Era aproape în toiul verii când Edgar, după multă şovăială, cedărugăminţilor celor doi tineri, şi Catherine şi cu mine pornirăm în primanoastră plimbare călare pentru a ne întâlni cu vărul ei. Era o zi întunecată, cuzăpuşeală, fără soare, dar cu cerul prea pestriţ şi neguros ca să ne temem deploaie. Locul nostru de întâlnire fusese fixat la piatra de hotar de la încrucişareadrumurilor. Însă când am ajuns acolo, un mic păstor trimis în caleanoastră ne spuse că domnul Linton se afla chiar la marginea domeniuluiWuthering Heights şi ne-ar fi foarte îndatorat dacă am face câţiva paşiîntr-acolo.— Asta înseamnă că domnul Linton a uitat prima condiţie a unchiului său,am remarcat; el ne-a poruncit să rămânem pe moşia Grange şi, dacă maiînaintăm, ieşim de pe ea.— Bine, nu face nimic! Când vom ajunge la el o să întoarcem caii, răspunsetovarăşa mea, şi-o să ne plimbăm spre casa noastră.Dar când am ajuns lângă Linton— nu era la mai mult de-un sfert de milăde uşa casei lui—am văzut că n-avea cal şi-am fost silite să descălecăm şi să-ilăsăm pe ai noştri să pască. Era culcat pe iarbă, aşteptând să ne apropiem, şinu s-a ridicat până n-am fost la câţiva paşi de el. Dar umbla atât de greu şi eraatât de palid, încât am exclamat imediat:— Păi, domnule Heathcliff, dumneata nu eşti în stare să faci o plimbare îndimineaţa asta. Pari foarte bolnav!Catherine îl privi cu durere şi uimire. Exclamaţia de bucurie de pe buze ise transformă într-una de spaimă, iar cuvintele de bun-venit pentru orevedere atât de mult aşteptată se transformară într-o întrebare îngrijorată:dacă nu cumva se simte mai rău decât de obicei.— Nu... mai bine... mai bine! zise el gâfâind, tremurând şi ţinând-o demână, de parc-ar fi avut nevoie de sprijin.Ochii lui albaştri, mari, rătăceau timid asupra ei, iar cearcănele din jurullor le transformaseră expresia melancolică de odinioară într-una de duritatesălbăticită.— Dar îţi este mai rău, stărui verişoara; mai rău decât atunci când te-amvăzut ultima oară, eşti mai slab şi...— Sunt ostenit, o întrerupse el grăbit. E prea cald ca să umblăm, hai săşedem aici. Iar dimineaţa adeseori mă simt rău... Tăticu' spune că am crescutprea repede.Foarte nemulţumită de acest răspuns, Cathy se aşeză, iar el se întinsealături, lângă ea.— Asta seamănă cu paradisul tău, zise ea, făcând un efort să fie veselă. Îţiaduci aminte de învoiala noastră de a petrece două zile aşa cum ne place nouăcel mai mult? Asta-i, desigur, o zi pe placul tău, numai că cerul e cu nori, darsunt atât de uşori şi de străvezii încât e mai frumos decât dac-ar fi soare.Săptămâna viitoare, dacă poţi, o să mergem călare în parcul de la Grange;poate vedem şi paradisul meu.Linton n-avea aerul să-şi reamintească despre ce e vorba, şi se vedea câtcolo că-i e foarte greu să susţină o convorbire. Lipsa lui de interes pentru totce-i spunea Cathy, precum şi neputinţa de a o distra erau atât de evidenteîncât fata nu-şi putu ascunde dezamăgirea. Fiinţa şi purtarea lui Linton seschimbaseră într-un mod de nedescris. El care, odinioară, deşi morocănos, se putea transforma într-un om plăcut sub mângâieri, acum devenise cu totulapatic. Şi nu mai găsirăm aproape nici urmă din răutatea copilului care tenecăjeşte şi te enervează numai ca să fie mângâiat; am văzut însă cu-atât mailimpede pe omul grav bolnav, urâcios şi absorbit de nenorocirea lui, omul carerespinge orice mângâiere şi e gata să considere veselia altora drept o insultă.Catherine observă, ca şi mine, că prezenţa ei era mai degrabă o pedeapsădecât o plăcere pentru el, şi de aceea, fără şovăială, propuse să plecăm. Dar,spre surpriza noastră, această propunere l-a trezit pe Linton din letargie şi l-aadus într-o stare de agitaţie stranie. Privind înspăimântat spre casa de laHeights, ne-a implorat să mai rămânem cel puţin încă o jumătate de ceas.— Dar cred, zise Cathy, că te-ai simţi mai bine acasă la tine decât şezândaici; şi-apoi, după cum îmi dau seama, azi nu te pot distra cu poveştile,cântecele şi pălăvrăgeala mea. În astea şase luni ai ajuns mai înţelept decâtmine. Nu-ţi mai place ceea ce-mi place mie. Dacă aş şti ce să fac ca să teînveselesc puţin, aş sta cu plăcere.— Stai şi te odihneşte şi tu, răspunse el. Catherine, să nu crezi şi să nuspui că mă simt "foarte"rău. Zăpuşeala şi căldura mă apasă, dar înainte devenirea voastră m-am plimbat multă vreme singur. Spune-i unchiului că suntdestul de sănătos. Vrei?— Am să-i spun că asta zici "tu", Linton, dar eu nu pot afirma că-i aşa,observă tânăra mea domnişoară, uimită de încăpăţânarea cu care vărul eisusţinea un neadevăr atât de evident.— Să vii aici şi joia viitoare, continuă el, ferindu-se de privirile einedumerite. Şi transmite-i mulţumirile mele unchiului pentru că ţi-a îngăduitsă vii... cele mai călduroase mulţumiri, Catherine. Şi... dacă te întâlneşticumva cu tata şi te-ntreabă despre mine, nu-l lăsa să creadă c-am fost atât detăcut şi de prost. Nu face o mutră atât de tristă şi de abătută ca acum... o să seînfurie.— Nu-mi pasă de furia lui! exclamă Catherine, crezând că mânia luiHeathcliff se va abate asupra ei.— Dar mie-mi pasă, zise Linton, cutremurându-se. Nu-l întărâta împotrivamea, Catherine, căci e foarte brutal.— E sever cu dumneata, domnule Heathcliff? l-am întrebat. A obosit deatâta indulgenţă şi a trecut de la ura pasivă la ura activă?Linton se uită iar la mine, dar nu-mi răspunse. Şi după ce Cathy mai şezulângă el încă zece minute, în care timp Linton adormi cu capul căzut pe piept,scoţând doar câteva gemete înăbuşite de epuizare şi de durere, Cathy încercăsă-şi aline deziluzia şi porni după afine, împărţindu-şi apoi cu mine rodulmuncii. Lui nu-i oferi, căci îşi dădea seama că orice gest din parte-i îl oboseaşi-l plictisea.— A trecut o jumătate de ceas, Ellen? îmi şopti la ureche în cele din urmă.Nu văd pentru ce trebuie să mai stăm. A adormit şi sunt sigură că tăticu' abiaaşteaptă să ne vadă acasă.— Bine, dar nu-l putem lăsa aici dormind, i-am răspuns, trebuie să stămpână se trezeşte, ai răbdare. Erai atât de grăbită să pleci de-acasă, ţi-aduciaminte! Observ însă că dorinţa de a-l vedea pe bietul Linton ţi s-a evaporatdestul de iute!— Pentru ce a dorit "el" să mă vadă? întrebă Catherine. În momentele luide cea mai proastă dispoziţie îl iubeam mai mult decât în starea asta ciudată. Am impresia c-a fost silit să vină la... această întâlnire... de teamă să nu-l certetatăl lui. Dar eu nu vin aici ca să-i fac plăcere domnului Heathcliff, oricare ar fimotivele ce-l împing să-i poruncească lui Linton să îndure această pedeapsă.Deşi mă bucur că-i sănătos, îmi pare rău că-i mult mai puţin prietenos şi multmai rece faţă de mine.— Adică dumneata crezi că e mai sănătos?— Da, răspunse ea, pentru că, după cum ştii, e incapabil să nu seînduioşeze de suferinţele lui. Nu cred că acum e sănătos, aşa cum mi-a cerutsă-i spun lui tăticu', dar e foarte probabil că se simte mai bine.— Aici nu suntem de aceeaşi părere, domnişoară Cathy, am adăugat eu;după mine îi este mult, mult mai rău.În acel moment Linton tresări din moţăială îngrozitor de speriat şi întrebădacă nu cumva l-a strigat cineva.— Nu, zise Catherine, poate-ai visat. Nu pot pricepe pentru ce moţăi pecâmp dimineaţa!— Mi se pare că l-am auzit pe tata, gâfâi el şi-apoi îşi ridică privirea sprecerul posomorât de deasupra noastră. Sunteţi sigure că n-a vorbit nimeni?— Sigure de tot, răspunse vara lui. Numai Ellen şi cu mine: necontraziceam în ceea ce priveşte sănătatea ta. Eşti într-adevăr mai tare,Linton, decât astă-iarnă când ne-am despărţit? Dar sentimentul tău faţă demine sunt sigură c-a slăbit! Vorbeşte... aşa-i?Când răspunse, ochii îi erau plini de lacrimi:— Da, sunt mai tare!Dar, tot sub impresia glasului aceluia imaginar, privirea îi rătăcea de colocolo, căutând să-l descopere pe cel care-l strigase. Cathy se ridică.— Pentru azi ajunge, trebuie să ne despărţim, îi zise. N-am să-ţi ascund căam fost amarnic decepţionată de întâlnirea noastră, cu toate că n-am să spunasta nimănui; dar nu pentru că m-aş teme de domnul Heathcliff!— Taci! murmură Linton. Pentru numele lui Dumnezeu, taci! Uite-l căvine. Şi se agăţă de braţul bietei Catherine, luptându-se s-o mai reţină.Dar auzind acestea, ea se desfăcu în grabă şi o fluieră pe Minny, care-oasculta ca un câine.— Joia viitoare am să fiu aici! strigă ea, sărind în şa. La revedere!Grăbeşte-te, Ellen!Astfel l-am părăsit: aproape inconştient de plecarea noastră, mult preaabsorbit de spaima provocată de apropierea tatălui.Înainte de a ajunge acasă, dezamăgirea bietei Catherine se mai îndulci,transformându-se într-un sentiment complex de milă şi regret, în care seamesteca şi oarecare îngrijorare cu privire la sănătatea lui Linton şi a mediuluiîn care trăia. Aici îi împărtăşeam şi eu părerile, deşi am sfătuit-o să nuvorbească prea mult, sperând că cea de-a doua întâlnire ne va îngădui săjudecăm mai bine situaţia. Stăpânul ne-a cerut o amănunţită dare de seamăasupra plimbării noastre. Mulţumirile transmise de nepotul său au fostrelatate întocmai, dar peste toate celelalte domnişoara Cathy trecu uşor. Eu,de asemenea, i-am răspuns în doi peri la întrebări, căci nu ştiam ce să-iascund şi ce să-i dezvălui.
