În dimineaţa unei zile frumoase de iunie s-a născut primul copilaş pe careurma să-l cresc eu, şi ultimul din vechea familie Earnshaw. Eram la cositulfânului pe un câmp îndepărtat, când fata care ne aducea de obicei prânzulveni în fuga mare, cu un ceas mai devreme, trecând prin fâneaţă şistrigându-mă întruna.— Oh, ce prunc mare! spuse ea gâfâind. Cel mai frumos băiat care s-avăzut vreodată pe lume! Dardoctorul Kenneth zice că doamna o să moară; zice că de câteva luni suferăde oftică. L-am auzit când i-a spus domnului Hindley; cică acum, nemaiavândnimic care s-o ţină în viaţă, are să moară la toamnă. Vino numaidecât acasă.Dumneata, Nelly, trebuie să-l dădăceşti, să-l hrăneşti cu zahăr şi lapte şi să-iporţi de grijă zi şi noapte. Ce n-aş da să fiu în locul dumitale! După ce-o sămoară doamna, o să fie ca şi copilul dumitale.— E chiar atât de bolnavă? am întrebat-o, aruncând furca la pămant şilegându-mi boneta.— Cred că da, dar se pare că e plină de curaj, răspunse fata; vorbeşte deparcă are să trăiască până l-o vedea om în toată firea. E fericită până pestecap, e un copil atât de frumos! Eu, să fiu în locul ei, n-aş muri, m-aş face binenumai uitându-mă la el, în ciuda lui Kenneth. Tare m-am înfuriat pe el!Doamna Archer venise jos în sală să-i arate şi stăpânului îngeraşul, şi faţa luiîncepuse să se lumineze, când cobea cea bătrână păşi spre el şi-i zise:"Earnshaw, e o binecuvântare că nevasta dumitale a fost până acum cruţată,pentru a-ţi lăsa acest fiu. Când a venit aici eram convinsă că nu va trăi multăvreme, iar acum trebuie să-ţi spun că iarna va aduce probabil sfârşitul ei.N-are rost să te zbuciumi şi să te frămânţi, n-avem ce-i face. De altfel, ar fitrebuit să te gândeşti mai bine înainte de-a lua de nevastă o fată atât deprăpădită!"— Şi ce-a răspuns stăpânul? am întrebat-o.— Cred c-a înjurat, dar mie nu-mi păsa de el, eu voiam să văd pruncul! Şifata începu din nou să-l descrie, încântată. Eu, la fel de mişcată, m-am grăbitspre casă; mă bucuram să văd copilul, cu toate că-mi era foarte milă deHindley. În inima lui nu era loc decât pentru doi idoli: soţia şi el însuşi. Îi iubeapeste măsură de mult pe amândoi, dar pe ea o adora, şi nu prea vedeam cumare să poată îndura pierderea.Când am ajuns la Wuthering Heights l-am găsit stând în prag; şi în timp ceintram în casă, l-am întrebat ce face copilaşul.— Mai-mai s-o ia la fugă, Nelly, mi-a răspuns arborând un zâmbet vesel.— Şi doamna? am îndrăznit să-l întreb: doctorul zice că...— Dă-l dracului de doctor! m-a întrerupt roşind. Frances e bine de tot şi deazi într-o săptămână, pe vremea asta, va fi perfect sănătoasă. Te duci sus?Spune-i te rog că vin şi eu, dacă-mi făgăduieşte că nu va vorbi. Am plecat de lângă ea fiindcă n-a vrut să tacă din gură, şi trebuie, spune-i că domnulKenneth zice că trebuie să stea liniştită.Eu i-am transmis doamnei Earnshaw mesajul; părea foarte bine dispusă şimi-a răspuns vesel:— Abia am scos o vorbă, Ellen, şi de două ori a ieşit din odaie plângând.Bine, spune-i că-i făgăduiesc să nu mai vorbesc; dar nu pot să nu râd de el!Biata făptură! Până-n săptămâna morţii nu şi-a pierdut buna dispoziţie,iar bărbatul ei stăruia cu încăpăţânare, ba chiar cu furie, că sănătatea i seîmbunătăţeşte din zi în zi. Când Kenneth i-a spus că în acel stadiu al boliidoctoriile nu-i mai sunt de folos şi n-are rost să mai cheltuiască bani cuîngrijirea ei, Hindley i-a răspuns:— Ştiu că nu trebuie s-o mai caut... e perfect sănătoasă... şi nu-i maitrebuie nici o îngrijire din partea dumitale! Niciodată n-a fost ofticoasă. A avutfebră, dar acum i-a trecut. Pulsul ei bate tot atât de rar ca şi al meu, iar obrajiiîi sunt tot atât de reci ca ai mei.Soţiei i-a spus aceeaşi poveste, şi mi se pare că ea l-a crezut. Dar într-onoapte, pe când sta rezemată de umărul lui şi spunea tocmai că are impresiacă a doua zi se va putea scula din pat, a avut o criză de tuse foarte uşoară. Ela cuprins-o în braţe, ea i-a pus mâinile în jurul gâtului, s-a schimbat la faţă, şimoartă a fost.Şi aşa cum prezisese fata, copilaşul stăpânului, pe care-l chema Hareton,rămase cu totul pe seama mea. În privinţa copilului, domnul Earnshaw semulţumea să ştie că-i sănătos şi să nu-l audă niciodată plângând. Dar, în ceeace-l privea pe el, era disperat, durerea lui era de felul acela care nu te lasă să tevaiţi. Nu plângea şi nici nu gemea. Blestema şi sfida; ura pe Dumnezeu şi peoameni şi începu să ducă o viaţă desfrânată. Servitorii nu i-au putut înduramultă vreme purtarea urâtă şi tiranică; Joseph şi cu mine am fost singuriicare am rămas. Pe mine nu m-a lăsat inima să dezertez de la datorie, şi dealtfel trebuie să ştiţi dumneavoastră că eu eram sora lui de lapte şi deci maiîngăduitoare faţă de el decât ar fi putut fi un străin; iar Joseph a rămas ca săfacă pe grozavul cu arendaşii şi muncitorii şi pentru că se simţea sortit sătrăiască într-un loc unde găsea nenumărate nelegiuiri de condamnat.Obiceiurile urâte şi tovărăşiile rele ale stăpânului n-au fost o pildă bunăpentru Catherine şi Heathcliff. Modul cum se purta cu acesta din urmă ar fifost îndeajuns să facă un diavol chiar şi dintr-un sfânt. Şi adevărul e că înepoca aceea băiatul părea stăpânit de o putere diavolească. Privea încântatcum Hindley decade fără scăpare şi cum devine, din zi în zi, tot mai sălbatic,mai întunecat şi mai fioros. Nici nu vă pot descrie ce infern era în casanoastră. Pastorul nu mai dădea pe-acolo, şi până la urmă nici un omcumsecade nu se mai apropia de noi, cu excepţia lui Edgar Linton, care veneaadeseori la domnişoara Cathy. La cincisprezece ani, ea era regina acestorţinuturi; nici o fată nu se putea asemui cu ea; devenise o făptură încrezută şiîndărătnică! Trebuie să recunosc că, după ce trecuse de anii copilăriei, n-omai iubeam atât şi o înfruntam destul de des, căutând să-i mai potolescîngâmfarea. Totuşi ea n-a prins niciodată pică pe mine. Era de o statornicieuimitoare în ceea ce priveşte vechile ei sentimente; chiar dragostea pentruHeathcliff s-a menţinut neclintită; iar tânărul Linton, cu toată superioritatealui, numai cu greu a izbutit să trezească în ea sentimente de profunzimea celorpe care le avea faţă de Heathcliff. Edgar Linton a fost ultimul meu stăpân; portretul acela de deasupra căminului e al lui. Mai demult se afla acolo şiportretul soţiei sale, dar a fost luat, căci altfel aţi fi putut vedea ceva din ceeace a fost ea odată. Puteţi desluşi ceva din acest portret al domnului Linton?Doamna Dean ridică lumânarea, iar eu am putut distinge o faţă blândă,foarte asemănătoare cu a tinerei doamne de la Wuthering Heights, dar cu oexpresie mai gânditoare şi mai prietenoasă. Era un tablou frumos. Părulblond, lung, cădea în bucle uşoare pe tâmple; ochii erau mari si serioşi, faţapoate prea gingaşă. Nu m-am mirat că domnişoara Catherine Earnshaw şi-aputut uita primul prieten pentru un bărbat ca acesta! Dar m-am mirat mult căun om cu un suflet corespunzător acestei fizionomii s-a putut îndrăgosti deCatherine Earnshaw, dacă aceasta a fost aşa cum mi-o închipuiam eu.— Un portret foarte plăcut, spusei femeii. Îi seamănă?— Da, îmi răspunse; dar când era vesel arăta şi mai bine. Asta era expresialui obişnuită; de fapt nu era destul de vioi.După cele cinci săptămâni petrecute la familia Linton, Catherine păstrălegătura cu ei; şi cum nu voia să-şi dezvăluie defectele, căci avea destulbun-simţ pentru a-i fi ruşine să se poarte brutal cu nişte oameni care erau tottimpul atât de politicoşi cu ea, s-a impus fără să vrea bătrânilor, adicădoamnei şi domnului Linton, arătându-se amabilă şi sensibilă când eraîmpreună cu ei şi cucerind atât admiraţia Isabellei cât şi inima lui Edgar. Laînceput aceste cuceriri au măgulit-o, căci era plină de ambiţie, şi astfel, fără aavea intenţia precisă de a induce în eroare pe cineva, a ajuns să-şi formeze uncaracter dublu. În casa unde se vorbea despre Heathcliff ca despre un"derbedeu ordinar" şi "mai rău decât o brută" avea grijă să nu se poarte ca el;dar acasă la ea nu se osteni să aibă maniere elegante căci toată lumea ar fi râsde ea, nici să-şi frâneze firea-i sălbatică, de vreme ce acest efort nu i-ar fi sporitprestigiul şi nici nu i-ar fi adus laude.Domnul Edgar avea rareori îndrăzneala să vină făţiş la Wuthering Heights.Fiind îngrozit de reputaţia lui Earnshaw, îi era frică să dea ochii cu el. Cu toateacestea, noi îl primeam întotdeauna cât se poate de politicos: până şistăpânul, ştiind pentru ce vine, se ferea să-l jignească, iar când simţea că nupoate fi amabil, se ferea din calea lui. Eu cred că vizitele lui Edgar nu-i preaplăceau domnişoarei Catherine. Ea nu era prefăcută, nu era o frivolă şi sevedea limpede că întâlnirile dintre cei doi prieteni ai ei îi displăceau. Căci dacăHeathcliff îşi arăta dispreţul faţă de Linton în prezenţa acestuia, ea nu-i puteada dreptate nici pe jumătate din cât îi dădea în absenţa lui; iar când Linton îşimanifesta dezgustul şi antipatia faţă de Heathcliff, nu cuteza să priveascăindiferentă aceste sentimente, dar se prefăcea că desconsiderarea tovarăşuluiei de joacă o lasă rece! Adeseori mă distram văzând încurcătura şifrământările ei tainice, pe care zadarnic se străduia să le ascundă ca să scapede batjocura mea. Poate să vă pară că eram răutăcioasă, dar Catherine searăta atât de trufaşă încât, până n-o umileai silind-o să se poarte cu mai multăsmerenie, era cu neputinţă să-ţi fie milă de ea, chiar când suferea. În cele dinurmă a ajuns să-mi vorbească deschis şi să capete încredere în mine. Nuexista nimeni altcineva pe care şi l-ar fi putut face sfetnic.Într-o după-amiază domnul Hindley plecă de acasă, şi Heathcliff hotărîsă-şi facă din acea zi o sărbătoare. Cred că avea şaisprezece ani pe atunci; şi,fără să fi fost urât sau lipsit de inteligenţă, avea o expresie respingătoare, carea dispărut cu totul din înfăţişarea lui actuală. În primul rând, în vremea aceea pierduse orice urmă de educaţie primită în copilărie. Munca grea, din zori şipână-n toiul nopţii, stinsese interesul pe care-l avusese odată pentrudobândirea noilor cunoştinţe, cât şi dragostea de cărţi sau de învăţătură.Sentimentul de superioritate, sădit în el din copilărie prin părtinirea pe carei-o arătase bătrânul Earnshaw, dispăruse. Se luptase multă vreme să ţinăpasul la învăţătură cu Catherine, dar cedase cu mare, deşi nemărturisit, regret;cedase cu desăvârşire; şi când şi-a dat seama că-i sortit să decadă subnivelul său de odinioară, nimic nu l-a mai putut convinge să facă măcar unsingur pas pentru a se ridica. Şi atunci înfăţişarea începu să oglindeascădecăderea lui intelectuală: căpătă un umblet greoi şi o fizionomie grosolană.Avusese întotdeauna o fire închisă, dar în ultima vreme devenise atat de posacşi de sălbatic, încât părea aproape idiot; şi parcă-i făcea o plăcere sumbră săprovoace mai curând aversiune decât stima puţinilor oameni pe care-icunoştea.Catherine şi cu Heathcliff continuau să fie nedespărţiţi ori de câte ori elputea scăpa de la lucru; dar nu-i mai spunea cu glas tare c-o iubeşte, şi setrăgea îndărăt, mânios şi bănuitor, în faţa mângâierilor ei copilăreşti, ca şicum şi-ar fi dat seama că gesturile mângâietoare erau un fel de dărnicieforţată. În după-amiaza despre care vă vorbeam, Heathcliff intră în sală,spunându-ne că în ziua aceea nu se mai duce la lucru. Eu tocmai o ajutam pedomnişoara Cathy să se gătească; nu prevăzusem că Heathcliff va luahotărârea să lenevească şi, crezând că va rămâne singură în casă, reuşise, nuştiu pe ce cale, să-l înştiinţeze pe domnul Edgar de lipsa fratelui ei; şi sepregătea să-l primească.— Cathy, eşti ocupată în după-amiaza asta? Te duci undeva? întrebăHeathcliff.— Nu, plouă, răspunse ea.— Atunci de ce te-ai îmbrăcat cu rochia aia de mătase, spuse el. Sper cănu vine nimeni aici.— Nu, după câte ştiu eu, bâlbâi domnişoara; dar tu ar trebui să fii acum lacîmp, Heathcliff. Abia a trecut un ceas de la amiază, credeam că eşti la lucru.— Nu se întâmplă des să scăpăm de prezenţa blestemată a lui Hindley, zisebăiatul. Azi nu mai lucrez, stau cu tine.— Oh, dar are să te pârască Joseph, zise ea timid; ar fi mai bine să te duci!— Joseph încarcă piatră de var de partea cealaltă a stâncii de la Peniston;are de lucru până se întunecă, aşa că n-o să afle niciodată.Şi, zicând aşa, veni agale lângă foc şi se aşeză. Catherine rămase o clipă pegânduri, cu sprâncenele încruntate — socotea că e necesar să-i netezeascăintrusului calea.— Isabella şi Edgar Linton au spus că poate trec azi după-amiază pe-aici,zise după un minut de tăcere. Cum văd că plouă, s-ar putea să nu vină, dar,dacă vin, rişti să fii certat degeaba.— Porunceşte-i lui Ellen să le spună că eşti ocupată, Cathy, stărui el; numă da afară din sală pentru nătăfleţii aceia de prieteni ai tăi! Câteodată îmivine să mă plâng că ei... clar n-am s-o fac...— Că... ce? strigă Catherine uitându-se la el cu faţa tulburată. O, Nelly,adăugă apoi cu nerăbdare, smucindu-şi capul din mâinile mele, m-aipieptănat atâta, de mi-ai desfăcut toate buclele! Ajunge, lasă-mă-n pace! De cete plângi, Heathcliff?— De nimic... uită-te numai la calendarul din perete — îi arătă o foaie dehârtie înrămată, atârnată lângă fereastră, şi continuă — crucile sunt pentruserile pe care le-ai petrecut cu Lintonii, punctele pentru cele petrecute cumine. Le vezi? Eu le-am însemnat zi de zi.— Da... foarte caraghios! Parcă eu ţin vreo socoteală, răspunse Catherinepe un ton arţăgos. Şi ce rost are una ca asta?— Ca să-ţi arăt că eu observ, zise Heathcliff.— Şi ce, trebuie să stau mereu cu tine? întrebă ea, tot mai enervată. Cefolos dacă stau lângă tine? Despre ce-mi vorbeşti? Pentru cât mă distrezi, saupentru cât faci tu pentru mine, ai putea fi mut sau copil de ţâţă.— Până acum nu mi-ai spus niciodată că vorbesc prea puţin sau că nu-ţiplace tovărăşia mea, Cathy! exclamă Heathcliff tulburat din cale-afară.— Nici nu poate fi vorba de tovărăşie când un om nu ştie nimic şi nu spunenimic, murmură ea.Prietenul ei se ridică, dar n-avu timp să mai adauge ceva, căci pecaldarâmul curţii se auzi tropot de cal şi, după o bătaie uşoară în uşă, tânărulLinton intră, cu faţa strălucitoare de bucurie că primise această invitaţieneaşteptată. Pe când unul intra şi celălalt ieşea, Catherine putu observa, fărăîndoială, deosebirea dintre cei doi prieteni ai săi. Diferenţa dintre ei era tot atâtde mare ca aceea dintre nişte dealuri carbonifere, sterpe şi o minunată valemănoasă, iar glasul şi salutul noului venit se deosebeau de ale lui Heathclifftot atât cât şi înfăţişarea lui. Edgar Linton vorbea blând şi încet, pronunţacuvintele ca dumneavoastră, adică mai puţin răstit şi mai dulce decât vorbimnoi pe-aici.— Sper că n-am venit prea devreme, nu-i aşa? zise el aruncând o privirespre mine.Eu începusem să frec o tavă şi să curăţ nişte sertare din celălalt capăt albufetului.— Nu, răspunse Catherine. Ce faci acolo, Nelly?— Îmi văd de treabă, domnişoară, i-am răspuns. (Domnul Hindley îmiporuncise să fiu întotdeauna de faţă când venea domnul Linton în vizită).Ea s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit mânioasă:— Pleacă de-aici cu cârpele tale! Când sunt musafiri în casă, slugile n-auvoie să cotrobăiască şi să cureţe odaia în care sunt ei!— Profit de ocazie acum, că stăpânul e plecat, i-am răspuns cu glas tare. Elnu poate suferi să deretic când e de faţă. Sunt sigură că domnul Edgar o să măierte.— Nici eu nu pot suferi să deretici când sunt de faţă! exclamă Cathy pe unton poruncitor, fără a-i da oaspetelui răgaz să scoată o vorbă. Nu-i trecuseîncă enervarea după discuţia cu Heathcliff.— Îmi pare rău, domnişoară Catherine, fu răspunsul meu văzându-mi maideparte de treabă.Ea, crezând că Edgar n-o vede, îmi smulse cârpa din mână şi mă ciupi debraţ, răsucindu-mi îndelung şi cu mânie pielea. V-am spus că n-o iubeam şisimţeam chiar plăcere s-o lovesc din când în când în vanitatea ei şi apoi, înafară de asta, ciupitura fusese atât de dureroasă, încât m-am ridicat dingenunchi şi am început să ţip:— Oh, domnişoară, urâtă glumă! N-ai dreptul să mă ciupeşti şi n-am sărabd una ca asta!— Nici nu te-am atins, mincinoaso! strigă ea.Degetele îi tremurau şi era gata să repete gestul. Urechile îi erau roşii defurie; niciodată n-a avut puterea să-şi ascundă sentimentele căci roşeaîntotdeauna până-n vârful urechilor.— Atunci asta ce-i? i-am răspuns; şi, ca să-i închid gura, i-am arătat pataroşie de pe braţ.Bătu cu piciorul în pardoseală, ezită un moment, apoi, îmboldită derăutatea din ea, mă plesni peste faţă cu o lovitură usturătoare, care mi-aumplut ochii de lacrimi.— Catherine, scumpa mea! Catherine! interveni Linton foarte tulburat dedubla greşeală, minciună şi violenţă, săvârşită de idolul lui.— Pleacă de-aici, Ellen! repetă ea tremurând toată.Micul Hareton, nedespărţitul meu tovarăş, şedea pe jos lângă mine şi,văzându-mi lacrimile, începu să plângă în hohote învinuind-o pe "mătuşaCathy cea rea". Asta a făcut-o să-şi verse furia asupra căpşorului acela nenorocit:îl apucă de umeri şi-l scutură pînă când bietul copil se făcu palid caceara; atunci Edgar, zăpăcit, ca să-l salveze, o prinse de mână. Ea îşi smuci peloc mâna şi tânărul, uluit, se văzu plesnit peste obraz în aşa fel, încât nu maiputu crede c-a fost o glumă. Se retrase consternat. L-am ridicat în braţe peHareton şi am plecat cu el în bucătărie, lăsând uşa deschisă, căci eramcurioasă să văd cum se va sfârşi conflictul dintre ei. Musafirul insultat, palidşi cu buzele tremurânde, se îndreptă spre locul unde-şi pusese pălăria."Aşa-ţi trebuie! mi-am zis. Ai fost prevenit, acum vezi-ţi de drum! E obinefacere c-ai putut întrezări firea ei cea adevărată."— Unde te duci? întrebă Catherine înaintând spre uşă.Edgar o ocoli, încercând să treacă pe lângă ea.— Să nu pleci! exclamă Cathy energic.— Trebuie să plec, şi am să plec! răspunse el cu o voce stăpânită.— Nu, stărui domnişoara, punând mâna pe clanţă, încă nu! Edgar Linton,stai jos, nu mă poţi lăsa în starea asta, o să fiu nenorocită toată noaptea, şi nuvreau să fiu nenorocită din pricina ta!— Pot să mai rămân după ce m-ai pălmuit? întrebă Linton.Catherine amuţise.— M-ai speriat şi mi-a fost ruşine mie pentru felul cum te porţi, continuăel; nu mai vin niciodată aici.Ochii ei începură a luci, iar pleoapele i se zbăteau.— Şi ai minţit cu bună-ştiinţă! zise el.— Nu-i adevărat! strigă Cathy, după ce-i reveni graiul. N-am făcut nimic cubună-ştiinţă. Dar fie, — dacă vrei, pleacă. Iar eu o să plâng... o să plâng pân-osă mă îmbolnăvesc!Căzu în genunchi lângă un scaun şi începu să plângă de-a binelea. Edgarstărui în hotărârea lui până ajunse în curte. Acolo şovăi. Dar eu hotărâsemsă-l încurajez.— Domnişoara e îngrozitor de îndărătnică, domnule, i-am strigat. E rea,cât poate fi de rău un copil râzgâiat. Aţi face mai bine dacă aţi încăleca şi aţipleca acasă, altfel se îmbolnăveşte numai pentru a ne face în necaz.El, biată făptură, se uita cu coada ochiului pe fereastră: avea putere săplece câtă are o pisică să părăsească un şoarece pe jumătate mort, sau opasăre pe jumătate mâncată. "Ah, mi-am zis, ăsta nu mai are scăpare. E condamnat şi zboară spre destinul lui!" Aşa a şi fost: se întoarse brusc, intrărepede în casă, închise uşa în urma lui şi când, după un timp, am intrat şi eusă le dau de veste că domnul Earnshaw se întorsese beat turtă şi era gata sădărâme casa (dispoziţia lui obişnuită când se afla în această stare), am văzutcă cearta avusese drept efect o şi mai mare apropiere între ei şi, rupândbarierele timidităţii tinereşti, îi silise să treacă dincolo de prefăcătoria de a secrede prieteni şi să-şi mărturisească dragostea.Vestea sosirii domnului Hindley îl făcu pe Linton să se îndrepte în grabăspre cal, iar pe Catherine spre camera ei. Eu m-am dus să-l ascund pe miculHareton şi să descarc puşca de vânătoare a stăpânului, căci în timpul acestorcrize de nebunie îi plăcea să se joace cu ea, punând în primejdie viaţa oricui îlprovoca sau îi atrăgea prea mult atenţia; asa că născocisem planul de a odescărca pentru ca, dacă până la urmă ar trage să nu poată face nici un rău.
