. Cum ziua era ploioasă, Cathy nu putu ieşi săhoinărească prin parc; aşa că, după ce-şi isprăvi lecţiile de dimineaţă, încercăsă-şi găsească oarecare mângâiere recitind scrisorile din sertar. Tatăl ei şedeala masă citind, iar eu, făcându-mi dinadins de lucru pe-acolo, coseam niştefranjuri la o perdea; dar n-o slăbeam din ochi, urmărindu-i fiece mişcare. Nucred că o pasăre ce s-ar fi întors la cuibul ei lăsat plin cu pui ciripitori şi l-ar figăsit prădat să arate o disperare mai adâncă prin ţipetele şi bătăile aripilorînspaimântate decât Catherine printr-un singur "Oh!" şi prin bruscaschimbare a feţei, pană atunci plină de fericire. Domnul Linton îşi ridicăprivirea şi zise:— Ce s-a-ntâmplat, dragostea mea? Te-ai lovit? Tonul şi privirea lui oasigurară că nu "el" era celcare-i descoperise comoara.— Nu, tată! zise ea gâfâind. Ellen, Ellen, vino sus, mi-e rău!M-am supus şi-am ieşit împreună cu ea.— Of, Ellen, tu le-ai luat! începu imediat ce-am rămas singure în odaie;apoi căzu în genunchi. Oh! Dă-mi-le, şi niciodată, niciodată n-am să mai fac!Să nu-i spui lui tăticu. I-ai spus lui tăticu', Ellen? Spune-mi că nu! Am fostfoarte neascultătoare, dar n-am să mai fac niciodată!I-am poruncit cu mare severitate, să se ridice.— Aşadar, domnişoară Cathy, aţi ajuns departe. Poate să-ţi fie ruşine deele! Drept să-ţi spun, frumoasă grămadă de fleacuri studiezi în orele dumitalelibere. Merită să le dai la tipărit! Şi ce părere ai, ce-o să creadă stăpânul cândi le voi arăta! Încă nu i le-am arătat, dar să nu-ţi închipui c-am să păstrezsecretele dumitale ridicole. Să-ţi fie ruşine! Mai ales că dumneata ai fost ceacare-a început cu neghiobiile astea. Sunt sigură că lui nu i-au trecut prin capasemenea .lucruri.— Nu eu! Nu eu! zise Cathy plângand cu hohote. Eu n-am crezut niciodatăc-am să-l iubesc, până când...— .. "Iubesc"! am strigat eu cu tot dispreţul de care eram capabilă."Iubesc"! Auzi colo, cine-a mai auzit una ca asta! Aş putea spune că şi eu îliubesc pe morarul care vine aici o dată pe an să cumpere grâu. Frumoasăiubire, n-am ce zice! Şi dacă adunăm ceasurile în care-ai stat cu Linton, nu iesmai mult de patru. Astea nu-s decât mofturi de-ale voastre, copilăreşti. Am sămă duc cu ele în bibliotecă şi-o să vedem ce spune tatăl dumitale despre asemenea iubire!Cathy sări să-şi ia înapoi preţioasele scrisori, dar eu le ţineam deasupracapului; apoi începură rugăminţi frenetice... să le ard... să fac cu ele orice,numai să nu i le arăt domnului Linton. Iar eu, crezând ca totul e o copilărie,eram deopotrivă dispusă să râd, cât s-o şi cert. În cele din urmă m-amîmbunat într-o oarecare măsură şi-am întrebat-o:— Dacă voi consimţi să le ard, îmi făgăduieşti cinstit că n-ai să mai trimiţişi n-ai să mai primeşti nici o scrisoare, nici o carte — căci după câte văd i-aitrimis şi cărţi — nici bucle de păr, inele sau alte jucării?— Nu ne-am trimis jucării! strigă Catherine; mândria ei birui ruşinea.— Aşadar, absolut nimic, domnişoară, i-am spus. Dacă nu consimţi, plecîndată.— Îţi făgăduiesc, Ellen! strigă ea prinzându-mă de rochie. Oh, te rog, terog, pune-le pe foc!Dar când m-am pregătit să iau vătraiul şi să deschid uşa sobei, sacrificiuls-a arătat a fi prea dureros pentru ea; m-a implorat să cruţ măcar una saudouă dintre ele.— Una sau două, Ellen, strigă ea, să le păstrez de dragul lui Linton!Am deznodat batista şi-am început să arunc scrisorile în foc, ţinându-le decâte un colţ; flăcările începură să le răsucească spre coş.— Vreau să păstrez una, vrăjitoare nemiloasă ce eşti! ţipă ea, vârând mânaîn foc şi scoţând cateva bucăţi de hârtie pe jumătate arse.— Foarte bine... am să păstrez şi eu câteva, ca să i le arăt lui tăticu'! i-amrăspuns punând în bocceluţă scrisorile rămase şi îndreptându-mă din nouspre uşă.Cathy aruncă iarăşi în flăcări bucăţelele de hârtie înnegrită, făcându-misemn să duc jertfa până la capăt. Aşa am şi făcut, apoi am amestecat cenuşaşi-am îngropat-o sub o lopată plină de cărbuni; Catherine, simţindu-seprofund rănită, s-a retras în odaia ei fără a rosti un singur cuvânt. Am coborâtsă-i spun stăpânului că indispoziţia domnişoarei a trecut aproape complet,dar sunt de părere că trebuie să stea puţin întinsă. Ea n-a vrut să mănânce,dar a coborât la ceai; era palidă, avea ochii roşii şi părea uimitor de supusă. Adoua zi de dimineaţă am răspuns eu la scrisoarea sosită în ajun, scriind pe obucăţică de hârtie: "Domnul Heathcliff este rugat să nu-i mai trimită biletedomnişoarei Linton, deoarece nu le va primi". Şi de-atunci băiatul veni dupălapte cu buzunarele goale.
