La răscruce de vânturi-Emily Bronte

Capitolul 25

  — Lucrurile astea s-au petrecut iarna trecută, domnule, zise doamnaDean, nu-i decât un an de-atunci. Pe vremea aceea n-aş fi crezut că dupădouăsprezece luni am să distrez un străin povestindu-i-le. Dar cine ştie câtăvreme veţi mai fi un străin? Sunteţi prea tânăr să vă mulţumiţi cu viaţa astasinguratică, şi eu nu-mi pot închipui că cineva o poate vedea pe CatherineLinton fără s-o iubească. Văd că zâmbiţi, dar pentru ce păreţi atât de vioi şiplin de interes, când vorbesc despre ea? Şi pentru ce mi-aţi cerut să atârnportretul ei deasupra căminului? Şi pentru ce...— Opreşte-te, scumpă doamnă Dean, am strigat eu. Ar fi foarte firesc s-oiubesc, dar ea oare m-ar iubi? Am îndoieli prea mari ca să-mi risc liniştealăsându-mă ispitit—şi-apoi eu nu sunt de pe-aici. Vin dintr-o lume plină deagitaţie şi trebuie să mă întorc în ea. Spune mai departe, Catherine s-a supusporuncilor tatălui?— Da, continuă menajera. Dragostea pentru tatăl ei rămăsese sentimentulcel mai puternic pe care-l avea în inimă. Domnul Edgar i-a vorbit fără mânie,cu profunda gingăşie a omului care simte că-şi va părăsi peste puţină vremecomoara în mijlocul duşmanilor şi a primejdiei şi care-şi dă seama că singurulajutor pe care i-l putea lăsa moştenire ca s-o călăuzească sunt cuvintele lui.Câteva zile după aceea îmi spuse:— Aş dori ca nepotul meu să ne scrie sau să vină aici. Spune-mi sincer, cecrezi despre el, s-a schimbat în bine sau există vreo perspectivă de ameliorarea sănătăţii lui pe măsură ce se maturizează?— E foarte plăpând, domnule, i-am răspuns, şi n-aş prea crede c-o săajungă la vârsta bărbăţiei. Ceea ce pot să vă spun e că nu seamănă cu tatălsău, şi în cazul când domnişoara Catherine ar avea nenorocul să se căsătoreascăcu el, ar putea izbuti să-l supună dacă n-ar avea naivitatea de a fi dincale-afară de îngăduitoare. Însă, stăpâne, aveţi tot timpul să faceţi cunoştinţăcu el şi să vedeţi dacă s-ar potrivi sau nu cu domnişoara. Mai trebuie să treacăcel puţin patru ani până ajunge la majorat.Edgar oftă şi, ducându-se la fereastră, îşi îndreptă privirea spre cimitiruldin curtea bisericii de la Gimmerton. Era o după-amiază ceţoasă, soarele de februarie strălucea slab, încât abia se puteau desluşi cei doi brazi din curteabisericii şi pietrele de mormânt risipite ici şi colo.— Adeseori m-am rugat, zise el de parcă vorbea cu sine însuşi, ca ceasulneînduplecat ce se apropie să vină în grabă, iar acum începe să-mi fie frică şimă dau în lături. Credeam că amintirea clipei în care am coborât valea aceeaca mire e mai puţin dulce decât speranţa că repede, peste câteva luni saupoate săptămâni, voi fi dus acolo şi aşezat în văgăuna aceea singuratică! Ellen,am fost foarte fericit cu micuţa mea Cathy, şi-n serile de iarnă şi-n zilele devară; era o nădejde vie alături de mine. Dar am fost tot atât de fericit şi când, înserile lungi de iunie, visam singur, printre acele pietre de lângă biserica ceaveche, întins pe movila verde de pe mormântul mamei sale, când doream...tânjeam după vremea când voi putea zace alături de ea. Ce pot face eu pentruCathy? Ce trebuie să fac înainte de a o părăsi? Nu-mi pasă că Linton e fiul luiHeathcliff şi nici că mi-ar lua-o. Nu-mi pasă că Heathcliff şi-a atins ţelul şi căa biruit, răpindu-mi ultima fericire, dacă aş şti că asta o poate mângâia depierderea mea! Dar dacă Linton nu-i demn de ea— dacă nu-i decât o unealtăneputincioasă în mâna tatălui său — nu i-o pot ceda! Şi oricât de dură ar filovitura dată sufletului ei înflăcărat, trebuie să perseverez chiar cu preţul de-ao face să sufere atâta vreme cât sunt în viaţă şi de a o lăsa singură dupămoartea mea! Scumpa de ea! Aş fi preferat să i-o dăruiesc lui Dumnezeu şi s-oaşez în pământ înaintea mea.— Dăruiţi-i-o lui Dumnezeu vie, domnule, i-am răspuns eu; şi dac-ar fi săvă pierdem—ferească-ne Dumnezeu— cu ajutorul lui am să fiu eu prietena şisfetnica ei până la urmă. Domnişoara Catherine e un copil cuminte, nu mătem că va face cu bună-ştiinţă un lucru greşit, iar oamenii care-şi fac datoriasunt întotdeauna răsplătiţi în cele din urmă.Se desprimăvărase de-a binelea, dar stăpânul nu se întrema aşa cum ar fitrebuit, cu toate că-şi reîncepuse plimbările pe moşie împreună cu fata lui.Pentru lipsa ei de experienţă lucrul acesta însemna începutul convalescenţei;apoi obrajii îi erau adeseori îmbujoraţi şi ochii strălucitori, iar ea era convinsăcă se va vindeca. În a şaptesprezecea aniversare a zilei ei de naştere el nu semai duse în curtea bisericii: ploua. I-am spus:— Astă-seară, desigur, nu ieşiţi, domnule.El răspunse:— Nu, anul acesta îmi amân vizita pentru mai târziu.I-a scris din nou lui Linton, exprimându-şi dorinţa fierbinte de a-l vedea; şinu mă îndoiesc că, dacă bolnavul ar fi fost în stare, tatăl său i-ar fi îngăduit săvină. Dar, după cum a fost îndrumat, a răspuns dând de înţeles că domnulHeathcliff se opune vizitei lui la Grange. însă îi spunea că era incântat debunătatea cu care unchiul îşi aducea aminte de el şi spera să-l întâlneascăuneori în timpul plimbărilor, căci dorea să-l roage personal să nu-l despartăcomplet de verişoara luiAceastă parte a scrisorii era simplă, fusese probabil compusă chiar de el.Heathcliff ştia că în acea vreme Linton era în stare să pledeze destul deelocvent pentru a fi împreună cu Catherine."Nu vă cer să vină aici, scria tânărul Linton, dar trebuie oare să n-o maivăd niciodată pentru că tatăl meu îmi interzice să mă duc la ea acasă, iardumneata îi interzici să vină la mine? Te rog, vino din când în când călareîmpreună cu ea spre Heights şi îngăduie-ne să schimbăm câteva cuvinte în prezenţa dumitale! Noi n-am greşit cu nimic pentru a îndura aceastădespărţire, iar dumneata nu eşti supărat pe mine. N-ai nici un motiv să nu măiubeşti; cred c-o recunoşti şi dumneata. Unchiule dragă, trimite-mi mâinecâteva cuvinte binevoitoare şi lasă-ne să ne întâlnim oriunde doreşti, în afarăde Thrushcross Grange. Sper că o întrevedere cu mine te va convinge că n-amcaracterul tatălui meu; el susţine că sunt mai mult nepotul dumitale decât fiullui şi, cu toate că am cusururi care să mă facă să fiu nedemn de Catherine, eami le-a trecut cu vederea, iar de dragul ei ar trebui să mi le ierţi şi dumneata.Mă întrebi de sănătate... mă simt mai bine. Dar, atâta vreme cât mi se taieorice speranţă şi sunt condamnat la singurătate sau la convieţuirea cu nişteoameni care nu m-au iubit niciodată şi nici nu mă vor iubi vreodată, cum aşputea fi vesel şi sănătos?"Pentru că n-o putea însoţi pe Catherine, cu toate că-i era milă de băiat,Edgar nu i-a putut satisface rugămintea. A spus că se vor întâlni poate la vară,dar între timp l-a sfătuit să-i scrie din când în când şi, dându-şi bine seama degreaua situaţie pe care o avea în propria lui familie, i-a făgăduit că-i va da oricesfat sau mângâiere prin corespondenţă. Linton a acceptat; şi de n-ar fi foststrunit, ar fi stricat probabil totul umplându-şi scrisorile cu plângeri şivăicăreli. Dar tatăl său îl urmărea îndeaproape şi, fireşte, voia să vadă fiecarerând pe care i-l scria stăpânului meu; aşa că, în loc de a descrie suferinţele şinecazurile lui personale, probleme care-i ocupau tot timpul gândurile, cântăpe struna cruzimii cu care e constrâns să stea despărţit de prietena şi iubitalui, rugându-l frumos pe domnul Linton să-i îngăduie cât de curând oîntrevedere, căci altfel va crede că-i înşelat cu bună-ştiinţă prin promisiunideşarte.Acasă la noi, Cathy era o puternică aliată a lui Linton. Aşa că, în cele dinurmă, l-au convins pe stăpânul meu să consimtă ca, o dată pe săptămână,să-i lase să facă împreună o plimbare călare sau pe jos, pe dealurile dinapropiere de Grange, sub paza mea, căci în luna iunie stăpânul deodată sesimţi şi mai slăbit. Cu toate că an de an strânsese o parte din venit mărindastfel averea tinerei domnişoare, avea dorinţa naturală ca ea să păstreze, saucel puţin să se înapoieze cât mai curând în casa strămoşilor ei. Şi, dupăpărerea stăpânului meu, singura posibilitate de a realiza acest lucru era să secăsătorească cu moştenitorul lui, neştiind că Linton— de altfel cred că nimeninu ştia acest lucru — se stingea tot atât de iute ca şi el. Nici un doctor nu intrala Heights şi nimeni nu-l vedea pe domnul Linton Heacthcliff ca să ne poată davreo veste în legătură cu starea sănătăţii lui. Eu, în ce mă privea, începusemsă cred că presimţirile îmi erau greşite şi că se întremase probabil, de vreme cevorbea despre o plimbare călare sau pe jos peste dealuri, mai ales că stăruiaatât de mult să-şi realizeze planul. Nu mi-aş fi închipuit că un tată se poatepurta atât de crud cu un copil care trage să moară, după cum am aflat maitârziu că s-a purtat Heathcliff cu Linton, silindu-l să pară atât de dornic de oîntâlnire cu Catherine. Iar eforturile lui Heathcliff se înteţeau cu-atât mai multcu cât planurile sale hrăpăreţe şi neomenoase erau ameninţate de moarteaapropiată a băiatului.