La răscruce de vânturi-Emily Bronte

Capitolul 16

  Către ora douăsprezece noaptea veni pe lume Catherine, cea pe care-aţivăzut-o la Wuthering Heights; un copil firav, născut la şapte luni. Două oredupă aceea mama muri, fără a fi îndeajuns de conştientă pentru a-şi da seamade lipsa lui Heathcliff sau pentru a-l recunoaşte pe Edgar. Durerea domnuluiLinton constituie un subiect prea trist ca să stărui asupra lui; efectele s-auvăzut însă mai târziu; după părerea mea, durerea i-a fost agravată şi de faptulcă rămăsese fără moştenitor. Iar în timp ce priveam orfana, firavă, regretam şieu asta, acuzându-l, în gând, pe bătrânul Linton pentru că, printr-o părtinirenaturală, îşi lăsase averea fetei, şi nu fiului. Biata copilă nu era binevenită! Întimpul primelor ore ale existenţei ar fi putut scânci până şi-ar fi dat sufletul,căci nu-i păsa nimănui de ea. Mai târziu am dres noi această lipsă de atenţie,dar începutul vieţii ei a fost atât de lipsit de dragoste cum pare să-i fie şisfârşitul.Dimineaţa următoare — luminoasă şi veselă — se furişase uşurel în casăprin obloanele încăperii tăcute, cu o strălucire suavă si dulce, învăluind patulşi pe cea întinsă pe el. Edgar Linton, cu ochii închişi, stătea cu capul pe pernadoamnei Linton. Chipul lui tânăr şi pur părea aproape tot atât de lipsit deviaţă şi aproape tot atât de nemişcat ca şi al moartei. Numai că al lui exprimaoboseala unui chin istovitor, pe când al ei o pace desăvârşită. Fruntea senină,pleoapele închise, buzele zâmbind: nici un înger din cer n-ar fi putut fi maifrumos decât Catherine. Iar eu am fost cuprinsă de aceeaşi linişte nesfârşită încare odihnea fosta mea stăpână. Sufletul meu n-a fost niciodată într-o staremai înălţătoare dacât cea pe care o resimţeam privind imaginea netulburată aliniştii devine. Fără să vreau am auzit în mine ecoul cuvintelor spuse de ea cucâteva ore în urmă: "Incomparabil mai departe şi mai presus de voi toţi!"Indiferent dacă era încă pe pământ sau ajunsese în cer, sufletul ei se afla laDumnezeu!Nu ştiu dacă asta e o trăsătură care mă caracterizează pe mine, sau poatec-o mai au si alţii, dar rareori mi se întâmplă să nu mă simt fericită atuncicând veghez într-o cameră mortuară, dacă şi celelalte persoane îndoliate augrijă să-şi îndeplinească această îndatorire fără a da dovadă de-o deznădejde frenetică. Mie mi se pare că mortul se odihneşte — o odihnă pe care nicipământul şi nici iadul n-o pot tulbura. Eternitatea în care intră cei duşi de pelume, e viaţă fără margini, iubire fără de sfârşit şi fericire deplină. Cu-acelprilej am observat cât egoism zace, chiar şi într-o iubire ca a domnului Linton,când regreta atât de tare tihna binecuvântată de care se bucura Catherine. Edrept că omul s-ar fi putut întreba dacă, după viaţa plină de capricii şineastâmpăr pe care o dusese, merita să ajungă în cele din urmă la un asemenealiman al păcii. Te puteai îndoi în momente de rece judecată, dar nu înfaţa cadavrului ei. Liniştea trupului mort era o chezăşie că frământarea dintrecut se potolise.— Credeţi că asemenea oameni sunt fericiţi în lumea cealaltă, domnuleLockwood? Ce n-aş da să ştiu!Am refuzat să răspund la întrebarea doamnei Dean care mi se păru cameterodoxă.— Mi s-a părut că stăpânul adormise şi, curând după răsăritul soarelui,am îndrăznit să părăsesc camera şi să mă furişez afară, în aerul curat şiproaspăt. Servitorii credeau c-am ieşit să-mi alung toropeala după o vegheatât de prelungită; de fapt însă, motivul meu principal era să-l văd pe domnulHeathcliff. Dacă ar fi stat toată noaptea printre brazi, n-ar fi auzit nimic dinforfota de la Grange; doar poate galopul călăreţului trimis la Gimmerton. Dardacă s-ar fi apropiat de casă, şi-ar fi putut da seama, după luminile care semişcau încoace şi-ncolo, după deschisul şi închisul uşilor, că se petrecea cevaneobişnuit. Doream să dau de el, cu toate că mi-era teamă. Ştiam că eu suntcea care trebuie să-i dau îngrozitoarea veste şi voiam să scap de aceastăîndatorire, dar "cum" anume să procedez nu ştiam. Era acolo, în parc... la odepărtare de câţiva paşi. Stătea rezemat de un frasin bătrân: n-avea pălărie,iar părul i se umezise de roua scuturată de pe crengile înmugurite. Stătusemultă vreme aşa, nemişcat, căci am văzut o pereche de mierle care,preocupate să-şi facă cuibul, zburau de colo, colo, foarte aproape de el,nestingherite, de parcă şi el ar fi fost un trunchi de copac. Când m-amapropiat, păsările şi-au luat zborul, iar el şi-a ridicat ochii şi-a zis:— A murit, nu te-am aşteptat pe dumneata ca să-mi spui asta. Lasăbatista, nu boci în faţa mea. Blestemaţi fiţi cu toţii, ea n-are nevoie de lacrimile"voastre"!Plângeam atât de mila lui cât şi de mila ei; uneori ne e milă de făpturilecare nu simt nimic nici pentru ele, nici pentru alţii. Când i-am văzut faţa,mi-am dat seama că ştia de nenorocirea care se întâmplase, şi un gând ciudatîmi trecu prin minte: că inima i se potolise şi se ruga, căci buzele i se mişcau şiprivirile îi erau plecate în pământ.— Da, a murit, i-am răspuns, oprindu-mi hohotele de plâns şiştergându-mi obrajii. S-a dus în cer, sper, unde ne vom întâlni cu toţii, dacăluăm bine aminte şi ne abatem de pe căile rele pentru a merge pe cele bune.— Aşadar "ea" a luat bine aminte? întrebă Heathcliff încercând sărânjească. A murit ca o sfântă? Haide, povesteşte-mi tot ce s-a petrecut. Cuma murit...Încercă să-i rostească numele, dar nu fu în stare, şi, strângându-şi buzele,se luptă în tăcere cu durerea care-l sfâşia, înfruntând în acelaşi timp, cuprivirea lui sălbatică şi fixă, compătimirea mea.— Cum a murit? reîncepu în cele din urmă... dar în ciuda curajului său, se văzu silit să se sprijine de copacul de alături; căci după lupta pe care o dusesetremura, fără să vrea, din cap până-n picioare."Sărmane nenorocit, mi-am zis, ai nervii şi inima la fel cu semenii tăi! De cete străduieşti să-ţi ascunzi sentimentele? Trufia ta nu-l poate orbi peDumnezeu! Îl ispiteşti să te chinuiască până când îţi va smulge un strigăt deumilinţă."— Liniştită ca o mieluşea! i-am răspuns tare. A suspinat adânc şi s-aîntins ca un copil care se trezeşte şi adoarme din nou. Cinci minute dupăaceea am mai simţit o mică zvâcnire în inima ei, şi apoi nimic!— Şi... a mai pomenit de mine? întrebă el, şovăind, ca şi cum i-ar fi fostteamă că răspunsul meu ar putea cuprinde amănunte pe care nu le-ar puteaîndura.— Nu şi-a mai venit în fire din clipa în care-ai plecat de lângă ea şi n-a mairecunoscut pe nimeni, i-am spus. Zace cu un zâmbet senin pe faţă, şi ultimeleei gânduri s-au întors la zilele frumoase de odinioară. Viaţa i s-a sfârşit într-unvis dulce... De s-ar putea trezi în lumea cealaltă tot atât de liniştită!— De s-ar trezi în chinuri! strigă el cu o vehemenţă înspăimântătoare,lovind cu piciorul în pământ şi gemând, cuprins brusc de o suferinţă pe carenu şi-o putea stăpâni. A fost o mincinoasă până la sfârşit! Unde e? Nu-i"acolo"... nu-i în cer... n-a pierit... unde-i? Oh! Ai spus că nu-ţi pasă desuferinţele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune... şi-am s-o repetpână-mi va înţepeni limba... Catherine Earnshaw, să n-ai linişte câtă vremesunt eu în viaţă! Ai spus că eu te-arn ucis... atunci vino şi mă urmăreşte! Ceiucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna... fă-mă săînnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O,Doamne! Nu găsesc cuvinte! "Nu" pot trăi fără viaţa mea! "Nu" pot trăi fărăsufletul meu!Îşi izbi capul de trunchiul noduros al copacului şi, ridicându-şi privirea,începu să urle, dar nu ca un om, ci ca o fiară străpunsă de cuţite şi suliţe. Amobservat pe scoarţa copacului mai multe dâre de sânge; mâna şi fruntea îierau, de asemenea, însângerate. Probabil că scena la care am fost martoră serepetase şi în cursul nopţii. N-aş putea spune că mi-a provocat milă... maidegrabă m-a înspăimântat; totuşi nu-mi venea să-l las acolo în starea aceea.Dar în clipa în care şi-a revenit destul ca să observe că privirile mele îlurmăresc, mi-a poruncit, răcnind, să plec; iar eu l-am ascultat. Durerea luidepăşea priceperea mea de a-l linişti sau mângâia!Înmormântarea doamnei Linton fusese fixată pentru vineri, şi până atuncicoşciugul rămase deschis în salonul cel mare, acoperit cu flori şi frunzeparfumate. Linton îşi petrecu acolo zilele şi nopţile, păzind-o; şi — faptnecunoscut de ceilalţi, ci numai de mine — Heathcliff îşi petrecu toate nopţileîn grădină, dar ştiam c-ar vrea să intre înăuntru dacă s-ar fi putut. Şi marţi,puţin după ce se întunecase, când stăpânul meu, frânt de oboseală, fu silit săse retragă pentru două ore, mişcată de perseverenţa lui, m-am dus şi-amdeschis una din ferestre, vrând să-i dau prilejul să-şi ia rămas bun de lachipul palid al idolului său. Profită numaidecât de ocazie, dar cu prudenţă.Atât a fost de prundent, încât n-a făcut nici cel mai mic zgomot care să-i fiputut trăda prezenţa. Şi adevărul e că nici eu n-aş fi ştiut că fusese acolo dacăn-aş fi văzut că vălul de pe faţa moartei nu mai era aşezat ca înainte şi dacăn-aş fi observat, jos, o buclă de păr blond, legată cu un fir de argint; după ce-am cercetat-o, m-am convins că fusese scoasă din medalionul de la gâtuldoamnei Linton. Heathcliff deschisese bijuteria, azvârlise conţinutul şi puseseîn loc o buclă neagra din părul lui. Eu le-am împletit pe amândouă şi le-amînchis apoi în medalion.Domnul Earnshaw fu poftit, fireşte, să însoţească până la mormântrămăşiţele pământeşti ale surorii lui. Nu se scuză, dar nici nu veni, aşa încât,în afară de soţul ei, cortegiul fu compus numai din arendaşi şi servitori.Isabella nu fusese poftită.Locul unde urma să fie înmormântată Catherine, spre mirarea sătenilor,n-a fost nici în capelă, în cavoul familiei Linton, nici lângă mormintele rudelorei, ci în altă parte. Fu săpat pe povârnişul verde din colţul cimitirului, undezidul era atât de scund, încât buruienile şi afinii de pe dealuri se căţăraseră peel şi trecuseră de cealaltă parte; acum e aproape acoperit de un dâmb deturbă. Soţul ei odihneşte în acelaşi loc, şi fiecare îşi are mormântul însemnatcu câte o simplă piatră funerară la cap şi o lespede cenuşie la picioare.