Vinerea aceea a fost ultima zi frumoasă; în aceeaşi seară vremea s-a stricatpentru o lună întreagă. Vântul a început să bată de la miazăzi spremiazănoapte, aducând mai întâi ploaie, apoi lapoviţă şi zăpadă. A doua zi nicinu-ţi venea să crezi că avuseserăm trei săptămâni de vară: florile de şofran şiciuboţica-cucului erau acoperite de zăpadă, mierlele tăcuseră, frunzele tinerede pe lăstare erau pişcate şi înnegrite de frig. Şi, vai, ce dimineaţă tristă,îngheţată şi întunecată fusese! Stăpânul meu rămase în camera lui, iar eu pusesemstăpânire pe salonul părăsit, transformându-l în odaie pentru copil.Şedeam acolo, ţinând pe genunchi păpuşa aceea care scâncea, legănând-oîncoace şi-ncolo, şi urmăream, între timp, fulgii de zăpadă care cădeau neîncetatşi se strângeau în faţa ferestrei fără de perdele când uşa se deschise şicineva intră, cu suflarea tăiată şi râzând! Pentru o clipă furia mea fu mai maredecât uluirea. Crezând că e una dintre servitoare, strigai:— Isprăveşte odată! Cum îndrăzneşti să te arăţi aşa de nesimţită tocmaiaici? Ce-ar zice domnul Linton dacă te-ar auzi?— Iartă-mă! îmi răspunse un glas cunoscut; dar ştiu că Edgar e în pat şinu mă pot opri.După aceste vorbe înaintă spre cămin o femeie, gâfâind şi ţinându-se cumâinile de coaste.— Am făcut tot drumul de la Wuthering Heights până aici alergând,continuă ea după o pauză, în afară de locurile peste care-am zburat. N-aşputea spune de câte ori am căzut. Of, mă doare peste tot! Nu te speria! Cumvoi fi în stare, am să-ţi explic totul; te rog numai du-te şi porunceşte săpregătească trăsura, căci trebuie să mă duc la Gimmerton, apoi spune uneiservitoare să-mi caute ceva haine în dulapul meu.Nepoftita era doamna Isabella Heathcliff. Înfăţişarea ei nu-i explica delocrâsul: părul îi era răsfirat pe umeri, ud leoarcă de zăpadă şi apă; era îmbrăcatăîn rochia-i tinerească pe care o purta de obicei, mult mai potrivită cu vârstadecât cu situaţia ei —o rochie uşoară, cu mâneci scurte — şi nu avea nimic pe cap sau în jurul gâtului. De udă ce era, rochia de mătase subţire i se lipise detrup: iar în picioare purta nişte papuci subţiri. Sub ureche i se vedea o tăieturăadâncă, pe care numai frigul o împiedica să sângereze din plin; faţa, albă cavarul, era zgâriată şi învineţită, şi abia se mai putea ţine pe picioare deostenită ce era. Vă puteţi închipui că spaima pe care am avut-o în primulmoment nu s-a micşorat prea mult după ce-am avut răgazul s-o cercetez maiîndeaproape.— Scumpa mea doamnă, am exclamat, nu mă duc nicăieri! Nu vreau săaud nimic până nu lepezi de pe dumneata toate hainele şi nu te îmbraci cualtele uscate. Şi, desigur, n-ai să pleci în seara asta la Gimmerton, aşa căn-are rost să comand trăsura.— Trebuie neapărat să plec, zise ea; fie pe jos, fie cu trăsura. Totuşi nu măopun, am să mă îmbrac ca lumea. Şi... ah, uite cum curge sângele de-a lungulgâtului! La căldură mă ustură.Stărui însă să-i îndeplinesc poruncile înainte de a-mi îngădui să mă atingde ea; şi abia după ce i-am spus vizitiului să se pregătească şi-am trimis o fatăsă-i aducă ceva îmbrăcăminte, mă lăsă să-i pansez rana şi s-o ajut să seschimbe.— Şi-acum, Ellen, zise ea după ce făcusem tot ceea ce mă rugase, dupăcare luase loc pe un fotoliu lângă cămin cu o ceaşcă de ceai în faţă, aşază-telângă mine; dar mai întâi du-l de-aici pe copilaşul sărmanei Catherine, nuvreau să-l văd! Să nu crezi că nu-mi pasă de Catherine pentru că m-am purtatca o nebună când am intrat aici! Am plâns şi eu amarnic... da, căci am avutmai multe motive de plâns decât oricine. Ne-am despărţit certate, ţii minte, şiasta n-am să mi-o iert niciodată. Dar, cu toate acestea, n-am putut împărtăşidurerea lui Heathcliff... bestia! Oh, dă-mi, te rog, vătraiul. Uite, ăsta-i ultimullucru pe care-l am de la el. Îşi scoase inelul de aur de pe degetul mijlociu şi-laruncă jos. Am să-l fărâm! continuă ea, lovindu-l cu piciorul, şi-apoi am să-lard. Luă şi aruncă obiectul deformat în mijlocul cărbunilor încinşi. Na! Aresă-mi cumpere altul dacă mă voi duce vreodată la el. E-n stare să vină dupămine să mă caute, şi asta numai pentru a-l necăji pe Edgar. Nu îndrăznesc sărămân aici, ca nu cumva să se nască ideea asta în capul lui afurisit. Şi de altfelEdgar n-a fost bun cu mine, nu-i aşa? Nu vreau să vin să-i implor ajutorul, darnici nu vreau să-i fac şi mai multe necazuri. Am fost silită să mă adăpostescaici; dar dacă n-aş fi ştiut că e în camera lui, m-aş fi oprit la bucătărie, m-aş fispălat pe obraz, m-aş fi încălzit, te-aş fi trimis să-mi aduci cele trebuincioaseşi aş fi plecat din nou, oriunde, departe de blestematul meu de... de diavolulacela cu chip de om! Ah, ce furios era! Dacă punea mâna pe mine... Păcat căEarnshaw nu-i tot atât de puternic. Dacă Hindley ar fi fost în stare s-o facă,n-aş fi fugit până nu l-aş fi văzut doborât!— Bine, dar nu vorbi atât de iute, domnişoară! i-am spus eu; ai să-ţi miştibatista pe care ţi-am legat-o în jurul feţei şi iarăşi o să înceapă să-ţi sângerezetăietura. Bea-ţi ceaiul, răsuflă liniştită şi nu mai râde: râsul nu-şi are loculsub acest acoperiş, şi-apoi nici nu ţi se potriveşte!— Iată un adevăr de netăgăduit, răspunse ea. Ascultă la copilul acela,scânceşte întruna... Du-l de aici, să nu-l aud... măcar un ceas. Mai mult decâtatât nici n-am să stau.Am sunat şi-am încredinţat fetiţa unei servitoare. Apoi am întrebat-o peIsabella ce-a făcut-o să fugă de la Wuthering Heights în halul ăsta şi unde avea de gând să se ducă, de vreme ce refuza să rămână la noi.— Ar trebui şi-aş dori să rămân, răspunse ea, ca să-l mângâi pe Edgar şi săîngrijesc copilaşul; pentru aceste două motive şi pentru că adevăratul meucămin e la Grange. Dar îţi spun că el nu mă va lăsa! Crezi c-ar putea răbda sămă vadă sănătoasă şi veselă... crezi c-ar putea răbda gândul că noi suntemliniştiţi, fără a lua hotărârea de-a ne învenina traiul? Acum am mulţumirea dea fi sigură că mă detestă în aşa măsură, încât nu mă mai poate vedea în ochi şinu-mi mai poate auzi glasul. Am observat că atunci când apar în faţa lui,obrazul i se strâmbă fără să vrea şi capătă o expresie de ură: pe de o partepentru că-şi dă seama că am motive bine întemeiate de a nutri aceleaşisentimente faţă de el, pe de alta dintr-o aversiune instinctivă. Ura lui e destulde puternică pentru a-mi da certitudinea că nu mă va urmări chiar pe totcuprinsul Angliei, dacă reuşesc să fug de-aici, aşa că trebuie să plec. M-amvindecat de dorinţa de a fi omorâtă de el, acum doresc să se omoare singur!Mi-a distrus cu desăvârşire dragostea, aşa că acum sunt liberă. Îmi mai potînsă aduce aminte cât de mult l-am iubit, şi-mi mai pot încă închipui, dar vagde tot, că l-aş putea iubi din nou, dacă... dar nu, nu! Chiar dacă m-ar fi iubit lanebunie, firea lui drăcească tot s-ar fi dezvăluit într-un fel sau altul. Catherinea avut un gust îngrozitor de pervers dacă, deşi îl cunoştea atât de bine, a ţinutatât de mult la el. Monstrul! De-ar dispărea de pe faţa pământului şi dinamintirea mea!— Taci, taci! Şi el e făptură omenescă! i-am spus. Fii mai miloasă! Există şioameni mai răi decât el!— Nu-i făptură omenească, răspunse ea, şi n-are dreptul la milă. I-amdăruit inima mea: a luat-o şi-a zdrobit-o de moarte, apoi mi-a azvârlit-o înapoi.Oamenii simt cu inima, Ellen, dar de când mi-a distrus inima, nu mai amputerea să simt ceva pentru el, nu pot chiar de-ar fi să geamă până-n ziuamorţii şi de-ar vărsa lacrimi de sânge pentru Catherine! Nu, într-adevăr, nupot, nu mai pot!Aici Isabella începu să plângă, dar îşi şterse imediat lacrimile şi continuă:— M-ai întrebat ce m-a făcut în cele din urmă să fug? Am fost silită să fugfiindcă izbutisem să-i întărât furia dincolo de răutatea lui. A smulge nerviicuiva cu un cleşte înroşit cere mai mult sânge rece decât a-l izbi în cap.Ajunsese atât de întărâtat, încât era cât pe-aici să uite de prudenţa cu care sefălea şi începuse să dea dovadă de o violenţă criminală. Eu am simţit oadevărată plăcere văzând că sunt în stare să-l scot din fire; dar senzaţia deplăcere a trezit în mine instinctul de conservare, aşa că am fugit. Dacă maipune vreodată mâna pe mine va fi gata să-şi ia revanşa cuvenită.Ieri, după cum ştii, domnul Earnshaw ar fi trebuit să meargă laînmormântare. În acest scop a avut grijă să rămână oarecum treaz... adică nus-a dus la culcare beat turtă la ora şase dimineaţa, ca să se deştepte tot beat laora douăsprezece. În consecinţă, s-a sculat deprimat de parcă s-ar fi aflat înpreajma sinuciderii, şi tot atât de pregătit pentru a merge la biserică cât ar fifost pentru un bal; apoi, în loc s-o pornească la drum, s-a aşezat lângă foc,dând pe gât, unul după altul, pahare întregi de gin sau brandy.Heathcliff... mă cutremur când îi rostesc numele! nu mai dăduse pe-acasăde duminica trecută. Nu ştiu cine l-a hrănit — îngerii sau ruda lui din iad —dar aproape de-o săptămână n-a mai mâncat cu noi. Se întorsese acasă în zorişi s-a dus sus, în camera lui, încuind uşa... parcă i-ar fi trecut cuiva prin gând să-i dorească prezenţa! Acolo s-a rugat neîncetat, ca un metodist; numai căzeitatea pe care o implora el nu era decât praf şi cenuşă fără simţire; iar peDumnezeu, când i se adresa, îl confunda în mod ciudat cu Diavolul, propriullui tată! După ce-a încheiat aceste rugăciuni alese... care duraseră atât demult, încât răguşise şi glasul i se strangulase în gâtlej... a pornit-o din nou, şiiarăşi drept spre Grange! Mă mir că Edgar n-a trimis după jandarmi şi nu l-aîncredinţat lor, spre pază! Mie, cu toate că eram mâhnită din pricina bieteiCatherine, mi-a fost cu neputinţă să consider drept vacanţă aceste zile deeliberare de sub tirania lui degradantă.Prinsesem destul curaj ca să pot asculta nesfârşitele predici ale lui Josephfără să plâng şi ca să mă mişc de colo până colo prin casă, nu cu paşi de hoţsperiat ca mai înainte. Doar nu-ţi închipui, nu-i aşa, c-aş fi putut plângepentru vreo vorbă a lui Joseph?! Dar el şi cu Hareton sunt de nesuferit.Preferam să stau cu Hindley şi să ascult vorbăria lui îngrozitoare decât cu"micul stăpân" şi cu protectorul lui fidel, bătrânul acela odios! Când Heathcliffe-acasă, sunt adeseori obligată să aleg: ori să mă duc în bucătărie şi să stau întovărăşia lor, ori să mor de foame în încăperile umede şi nelocuite de sus.Când e plecat, aşa cum a fost cazul în săptămâna asta, îmi pun o masă şi unscaun în colţul căminului din sală şi nici că-mi pasă de ce face domnulEarnshaw; şi nici el nu se amestecă în treburile mele. Acum, dacă nu-lprovoacă nimeni, e mai liniştit decât înainte: mai posac şi mai deprimat, darmai puţin furios. Joseph susţine că s-a schimbat şi că Dumnezeu i-a atinsinima, şi deci e mântuit "ca prin foc". Eu nu prea pot să văd semnele uneischimbări în bine, dar asta nu mă priveşte.Aseară am stat în colţul meu citind nişte cărţi vechi până târziu, cătremiezul nopţii. Mi-era urât să mă duc sus; afară sufla un vânt năprasnic şigândurile mele reveneau mereu la curtea bisericii şi la mormântul acelaproaspăt! Nu îndrăzneam nici măcar să ridic ochii de pe pagina cărţii, căciimaginea aceasta tristă îi lua numaidecât locul. Hindley şedea în faţa mea, cucapul rezemat în mână, meditând probabil asupra aceluiaşi subiect. Înaintede a-şi pierde luciditatea, se opri din băut şi, vreme de vreo două-trei ceasuri,rămase nemişcat şi fără a scoate o vorbă. În toată casa nu se auzea nici unzgomot în afară de gemetele vântului care scutura cînd şi când ferestrele, depocniturile slabe ale cărbunilor şi de zăngănitul foarfecelor mele când tăiam,rareori, feştila lungă a lumânării. Hareton şi Joseph desigur dormeau duşi înpaturile lor. Totul era foarte, foarte trist; şi, pe când citeam, suspinam, căci mise părea că toată bucuria din lume pierise şi nu va mai reveni niciodată.Tăcerea jalnică fu, în sfârşit, întreruptă de zgomotul ivărului de la uşabucătăriei. Heathcliff se întorcea de la veghe mai devreme ca de obicei; cred cădin pricina furtunii neaşteptate. Uşa era zăvorâtă; l-am auzit înconjurândcasa; avea, pesemne, de gând să intre pe cealaltă uşă. M-am ridicat, purtândpe buze expresia nestăpânită a ceea ce simţeam, fapt ce-l făcu pe tovarăşulmeu, care-şi fixase privirile spre uşă, să se întoarcă şi să se uite la mine.— Am să-l ţin afară cinci minute! exclamă el. Ai ceva împotrivă?— Nu, din partea mea poţi să-l laşi afară şi toată noaptea! i-am răspuns.Foarte bine! Pune cheia în broască şi trage zăvoarele.Earnshaw făcu asta mai înainte ca musafirul său să ajungă la intrareaprincipală. Apoi îşi trase scaunul de cealaltă parte a mesei mele, se aplecăşi-mi căută ochii, în speranţa de a găsi o urmă de înţelegere pentru ura ce licărea în ai lui. Dar cum privirile şi sentimentele îi erau acelea ale unuiasasin, nu putea găsi în ochii mei acelaşi lucru; ceea ce găsi însă îi fu de ajunsca să-i dea curaj să vorbească.— Dumneata şi cu mine, zise el, avem o mare socoteală cu omul acelade-afară! Dacă nici unul dintre noi n-ar fi laş, ne-am putea uni pentru a olichida. Eşti tot atât de moale ca şi fratele dumitale? Eşti dispusă să înduritotul până la urmă fără să încerci a te răzbuna măcar o dată?— Am îndurat destul, am obosit, i-am răspuns; şi-aş fi bucuroasă să mărăzbun, dacă răzbunarea n-ar fi să se răsfrângă şi asupra mea. Trădarea şiviolenţa sunt suliţe ascuţite la amândouă capetele; rănesc mai tare pe cei ce learuncă decât pe vrăjmaşii lor.— Trădarea şi violenţa sunt o răsplată dreaptă pentru trădare şi violenţă!strigă Hindley. Doamnă Heathcliff, nu-ţi cer decât să stai nemişcată şi să fiimută. Spune-mi, poţi? Sunt convins că vei resimţi tot atâta plăcere cât şi minedacă vei vedea cu ochii dumitale sfârşitul acestui diavol. Dacă nu i-o ieiînainte, te va omorî el pe dumneata, iar pe mine mă va ruina. Blestemat fieticălosul acesta infernal! Bate la uşă parc-ar fi stăpânul casei. Făgăduieşte-mică-ţi ţii gura şi, înainte de va bate ceasul cesta — mai erau trei minute până launu — vei fi o femeie liberă!Scoase din sân unealta pe care ţi-am descris-o în scrisoare şi se pregăti săstingă lumânarea. Eu însă i-am smuls arma din mână şi l-am prins de braţ.— N-am să tac! i-am spus. Să nu te atingi de el. Lasă uşa închisă şi stailiniştit!— Nu! M-am hotărât şi, pe Dumnezeul meu, am să-l execut! strigădeznădăjduit. Am să-ţi fac un bine în ciuda dumitale şi am să-i fac dreptate luiHareton! Şi nu trebuie să-ţi baţi capul pentru apărarea mea, Catherine amurit. Nimeni dintre cei vii nu mă va regreta şi nu va fi ruşinat din pricina meadacă-mi tai gâtul în minutul acesta... A sosit ceasul să se sfârşească!De m-aş fi luptat cu un urs sau de-aş fi vorbit logic cu un lunatic, tot atâtaar fi fost. Singura posibilitate ce-mi rămăsese era să fug la fereastră şi săprevin victima de soarta ce-o aştepta.— Ai face mai bine dacă ţi-ai căuta adăpost altundeva! am strigat eu pe unton oarecum victorios. Domnul Earnshaw are de gând să te împuşte dacă maistărui să intri.— Mai bine deschide-mi uşa... răspunse el, adresân-du-mi un cuvântelegant pe care nu vreau să ţi-l repet.— Nu vreau să mă amestec în treaba asta, i-am răspuns. Intră şi lasă-l săte împuşte dacă-ţi place! Eu mi-am făcut datoria.Acestea fiind zise, am închis fereastra şi m-am întors la locul meu lângăfoc, neavând destulă ipocrizie ca să arăt cât de puţină îngrijorare faţă deprimejdia ce-l ameninţa. Earnshaw mă înjură cu furie, susţinând că-l maiiubesc încă pe nemernic şi răsplătindu-mă cu diferite epitete pentru josniciade care dădusem dovadă. Iar eu, în fundul inimii mele— şi n-am avut nici omustrare de conştiinţă — m-am gândit că pentru el ar fi o fericire dacăHeathcliff l-ar scăpa de suferinţă, şi ce fericire ar fi pentru mine dacă el l-artrimite pe Heathcliff acolo unde i se cuvenea să se afle! Pe când şedeam şi măgândeam la acestea fereastra din spatele meu fu făcută ţăndări dintr-o singurălovitură şi faţa neagră a lui Heathcliff, cu ochii lui fulgerători, privi prin ea. Darcadrul ferestrei era prea strâmt ca să-şi poată vârî şi umerii, iar eu am zâmbit triumfătoare, având iluzia că sunt la adăpost. Părul şi hainele îi erau albe dezăpadă, iar dinţii lui ascuţiţi de canibal, descoperiţi de frig şi de furie,străluceau în întuneric.— Isabella, lasă-mă să intru, altfel ai să te căieşti! "răcni" el, după cum ziceJoseph.— Eu nu pot săvârşi o crimă, i-am răspuns. Domnul Hindley stă la pândăcu un cuţit şi un pistol încărcat.— Lasă-mă să intru pe uşa din bucătărie, zise el.— Hindley va fi acolo înaintea ta, i-am răspuns; şi vai de iubirea ta dacă nupoate îndura nici măcar un viscol! Câtă vreme strălucea luna, ca vara, ne-ailăsat liniştiţi în paturile noastre, dar în clipa când s-a întors vântul iernii, aifugit, la adăpost! De-aş fi eu în locul tău, Heathcliff, m-aş duce şi m-aş lungipeste mormântul ei şi-aş muri acolo ca un câine credincios. Pentru că înlumea asta nu mai merită să trăieşti, nu-i aşa? M-ai convins, neîndoielnic, căsingura bucurie a vieţii tale era Catherine şi nu-mi pot închipui cum vei puteasupravieţui pierderii.— E-acolo? Da?! strigă Hindley, repezindu-se la fereastra spartă. Dacăscot braţul, îl pot lovi!Mă tem, Ellen, c-ai să crezi că sunt cu-adevărat rea, dar dumnesta nu ştiitotul, aşa că nu mă judeca. Eu n-aş fi ajutat sau contribuit pentru nimic înlume la un atentat împotriva nimănui, nici chiar la viaţa lui. Dar de doritmoartea, i-o doream. De aceea am fost dezamăgită şi înspăimântată pestemăsură de consecinţele vorbelor mele provocatoare când l-am văzutrepezindu-se la arma lui Earnshaw şi smulgându-i-o din mână.Arma s-a descărcat, iar cuţitul, sărind înapoi, a prins încheietura mâiniilui Hindley; Heathcliff a tras cu brutalitate cuţitul, care pătrunsese adânc încarnea lui Hindley, apoi, aşa plin de sânge cum era, îl vârî în buzunar. Dupăaceea a luat o piatră, a sfărâmat stinghia de lemn dintre cele două ferestre şi asărit în casă. Duşmanul său căzuse în nesimţire din pricina durerii şi asângelui care ţâşnea dintr-o arteră sau o venă mai groasă. Banditul îl lovi şi-lcălcă în picioare, trântindu-i de mai multe ori capul de piatra pardoselii,ţinându-mă între timp cu o mână, ca să nu-l chem cumva pe Joseph. Cred căa făcut un efort de abnegaţie supraomenească abţinându-se să-l omoare peloc. În cele din urmă, cum i se tăiase răsuflarea, încetă brutalităţile şi târîcorpul aparent neînsufleţit până la o laviţă. Acolo sfâşie mâneca hainei luiEarnshaw şi-i legă rana cu duritate şi cruzime, scuipând şi blestemând cuaceeaşi violenţă cu care-l lovise mai înainte cu piciorul. Văzându-mă liberă,n-am pierdut vremea şi m-am dus să-l caut pe bătrânul servitor, care, încetulcu încetul, înţelesese ceva din ceea ce-i spuneam eu pe nerăsuflate şi se grăbisă coboare, gâfâind, câte două trepte deodată.— Şi-acu ce-i de făcut acolo? Şi-acu ce-i de făcut acolo?— Iată ce-i de făcut aici, tună Heathcliff; stăpânul tău a înnebunit, şi dacămai trăieşte o lună, am să-l duc într-un ospiciu. Şi cum dracu' ţi-a venit ideeasă mă încui afară, dulău ştirb ce eşti?! Stai acolo bâlbâindu-te şi mârâind!Haide, că eu n-am de gând să-l îngrijesc. Spală murdăria de-aici şi păzeşte-lde flacăra lumânării tale... e mai mult de jumătate brandy!— Aşadar, l-ai omorât?! exclamă Joseph, ridicând, îngrozit, ochii şimâinile. Aşa ceva n-am văzut de când sunt! Dea Domnul...Heathcliff îl îmbrânci, şi-l trânti în genunchi în mijlocul lacului de sânge; apoi îi aruncă un prosop; dar în loc să şteargă pe jos, Joseph îşi împreunămâinile şi începu o rugăciune, adică o înşiruire de cuvinte ciudate care m-afăcut să râd. Eram într-o stare de spirit în care nimic nu te mai sperie; de faptajunsesem la fel de nepăsătoare ca unii criminali la picioarele stâlpului de careurmează să fie spânzuraţi.— Oh, pe tine te-am uitat, îmi zise tiranul. Tu trebuie să faci treaba asta.Apleacă-te. Şi tu conspiri cu el împotriva mea? Şi tu, viperă? Iacă o treabănimerită pentru tine!M-a zgalţâit până au început, să-mi clănţăne dinţii, apoi m-a trântit lângăJoseph, care, după ce-şi isprăvi, fără a se lăsa tulburat, rugăciunile, se ridică,jurând că pleacă numaidecât la Grange.— Domnul Linton e judecător, şi chiar de i-ar fi murit cincizeci de neveste,tot va trebui să cerceteze afacerea asta!Era atât de încăpăţânat în hotărârea lui, încât Heathcliff socoti necesar săstoarcă de pe buzele mele relatarea a tot ceea ce se petrecuse. Stătea aplecatasupra mea, gâfâind de furie, pe când eu, silită de el, povestii totul. A fost omuncă grea să-l conving pe bătrân că nu Heathcliff fusese agresorul, mai alescă răspunsurile mele erau stoarse atât de greu. Dar nu peste mult, domnulEarnshaw dădu semne că se află încă în viaţă. Atunci Joseph se grăbi să-iadministreze o doză de alcool, graţie căreia stăpânul său începu să se mişte şisă-şi recapete cunoştinţa. Heathcliff, dându-şi seama că adversarul său nuştia ce i se întâmplase, căută să-l convingă că-i beat turtă. Apoi îi spuse cănu-i va mai vorbi despre purtarea lui atroce şi-l sfătui să se ducă la culcare. Şi,spre bucuria mea, după ce-i dădu această povaţă cuminte, plecă; iar Hindleyse întinse pe piatra din faţa căminului. Eu m-am retras în odaia mea,mirându-mă c-am scăpat atât de uşor.Azi de dimineaţă când am coborât, cam o jumătate de oră înainte deamiază, domnul Earnshaw şedea lângă foc, bolnav de moarte. Geniul lui rău,aproape tot atât de palid şi de prăpădit, era rezemat de cămin. Nici unul dintreei nu părea dispus să mănânce şi, după ce-am aşteptat până când s-a răcit totce era pe masă, am început să mănânc singură. Nimic nu mă împiedica sămănânc cu poftă; aveam chiar un sentiment de satisfacţie şi de superioritatecând, din timp în timp, aruncam câte o privire tăcuţilor mei tovarăşi. Dupăce-am isprăvit masa, mi-am luat libertatea de-a mă apropia de foc, şi, ocolindscaunul lui Earnshaw, am îngenuncheat în colţul de lângă el.Heathcliff n-a observat ce fac, aşa că mi-am ridicat privirea şi m-am uitatla el nestingherită, parc-aş fi avut în faţă o stană de piatră. Fruntea lui, careodinioară mi se păruse atât de energică şi acum mi se părea atât de diabolică,era umbrită de un nor greu. Iar ochii de vasilisc erau aproape stinşi de-atâtanesomn, poate şi de atâta plâns, căci genele îi erau încă umede. De pe buze îidispăruse rânjetul acela fioros; acum erau pecetluite de o tristeţe nespusă. Săfi fost altul, mi-aş fi acoperit faţa, ca să nu mai văd asemenea durere. Dar fiindvorba de el, am fost încântată. Şi-oricât s-ar părea de josnic să insulţi unduşman învins, n-am putut pierde prilejul de a-i arunca o săgeată.Slăbiciunea lui îmi oferea singurul prilej când puteam gusta plăcerea de a-iplăti răul cu rău.— Vai, vai! Domnişoară! am întrerupt-o. S-ar putea crede că în viaţadumitale n-ai deschis o "Biblie". Când Dumnezeu îi pedepseşte pe duşmaniidumitale, ar trebui să-ţi ajungă. Să adaugi tortura ta la torturile lui, arată şi josnicie şi îngâmfare! E-atât de josnic şi de prezumţios să-ţi tortureziduşmanii!— În general cred că aşa-i, Ellen, continuă ea. Dar ce suferinţă de-a luiHeathcliff mi-ar putea da satisfacţie, dacă n-aş contribui şi eu la provocareaei? M-aş mulţumi şi dacă el ar suferi mai puţin, dar să fiu eu cea care i-apricinuit suferinţa şi el să ştie asta. O, am atâtea să-i plătesc! Şi numai într-unsingur caz l-aş putea ierta: dacă i-aş putea plăti ochi pentru ochi, dinte pentrudinte, chin pentru chin, adică numai dacă l-aş putea aduce în starea mea. Şipentru că el m-a chinuit mai intâi, tot el trebuie să-mi ceară iertare mai întâi,şi-atunci... ai să vezi, Ellen... ce dovadă de generozitate am să-ţi dau! Dar,pentru că-i cu desăvârşire imposibil să fiu răzbunată vreodată, nu-l pot ierta.Hindley a cerut apă; i-am dat un pahar şi l-am întrebat cum se simte.— Nu atât de rău pe cât aş dori, răspunse el. În afară de braţ, fiecarebucăţică din mine mă doare de parcă m-aş fi luptat cu o legiune de diavoli!— Da, nu-i de mirare, fu răspunsul meu. Catherine avea obieceiul să selaude că e-n stare să te apere împotriva oricărei agresiuni: voia adică să spunăcă anumite persoane nu-ţi vor face nici un rău de teamă să n-o supere pe ea. Ebine că oamenii nu se scoală cu adevărat din morminte, căci astfelastă-noapte ar fi putut vedea un spectacol oribil! Oare coşul pieptului nu ţi-espart şi oasele umerilor nu ţi-s zdrobite?— Nu ştiu, răspunse el, dar ce vrei să spui? A îndrăznit să dea în minecând eram căzut jos?— Te-a călcat în picioare, te-a lovit şi te-a izbit de pământ, îi spusei înşoaptă. Îi lăsa gura apă de poftă să te sfâşie cu dinţii, pentru că-i numaijumătate om, ba nici atâta, iar restul diavol.Domnul Earnshaw îşi ridică privirea, ca şi mine, spre obrazul duşmanuluinostru comun, care, mistuit de durere, părea indiferent la tot ce se petrecea înjur. Şi cu cât trecea timpul, chipul lui dezvăluia şi mai limpede întunecimeagândurilor ce-l frământau.— Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da putere să-l sugrum în ultimele melezvârcoliri de durere, m-aş duce cu plăcere în iad, gemu Hindley, încercând săse ridice, dar căzu înapoi, deznădăjduit, convins fiind că nu-i în stare să sebată cu el.— Ba nu, e destul c-a omorât pe unul din voi, zisei atunci cu glas tare. LaGrange ştie toată lumea că sora dumitale ar mai trăi şi azi dacă n-ar fi fostdomnul Heathcliff. De altfel, cred că-i mai bine să fii urât decât să fii iubit deel. Când îmi aduc aminte cât eram de fericiţi... cât de fericită era Catherineînainte de venirea lui... îmi vine să blestem ziua aceea.Şi e foarte probabil că Heathcliff percepu mai curând adevărul spuselormele decât intenţia cu care vorbisem. Mi-am dat seama că devenise atentpentru că din ochii lui curgeau lacrimi ce picurau în cenuşa din cămin. Începusă respire iute, sufocat de suspine. L-am privit drept în faţă, râzânddispreţuitoare. Ferestruicile întunecate ale iadului se uitară, fulgerând, o clipăcătre mine; însă diavolul care privea de obicei prin ele era atât de slăbit şi deprăpădit, încât nu m-am temut să risc încă un zâmnbet batjocoritor.— Ridică-te şi piei din ochii mei! rosti el, îndurerat. Vorbise aşa de încet,încât abia am înţeles ce spusese.— Îţi cer iertare, i-am răspuns. Dar şi eu am iubit-o pe Catherine; iarfratele ei are nevoie de îngrijire; şi, de dragul ei, am să-l îngrijesc eu. Acum, după ce-a murit o văd în Hindley. Hindley are întocmai ochii ei, dar tu aiîncercat să-i scoţi, să-i învineţeşti şi să-i înroşeşti; şi are...— Ridică-te, idioată nenorocită, până nu te strivesc! strigă el, făcând omişcare, aşa c-am fost obligată să mă dau în lături.— Dar atunci, am continuat, pregătindu-mă de fugă, dacă sărmanaCatherine ar fi avut încredere în tine şi-ar primit numele ridicol, degradant şidemn de dispreţ de ..doamna Heathcliff, n-ar fi trecut mult şi ai fi oferit untablou similar! Ea n-ar fi îndurat cu linişte purtarea ta dezgustătoare; ura şiscârba ei ar fi prins glas.Spătarul băncii şi persoana lui Earnshaw se aflau între mine şi el, aşa că,în loc să încerce să pună mâna pe mine, a luat iute un cuţit de pe masă şi mil-a azvârlit în cap. M-a lovit sub ureche, oprindu-mă astfel de a spune ceea cemai aveam de gând să spun. Dar eu, scoţând cuţitul din carne, am sărit la uşăşi i-am mai spus câteva vorbe, care sper că nu l-au lovit mai puţin adânc decâtmă lovise arma lui pe mine. Ultima imagine am zărit-o în treacăt: furiosîncercă să se năpustească asupra mea, dar l-a oprit Hindley. Amândoi,înlănţuiţi, căzură pe cămin. În timp ce fugeam prin bucătărie, l-am rugat peJoseph să alerge iute la stăpânul său; m-am izbit de Hareton, care spânzuranişte căţei nou-născuţi de speteaza unui scaun aşezat în pragul uşii; iar eu,fericită ca un suflet scăpat din purgatoriu, m-am repezit sărind şi zburând pedrumul râpos; apoi, părăsind drumul cotit, am luat-o razna, în linie dreaptă,peste dealuri, de-a rostogolul peste povârnişuri şi târându-mă prin mlaştini,grăbindu-mă spre farul luminos de la Grange. Şi aş prefera să fiu condamnatăa trăi pe veci în infern, decât să mai petrec o singură noapte sub acoperişul dela Wuthering Heights,Isabella tăcu, bău o înghiţitură de ceai, apoi se ridică, mă rugă să-i punboneta pe cap şi pe umeri şalul cel mare, pe care i-l adusesem; fără a daascultare rugăminţilor mele de a rămâne la Grange măcar încă un ceas, seurcă pe un scaun, sărută portretele lui Edgar şi al soţiei lui, mă salută, înacelaşi fel şi pe mine şi coborî la trăsură, însoţită de Fanny, care lătraînnebunită de bucurie că-şi regăsise stăpâna. Trăsura a dus-o şi n-a mai venitniciodată prin partea locului; iar după ce lucrurile s-au mai potolit, ea şistăpânul şi-au scris mereu. Cred că noua ei reşedinţă era undeva în Sud,aproape de Londra. Acolo, la câteva luni după fugă, născu un băiat pe care-lboteză Linton, şi pe care de la început ni l-a descris ca pe-o făptură suferindăşi arţăgoasă.Domnul Heathcliff, întâlnindu-mă într-o zi în sat, m-a întrebat undelocuieşte. Am refuzat să-i răspund. Mi-a spus că n-avea nici o importanţă,numai că Isabella trebuie să se ferească de a veni la Grange, căci chiar de-ar fisilit s-o reprimească, n-o va lăsa niciodată să stea cu fratele ei. Deşi n-am vrutsă-i dau nici un fel de informaţie, a aflat prin alţi servitori atât adresa Isabelleicât şi existenţa copilului. Totuşi, n-a supărat-o cu nimic: cred ca favoarea astase datora averisiunii pe care o avea pentru ea. Adeseori, când mă întâlnea,întreba de copil, dar când a aflat cum îl cheamă, a zâmbit într-un felînspăimântător şi a remarcat:— Vor să-l urăsc şi pe el, nu-i aşa?— Cred că vor să nu ştii nimic despre el, i-am răspuns.— Dar îl voi avea, zise el, atunci când voi dori. Şi-ar trebui să ţină seama deasta!Din fericire, mama copilului muri înainte de clipa asta, cam la vreotreisprezece ani după moartea cumnatei sale, când micul Linton aveadoisprezece ani şi ceva.N-am avut prilejul să-i vorbesc în ziua următoare stăpânului meu desprevizita neaşteptată a Izabellei. Se ferea de orice conversaţie, dar când am izbutitsă-l fac să mă asculte, mi-am dat seama că-i face plăcere vestea că sora lui şi-apărăsit bărbatul, pe care el îl ura eu o înverşunare aproape de necrezut, avândîn vedere firea lui blândă. Resimţea o aversiune atât de profundă şi atât deintensă pentru Heathcliff, încât nu se ducea nicăieri unde l-ar fi putut întâlnisau unde-ar fi putut auzi vorbindu-se de el. Această atitudine cât şi durerealui îl transformară într-un adevărat pustnic. Renunţă la slujba de magistrat şinu se mai duse la biserică; evita orice prilej de a merge în sat şi-şi petreceaviaţa în izolare totală, limitându-se la parc şi la moşiile sale. Nu ieşea decâtatunci când dorea să se plimbe singur pe dealuri sau să viziteze mormântulsoţiei — şi asta de cele mai multe ori pe seară sau dimineaţa foarte devreme,ca să nu întâlnească pe nimeni. Dar era un om prea bun pentru a putea trăimultă vreme atât de nenorocit. El nu se ruga să fie chinuit de sufletul bieteiCatherine. Timpul i-a adus o resemnare şi o melancolie mai dulce decât obucurie obişnuită. Îşi amintea de Catherine cu o dragoste caldă şi blândă,dorind, plin de nădejde, să ajungă şi el în lumea aceea mai bună în care, nu seîndoia, se afla ea.Apoi, mai căpătase şi-o mângâiere pământească. După cum v-am spus,timp de câteva zile păru că nici nu-i pasă de urmaşa plăpândă a celeidispărute dintre vii. Dar răceala se topi tot atât de iute ca şi zăpada de aprilie,şi fetiţa aceea slăbuţă deveni despotul inimii lui mai înainte de a putea gângăvio vorbă sau de a face un pas. Fusese botezată Catherine, dar el nu i-a rostitniciodată numele întreg, după cum nu folosise niciodată diminutivul înlegătură cu cea dintâi Catherine; probabil pentru că Heathcliff avea obiceiulsă-i zică aşa. Cea mică a fost întotdeauna Cathy, nume prin care o deosebeade mama ei, fiind, în acelaşi timp, şi singura legătură cu ea... Dragostea luipentru fetiţă izvora mai mult din această legătură decât din faptul că eracopilul lui.Adeseori făceam comparaţie între el şi Hindley Earnshaw; mi-am bătutmult capul să dau o explicaţie satisfăcătoare motivelor pentru care purtarealor era atât de diferită, deşi împrejurările vieţii le fuseseră identice, căciamândoi fuseseră îndrăgostiţi de soţii, şi amândoi ataşaţi de copiii lor; nuputeam pricepe pentru ce n-au mers amândoi pe-aceeaşi cale, în bine sau înrău. Dar Hindley, m-am gândit eu, deşi părea mai tare, s-a dovedit a fi, dinpăcate, mai rău şi mai slab. Când a simţit că vaporul e lovit, căpitanul şi-apărăsit postul, iar echipajul, în loc să încerce salvarea vaporului, s-a lăsatcuprins de panică şi l-a părăsit la voia întâmplării. Linton dimpotrivă, adovedit că are adevăratul curaj al unui suflet leal şi credincios. Unul a avutîncredere în Dumnezeu şi Dumnezeu l-a ajutat. Unul a avut nădejde, celălalts-a lăsat cuprins de disperare. Şi-a ales fiecare soarta pe care a vrut-o, şi aufost condamnaţi să şi-o ducă până la capăt. Dar dumneavoastră nu doriţi săauziţi predica mea, domnule Lockwood; dumneavoastră veţi judeca, tot atât debine ca şi mine, toate aceste lucruri, sau veţi crede cel puţin că le judecaţibine, şi asta-i totuna. Sfârşitul lui Earnshaw a fost aşa după cum era deaşteptat; şi-a urmat foarte repede sora: abia de-au trecut şase luni între cele două înmormântări. Noi, cei de la Grange, n-am ştiut niciodată ceva maidesluşit despre starea lui dinaintea morţii, în afară de ceea ce am putut aflacând m-am dus să dau o mână de ajutor la înmormântare. Domnul Kenneth avenit la stapânul meu să-i anunţe evenimentul.— Ei bine, Nelly, zise el, intrând călare în curte într-o dimineaţă; era preadevreme ca să nu mă sperie şi să nu trezească în mine presimţirea uneinenorociri; acum e rândul dumitale şi-al meu să fim îndoliaţi. Cine crezi c-aplecat fără să-şi ia rămas bun de la noi?— Cine? l-am întrebat eu neliniştită.— Ghici! răspunse el, descălecând şi prinzând dârlogii în cârligul de lângăuşă; ridică-ţi colţul şorţului, sunt sigur c-ai să ai nevoie de el.— Desigur că nu domnul Heathcliff! am exclamat.— Ce? Ai vărsa lacrimi pentru el? zise doctorul. Nu, Heathcliff e un bărbattânăr şi viguros. Azi pare înfloritor. Adineauri l-am zărit. S-a întremat văzândcu ochii de când i-a fugit jumătatea.— Atunci cine, domnule Kenneth? am repetat eu nerăbdătoare.— Hindley Earnshaw! Vechiul tău prieten Hindley, răspunse el, şitovarăşul meu de palavre, deşi în ultima vreme se sălbăticise cu totul. Ia teuită! Ţi-am spus eu c-or să fie lacrimi! Dar potoleşte-te. A murit după poftainimii lui: beat ca un lord. Sărmanul băiat! Şi eu sunt mâhnit. Omul nu sepoate împiedica să regrete un prieten vechi, cu toate că avea cele mai urâtedeprinderi din câte îşi poate închipui cineva; şi-apoi mi-a făcut destule mizerii.Abia împlinise douăzeci şi şapte de ani! Pare-mi-se că-i de vârsta ta! Cine-ar ficrezut că v-aţi născut în acelaşi an?!Mărturisesc că această lovitură a fost pentru mine mai grea decât emoţiaprovocată de moartea doamnei Linton. Sufletul mi-a fost cuprins de amintirilede odinioară! M-am aşezat pe prag şi-am plâns ca după o rudă de sânge,rugându-l pe doctorul Kenneth să caute o altă servitoare care să-l conducă lastăpân. Fără să vreau, mi-am pus întrebarea: o fi murit de moarte bună?Orice-aş fi făcut, gândul acesta mă chinuia şi era atât de persistent şi obositor,încât m-am hotărât să cer învoirea de a mă duce la Wuthering Heights să dauo mână de ajutor. Domnul Linton s-a codit mult până să consimtă, dar eu ampledat cu multă căldură făcându-l să înţeleagă cât de părăsit zăcea acoloEarnshaw şi i-am mai spus că fostul meu stăpân şi frate de lapte are tot atâtadrept la serviciile mele cât şi el. În afară de asta, i-am amintit că micul Haretone nepotul soţiei lui şi, în lipsa unei rude mai apropiate, el e cel care-ar trebuisă-l ocrotească, şi tot el ar trebui şi chiar trebuie să vadă în ce stare a rămasaverea şi să se ocupe de moştenirea lăsată de cumnatul său. Domnul Lintonnu era atunci în stare să se ocupe de asemenea chestiuni, dar mi-a îngăduit săplec. Avocatul domnului Linton fusese şi avocatul lui Earnshaw; aşa că m-amdus în sat şi l-am rugat să mă însoţească la Wuthering Heights. El dădu dincap, fiind de părere că Heathcliff trebuie lăsat în pace; susţinea că, dacă s-arcunoaşte adevărul, Hareton n-ar fi decât un cerşetor.— Tatăl său a murit plin de datorii, zise; întreaga lui avere e ipotecată şisingura şansă a moştenitorului său natural e să trezească oarecare simpatieîn inima creditorului, ca acesta să se poarte cu blândeţe faţă de copil.Când am ajuns la Heights, le-am explicat că venisem pentru a veghea catotul să se îndeplinească după cum se cuvine; iar Joseph, care părea destul detrist, s-a arătat tare mulţumit văzându-mă. Domnul Heathcliff a spus că nu pricepe pentru ce e nevoie de mine, dar că pot rămâne, dacă vreau, spre arândui cele de trebuinţă în vederea înmormântării.— La drept vorbind, observă el, trupul acestui nerod ar trebui îngropat la orăspântie fără nici un fel de ceremonie, întâmplător l-am lăsat ieridupă-amiază zece minute singur. În care timp a ferecat cele două uşi ale casei,împiedicându-mă astfel să intru, şi şi-a petrecut noaptea bând de unul singurpână ce n-a mai putut! Azi-dimineaţă am spart uşa, căci l-am auzit sforăind caun cal. L-am găsit culcat pe bancă; să-l fi jupuit ori scalpat şi tot nu s-ar fitrezit. Am trimis după Kenneth; dar până să sosească doctorul, bestia seschimbase într-un hoit, rece şi ţeapăn; aşadar, cred că eşti şi dumneata depărere că n-are rost să ne mai prăpădim atâta cu firea.Bătrânul servitor adeveri spusele lui Heathcliff, dar mârâi:— Era mai bine dacă se ducea el să cheme doctorul. Dacă rămâneam aici,eu i-aş fi purtat stăpânului ceva mai bine de grijă... Nu era mort când amplecat eu, nu, chiar defel!Am stăruit să i se facă o înmormântare ca lumea. Domnul Heathcliff mi-aspus că şi în această privinţă pot face cum vreau, dar să ţin seama că baniiieşeau din buzunarul lui. A păstrat o atitudine împietrită, indiferentă, care nuarăta nici bucurie, nici tristeţe; i se putea totuşi citi pe faţă o satisfacţie dură,sentiment pe care-l încerci după o muncă grea dusă la bun sfârşit. E dreptînsă că la un moment dat am observat şi ceva ce semăna a biruinţă: în clipacând oamenii au scos coşciugul din casă. A avut ipocrizia să se îmbrace îndoliu şi, înainte de a porni în urma sicriului, l-a urcat pe nefericitul de Haretonpe masă şi i-a şoptit, plin de mulţumire: — Acum, băiete, eşti "al meu". Şivom vedea noi dacă un copac creşte tot atât de încovoiat ca şi altul când îiîndoaie acelaşi vânt!Copilul, nebănuind nimic, ascultă cu plăcere cuvintele lui Heathcliff; sejuca cu favoriţii acestuia şi-i mângâia obrajii. Dar eu am înţeles totul şi-amspus pe-un ton înţepat:— Băiatul ăsta trebuie să se întoarcă cu mine la Thrushcross Grange,domnule. Căci nimic pe lumea asta nu este mai puţin al dumitale decât el!— Aşa ţi-a spus Linton? întrebă el.— Fireşte... Mi-a poruncit să-l aduc acasă, i-am răspuns.— Bine, zise nemernicul, nu-i momentul să discutăm asta acum, dar amchef să cresc un copil; spune-i deci stăpânului dumitale că, dacă vrea să mi-lia, voi fi silit să-l înlocuiesc cu propriul meu băiat. Nu-l voi lăsa nici pe Haretonsă plece aşa, cu una, cu două, dar pe celălalt sunt sigur că-l pot aduce aici cuuşurinţă! Nu uita să-i spui asta.Planul acesta fu suficient ca să ne lege mâinile. Când m-am întors i-amrepetat lui Edgar Linton totul. Acesta, indiferent dintr-un început, n-a maipomenit de nici un fel de intervenţie. Cred că nici n-ar fi izbutit, chiar dacă arfi dorit să facă ceva.Şi iată că musafirul devenise stăpân la Wuthering Heights. El eraproprietarul şi a dovedit avocatului — care, la rândul lui, a dovedit-o domnuluiLinton — că Earnshaw îşi ipotecase, petic după petic, tot pământul, căcipatima jocului de cărţi, care pusese stăpânire pe el, cerea tot mai mulţi bani şiHeathcliff fusese cel care-i împrumutase aceşti bani. Aşa că Hareton, care ar fitrebuit să fie cel dintâi gentleman din ţinut, a ajuns în stare de totalădependenţă faţă de duşmanul inveterat al tatălui său, şi trăieşte în propria lui casă ca o slugă, fără a avea măcar privilegiul de a primi un salariu; şi e cudesăvârşire incapabil să-şi facă dreptate din cauză că n-are pe nimeni pe lumeşi pentru că nici nu ştie că i s-a făcut o nedreptate.
