În timp ce mă urcam la etaj, femeia mă sfătui să acopăr lumina lumânăriişi să nu fac nici un zgomot, căci stăpânul avea idei ciudate în privinţa odăii încare mă va adăposti şi niciodată nu lăsa de bunăvoie să doarmă cinevaîntr-însa. O întrebai motivul. Ea îmi răspunse că nu ştie. Trăia aici abia de unan sau doi, iar oamenii casei aveau atâtea deprinderi ciudate, încât nu voia săînceapă a-i descoase.Eu, la rându-mi, prea zdruncinat pentru a mai fi şi curios, închisei uşaşi-mi făcui ochii roată ca să-mi găsesc patul. Întregul mobilier se compuneadintr-un scaun, un scrin şi un dulap mare de stejar, în care erau tăiate,tocmai sus, câteva firide ce semănau cu ferestrele unui cupeu. Mă apropiai deaceastă construcţie şi, privind înăuntru, văzui că e un original pat de modăveche, făcut astfel încât să înlăture necesitatea ca fiecare membru al familieisă aibă o cameră separată. De fapt, patul forma o mică încăpere, iar poliţainterioară a unei ferestre servea drept masă. Deschizând tăbliile patului, intraicu lumânarea aprinsă şi, după ce închisei tăbliile la loc, mă simţii la adăpostfaţă de curiozitatea lui Heathcliff şi a celorlalţi ai casei.Într-un colţ al poliţei pe care îmi aşezasem lumânarea, se afla un vraf decărţi mucegăite, iar poliţa toată era acoperită cu inscripţii zgâriate în vopseauaei. De fapt, nu era decât un singur nume scris cu diferite litere, mari şi mici:"Catherine Earnshaw", ici şi colo "Catherine Heathcliff", si apoi iarăşi"Calherine Linton".Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind mereuCatherine Earnshaw... Heathcliff... Linton... , până când pleoapele mi seînchiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închişi, şi în întuneric îmiapăru numele "Catherine" în litere albe, luminoase, roind ca nişte năluci vii;iar când m-am deşteptat, încercând să alung acest nume obsedant, amdescoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din cărţile vechi şi căîntreaga încăpere mirosea a piele de viţel arsă. Am rupt mucul fitilului şi,simţindu-mă foarte rău din pricina frigului şi a mirosului, m-am aşezat încapul oaselor şi am deschis pe genunchi tomul atins de flacără. Era o "Biblie"tipărită cu litere mici şi care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. Foaia albăde la început purta inscripţia "Catherine Earnshaw, cartea ei", şi o dată, camcu un sfert de veac în urmă. O închisei şi luai alta, apoi alta, până când lecercetai pe toate. Catherine avea o bibliotecă aleasă, şi starea de uzură acărţilor dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai aşa cum s-ar fi cuvenit: abiaun capitol scăpase de comentariile scrise cu peniţa — cel puţin aşa mi se părumie — căci fiecare porţiune albă lăsată de tipograf era acoperită de scrisul ei. Unele erau propoziţii răzleţe, altele formau un adevărat jurnal, zmângălit cuun scris neîndemânatic de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabilcă i s-a părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea deosebită de a găsio excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schiţată cam primitiv, darfoarte asemănătoare. Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscutaCatherine şi începui imediat să-i descifrez hieroglifele pălite."O duminică îngrozitoare! începea aliniatul. Aş vrea să se întoarcă tata,Hindley îi ţine locul într-un mod infernal, purtarea lui faţă de Heathcliff eatroce. H. şi cu mine ne vom răzvrăti. Astă-seară am pus totul la cale.Toată ziua a plouat cu găleata; nu ne-am putut duce la biserică, aşa căJoseph a socotit de datoria lui să ne facă un serviciu divin în pod. Pe cândHindley şi cu soţia lui se încălzeau jos în faţa unui foc plăcut — sunt gata săjur că făceau orice, numai ,,Biblia" n-o citeau — Heathcliff, cu mine şi cunenorocitul de rândaş a trebuit să ne luăm cărţile de rugăciuni şi să ne urcămsus: ne-am aşezat la rând, pe un sac de grâu, unde, suspinând si tremurând,trăgeam nădejde că-l va cuprinde frigul şi pe Joseph, aşa că va avea interesulsă ne facă o slujbă scurtă. Dar ce nădejde deşartă! Serviciul divin a ţinut exacttrei ceasuri, şi totuşi, când ne-a văzut coborând, fratele meu a avutneobrăzarea să exclame:«Ce, aţi şi isprăvit?»Duminica seara eram de obicei lăsaţi să ne jucăm, dacă nu făceam preamultă gălăgie; dar acum e de ajuns un simplu chicot de râs ca să fim puşi lacolţ!«Uitaţi că aveţi un stăpân aici în casă, zise tiranul. Praf îl fac pe primul caremă scoate din fire! Ţin să fie o desăvârşită seriozitate şi tăcere. Aha! Tu erai,băiete? Frances, scumpa mea, trage-l de păr când treci pe lângă el: l-am auzitpocnind din degete.»Frances îl trase straşnic de păr pe Heathcliff, apoi se duse şi se aşeză pegenunchii soţului ei; şi iată-i şezând acolo ca doi copilaşi, sărutându-se şivorbind prostii cu ceasurile — palavre tâmpite de care ar fi trebuit să le fieruşine! Noi ne-am ghemuit cât am putut mai bine în firida bufetului. Tocmaine legasem laolaltă şorţurile şi le agăţasem în chip de perdea, când Josephintră, după ce dăduse o raită pe la grajduri. Smulse munca mâinilor mele, îmitrase câteva palme şi croncăni:«Stăpânu' abia a fost îngropat, sabatu' încă nu-i isprăvit, glasu'"Evangheliei", răsună încă în urechile voastre şi voi îndrăzniţi să vă ţineţi delucruri lumeşti?! Ruşine să vă fie! Staţi ca lumea, copii răi ce sunteţi! Sunt aicidestule cărţi bune, dacă vreţi să le citiţi: şedeţi şi gândiţi-vă la mântuireavoastră!»Şi, zicând acestea, ne sili să ne aşezăm în capul oaselor, aşa ca până la noisă poată ajunge o rază slabă de la focul destul de îndepărtat, la a cărei luminăsă citim textul vechiturilor pe care ni le puse în braţe. Nu mai puteam răbda.Am prins de cotor tomul meu murdar si l-am azvârlit în coteţul câinilor,jurând să urăsc cărţile bune. Cartea lui Heathcliff zbură dintr-o lovitură de piciorîn acelaşi loc. Şi atunci să vezi zarvă!«Dom'le Hindley! strigă capelanul nostru. Dom'le, sări încoace!Domnişoara Cathy a rupt coperta la "Coiful Mîntuirii", şi Heathcliff, cuprins demânie, a dat cu picioru' în "calea ce duce la pieire"!5 Tare păcat că-i laşi s-oapuce pe făgaşu' ăsta! Ei! Bătrânul le-ar arăta el lor... da' s-a dus!»Hindley a venit repede din paradisul său de lângă cămin şi, prinzându-nepe unul de guler şi pe celălalt de braţ, ne-a aruncat dintr-o mişcare înbucătăria din dos; iar acolo Joseph declară cu solemnitate că, în mod absolutsigur, aşa cum îl vedem şi cum ne vede, «Scaraoţchi» va veni să ne ia. Şi, astfelmângâiaţi, ne căutarăm fiecare câte un colţ, pentru a aştepta sosireadiavolului. Eu am pus mâna pe această carte şi pe o călimară de pe poliţă, amîntredeschis uşa dinspre sală pentru a avea lumină şi mi-am petrecut vreodouăzeci de minute scriind; dar tovarăşul meu e nerăbdător şi propune să neînsuşim mantaua lăptăresei şi, la adăpostul ei, s-o luăm razna pe coclauri.Straşnică idee: când bătrânul hain va intra, va crede că profeţia lui s-aîmplinit. În ploaia de afară nu poate fi nici mai frig şi nici mai mare umezealădccât este aici."•••••••••••••••••••••••••Catherine şi-a împlinit probabil planul, căci fraza următoare avea altsubiect: devenise plângăreaţă."Nici nu mi-am închipuit că Hindley mă va face să plâng atât! scria ea. Mădoare capul de nu-l pot ţine pe pernă şi totuşi nu pot ceda. SărmanulHeathcliff! Hindley zice că-i un vagabond şi nu vrea să-l lase să şadă cu noi,nici să mai mănânce cu noi la masă; şi zice că eu să nu mă mai joc cu el şiameninţă că-l dă afară din casă de-i călcăm porunca. Îl învinuieşte pe tata(cum îndrăzneşte?) că s-a purtat prea blând cu Heathcliff si jură că-l va puneel la locul lui."•••••••••••••••••••••••••••Descifrând pagina aceea cam ştearsă, am început să moţăi: ochii îmirătăceau de la scrisul de mână la cel de tipar. Am văzut un titlu tipărit cu litereroşii, ornamentate:"De Şaptezeci şi Şapte de ori Şapte şi Primul peste cele de Şaptezeci de oricâte Şapte. Predică rostită de venerabilul Jabes Branderham, în Capela de laGimmerton Sough". Şi în timp ce, pe jumătate treaz, îmi munceam creierul săghicesc cum a putut trata venerabilul Jabes Branderham acest subiect, capulîmi căzu pe pernă şi adormii. Vai, ce urmări poate avea un ceai prost, băutîntr-o dispoziţie proastă! Căci ce altceva m-ar fi putut face să trăiesc o noapteatât de înfiorătoare? De când mă ştiu n-am avut o noapte ca asta!!Am început să visez încă înainte de a pierde cunoştinţa locului în care măaflam. Se făcea că era dimineaţă şi că pornisem cu Joseph drept călăuză sprecasă. Pe drumul nostru troienele de zăpadă erau înalte de mulţi metri şi, întimp ce înaintam cu greu, tovarăşul meu mă bătea la cap neîncetatdojenindu-mă că n-am luat cu mine un toiag de pelerin, spunând că fără el nuvoi putea intra niciodată în casă. În acelaşi timp, învârtea cu mândrie unciomag cu un nod mare în vârf, care, după câte înţelesesem eu, era chiartoiagul despre care-mi vorbea. La început mi s-a părut absurd că aş puteaavea nevoie de o asemenea armă pentru a pătrunde în propria mea locuinţă.Apoi, o idee nouă îmi trecu prin minte. Nu mergeam acasă, ci ne duceam săascultăm predica faimosului Jabes Branderham având ca subiect textulbiblic: "De şaptezeci de ori câte şapte" şi unul dintre noi, poate Joseph, poate predicatorul, poate eu, săvârşisem "Primul păcat peste cele de şaptezeci de oricâte şapte", iar vinovatul urma să fie dat în vileag şi excomunicat.Sosirăm la capelă. De fapt, în plimbările mele trecusem de două sau treiori pe lângă ea; e aşezată în vale, între două dealuri, pe un mic dâmb lângă omlaştină. Se spune despre mlaştină că mâlul ei, amestecat cu turba,îndeplineşte toate cerinţele pentru a îmbălsăma cele câteva cadavre aflate înadânc. Acoperişul capelei s-a păstrat neatins până-n ziua de azi, dar deoareceleafa pastorului consta numai din douăzeci de lire pe an şi o locuinţă cu douăîncăperi, care ameninţă în mod vertiginos să devină una singură, nimeni numai vrea să îndeplinească slujba de pastor în această parohie, mai ales cîndtoată lumea spune că orice credincios ar prefera să-l lase să moară de foamedecât să-i mărească veniturile cu un "penny" din punga lui. Totuşi, în visulmeu, Jabes se afla în faţa unei capele pline de oameni ce-l ascultau culuare-aminte; iar el predica — Doamne-Dumnezeule, ce predică! Era împărţităîn "patru sute nouăzeci" de părţi, fiecare parte făcând cât o cuvântareobişnuită rostită de la amvon, şi referindu-se fiecare la un anumit păcat! Aveaun sistem propriu de a interpreta textul biblic, aşa încât credinciosulsăvârşea, în mod implacabil, de fiecare dată alte păcate. Acestea erau cât sepoate de ciudate: încălcări de porunci pe care nu mi le-aş fi putut închipuivreodată.Şi se făcea că eram tare ostenit! Mă zvârcoleam, căscam, mă fura iarsomnul şi iarăşi m-am trezit. M-am ciupit şi m-am înţepat, mi-am frecat ochii,m-am ridicat în picioare, m-am aşezat din nou la locul meu pe bancă,făcându-i lui Joseph semn cu cotul, ca să-mi spună dacă pastorul va isprăvivreodată predica. Eram condamnat s-o ascult în întregime: în sfârşit, ajunsesela "Primul păcat peste cele de şaptezeci de ori câte şapte". În această clipă deparoxism, o inspiraţie bruscă m-a cuprins: am fost îmboldit să mă ridic înpicioare şi să-l denunţ pe Jabes Branderham drept făptuitorul păcatului ce nupoate fi iertat nici unui creştin."Domnule, exclamai, şezând între aceşti patru pereţi am îndurat şi iertatîntr-o singură împrejurare cele patru sute nouăzeci de capitole ale cuvîntăriidumitale! De şaptezeci de ori câte şapte mi-am luat pălăria şi am dat să plec,de şaptezeci de ori câte şapte m-ai silit în mod cu totul neîntemeiat să mă aşezdin nou. Al patru sute nouăzeci şi unulea a depăşit marginile răbdării mele.Tovarăşi de suferinţă, năpustiţi-vă asupra lui! Daţi-l jos, faceţi-l praf, să numai rămână nici urmă din el!"După o pauză solemnă, Jabes, aplecat peste perna de la amvon, strigă:"«Tu eşti omul acela! 6» De şaptezeci şi şapte de ori câte şapte ţi-ai strâmbatfaţa căscând... de şaptezeci şi şapte de ori câte şapte m-am sfătuit cu sufletulmeu, zicând: iată, aceasta este slăbiciunea omenească! Şi aceasta se poateierta! Primul păcat peste cele şaptezeci de ori câte şapte s-a săvârşit. Fraţilor,împliniţi judecata hotărâtă. Această cinste se cuvine tuturor sfinţilor!După aceste cuvinte de încheiere, întreaga adunare, ridicându-şi toiegelede pelerini, năvăli în jurul meu ca un singur om. Iar eu, neavând nici o armăcu care să mă apăr, am început să mă lupt cu Joseph, cel mai apropiat şi celmai feroce adversar al meu, pentru a-i lua toiagul.În învălmăşeală, mai multeciomege se întâlniră, iar loviturile destinate mie căzură asupra altor căpăţâni.Capela toată răsuna de lovituri şi contralovituri: mâna fiecărui om era ridicatăîmpotriva vecinului său, iar Branderham, nevrând să stea degeaba, îşi manifesta zelul printr-o ploaie de lovituri iuţi şi zgomotoase în pupitrulamvonului, care răsunau atât de puternic, încât în cele din urmă, sprenespusa mea uşurare, m-am trezit din somn. Ce mă făcuse să visez vacarmulacela cumplit? Ce jucase rolul lui Jabes în gălăgia aceea? Nimic altceva decâto ramură de molift, care în puterea furtunii atingea zăbrelele ferestrei mele şiîşi izbea de geam conurile uscate! O clipă am ascultat bănuitor, apoi, după ceam descoperit ce-mi tulburase somnul, mă întorsei pe cealaltă parte şi adormiipentru a visa din nou; un vis, dacă se poate, şi mai urât decât cel dinainte.De data aceasta îmi dădeam seama că eram culcat în încăperea aceeastrâmtă de stejar şi auzeam desluşit vântul năprasnic şi zăpada viscolind;auzeam, de asemenea, creanga de molift făcând mereu acelaşi zgomotsupărător, numai că acum îi cunoşteam cauza adevărată. Mă enerva însă atâtde tare, încât m-am hotărât să-i pun capăt dacă se poate; şi astfel m-amridicat şi am încercat să deschid fereastra. Cârligul era înţepenit în belciug,lucru observat de mine în stare de veghe, dar uitat apoi.— Orice-ar fi, trebuie să pun capăt zgomotului! murmurai şi, spărgândgeamul cu pumnii, am scos afară un braţ pentru a prinde creanga care măsupăra; dar în locul ei, degetele mele se încleştară pe degetele unei mâini mici,reci ca gheaţa! Cuprins de groaza înspăimântătoare a coşmarului, am încercatsă-mi retrag braţul, dar mâna se agăţase de braţul meu şi un glas de omelancolie sfâşietoare, plângând în hohote, spunea:"Lasă-mă să intru, lasă-mă să intru!""Cine eşti?" întrebai, luptând între timp să-mi trag braţul."Catherine Linton, răspunse glasul tremurător. M-am întors acasă, amrătăcit pe coclauri!" (De ce m-am gândit la "Linton"? Citisem doar de douăzecide ori "Earnshaw" şi numai o dată "Linton").Pe când vorbea am zărit în întuneric o faţă de copil ce privea pe fereastră.Groaza mă umplu de cruzime şi, văzând că zadarnic încerc să mă desprind deaceastă făptură, i-am tras mâna pe geamul spart, frecându-i încheietura de el,până când începu să curgă atâta sânge, de se udară aşternuturile. Dar ea sevăita mai departe: ,,Lasă-mă să intru!" şi continua să mă strângă cu putere,aproape înnebunindu-mă de spaimă."Dă-mi drumul dacă vrei să te las să intri, i-am spus în cele din urmă —altfel n-am cum!"Degetele i se desfăcură, eu mi-am tras mâna prin gaura geamului, amaşezat repede cărţile în stivă în faţa geamului şi mi-am astupat urechilepentru a nu mai auzi rugămintea aceea sfâşietoare. Cred că am stat aşa, cuurechile astupate, cam un sfert de ceas; totuşi, când am ascultat din nou,plânsul acela jalnic nu contenise! "Pleacă de-aici! i-am strigat; n-am să te lassă intri niciodată, chiar de m-ai ruga douăzeci de ani!" "Sunt douăzeci de anide atunci, boci glasul, douăzeci de ani de când nu-mi găsesc locul!"La aceste vorbe se auzi o uşoară zgârietură în fereastră, iar stiva de cărţi seclătină, de parcă ar fi împins-o cineva. Am încercat să sar din pat, dar nu măputeam urni din loc. Atunci, cuprins de o spaimă îngrozitoare, am început săurlu cât mă ţinu gura. Spre marea-mi uluire, am descoperit că ţipetele melenu fuseseră numai ale visului, căci paşi grăbiţi se apropiară de uşa camerei; omână viguroasă o deschise, împingând-o cu putere, iar prin firidele tăiate înpartea de sus a patului licări o lumină. M-am ridicat în capul oaselor,tremurând şi ştergându-mi sudoarea de pe frunte. Intrusul părea nedumerit şi bombănea ceva vorbind ca pentru el. În cele din urmă întrebă în şoaptă, caşi cum nu s-ar fi aşteptat la vreun răspuns:— E cineva aici?Am socotit că e mai bine să-i mărturisesc prezenţa mea, căci, după tonulcu care vorbea Heathcliff, eram convins că dacă tac el îşi va continuacercetările. O dată hotărârea luată, m-am întors şi am deschis tăbliile patului.Va trece multă vreme până voi putea uita urmările acestui gest al meu.Heathcliff stătea aproape de uşă în cămaşă şi pantaloni, ţinând în mână olumânare ce-i picura pe degete; iar obrazul îi era alb ca peretele de care serezema. Prima scârţâitură a tăbliei patului îl cutremură ca un şoc electric.Lumânarea îi sări din mână la o depărtare de câţiva paşi şi era atât detulburat, încât abia o putu ridica.— Sunt eu, musafirul dumneavoastră, domnule! i-am strigat, vrând să-ievit umilinţa de a-şi mai arăta spaima aceea cumplită. Am avut nenorocul săţip în somn din pricina unui coşmar îngrozitor. Îmi pare rău că v-am deranjat.— Oh, bată-te Dumnezeu, domnule Lockwood! Mai bine te-ai fi dus la...începu gazda mea, punând lumânarea pe un scaun, deoarece nu era în stares-o ţină dreaptă în mână. Şi cine te-a adus în odaia asta? continuă,înfigându-şi unghiile în palmă şi scrâşnind din dinţi pentru a-şi opri tremurulfălcilor. Cine te-a adus? Îmi vine să-l dau afară din casă chiar acum, în clipaasta!— Servitoarea dumneavoastră, Zillah, îi răspunsei, sărind din pat şigrăbindu-mă să mă îmbrac. Nu-mi pasă dac-o daţi afară, ar fi o pedeapsăbinemeritată. Cred c-a vrut să verifice pe socoteala mea dacă în camera astaumblă stafii sau nu. Ei bine, să ştiţi că mişună în ea stafiile şi duhurile rele!Aveţi dreptate s-o ţineţi încuiată, vă asigur. Nimeni nu v-ar mulţumi pentru onoapte petrecută într-o asemenea vizuină!— Ce vrei să spui? întrebă Heathcliff, şi ce ai de gând să faci? Culcă-te laloc şi dormi până dimineaţă, dacă tot eşti aici. Dar, pentru numele luiDumnezeu, nu mai striga atât de înfiorător! N-ai nici o scuză în afară de cazulcă cineva ţi-ar fi tăiat beregata.— Dacă mica drăcoaică ar fi reuşit să intre pe fereastră, m-ar fi sugrumat,desigur! îi răspunsei. Eu n-am de gând să mai îndur persecuţiile strămoşilordumneavoastră. Reverendul Jabes Branderham vă era rudă din parteamamei? Iar fluşturatica aceea, Catherine Linton, ori Earnshaw, ori mai ştiu şieu cum o chema, trebuie să fi fost un sufleţel nestatornic şi afurisit! Mi-a spusc-a umblat hoinară vreme de douăzeci de ani. Pedeapsă dreaptă pentru marileei păcate săvârşite în timpul vieţii pământeşti, nu mă îndoiesc!Abia rostisem aceste cuvinte, când mi-am dat seama de legătura dintrenumele lui Heathcliff şi al Catherinei, lucru pe care-l uitasem cu desăvârşire şipe care nu mi l-am reamintit decât după ce m-am trezit de-a binelea. Văzândcât am fost de neghiob, am roşit, dar prefăcându-mă că nu observ jignirea,m-am grăbit să adaug:— Adevărul este, domnule, că prima parte a nopţii am petrecut-o... Aicim-am oprit din nou, deşi era cât pe-aci să spun "cercetând acele cărţi vechi",ceea ce i-ar fi dezvăluit că le cunoşteam cuprinsul, atât cel tipărit cât şi celscris de mână; de aceea, venindu-mi în fire, am continuat: ...silabisind numelezgâriat pe poliţa ferestrei, îndeletnicire monotonă, menită să mă facă să adormmai repede, ca de pildă număratul sau...— Ce ţi-o fi trecând prin cap de-mi vorbeşti mie astfel?! tună Heathcliff cuo vehemenţă sălbatică. Cum, cum îndrăzneşti, aici, în casa mea?! Doamne, enebun de vorbeşte aşa! zise, lovindu-şi fruntea cu furie.Nu ştiam ce să fac, să mă supăr de tonul cu care-mi vorbea, sau să-micontinui explicaţia? Dar omul mi se păru atât de profund emoţionat încât mise făcu milă de el şi am continuat să-i povestesc visul, afirmându-i că nuauzisem niciodată numele de Catherine Linton, dar pentru că-l citisem atât dedes mă impresionase şi, când n-am mai fost stăpânul imaginaţiei mele, s-apersonificat. Încetul cu încetul, în timp ce vorbeam, Heathcliff înainta până-numbra patului şi, în cele din urmă, se aşeză, aproape ascuns în dosulacestuia. Dar, din respiraţia lui întretăiată şi grea, am ghicit că se străduia săînvingă o emoţie extrem de puternică. Nevrând să-i arăt că mi-am dat seamade lupta pe care o duce, am continuat să mă îmbrac căutând să fac zgomot, şi,uitându-mă la ceas, am început să vorbesc singur despre lungimea nopţiiaceleia.— Încă nu e nici ora trei! Aş fi jurat că e şase. Aici timpul stă pe loc. Trebuiesă ne fi culcat pe la opt!— Iarna întotdeauna la nouă, şi scularea la patru, zise gazda mea,înăbuşindu-şi un geamăt; şi mi se păru, după mişcarea umbrei braţului său,că-şi şterge o lacrimă. Domnule Lockwood, adăugă, vă puteţi duce în odaiamea. Dacă vă coborâţi atât de devreme, o să ne stingheriţi, iar cu ţipeteledumneavoastră copilăroase mi s-a dus dracului somnul!— Şi-al meu, îi răspunsei. Am să mă plimb prin curte până se lumineazăde ziuă, şi atunci am s-o iau din loc. Şi nu vă temeţi, căci n-am să-mireînnoiesc vizita. De data asta m-am lecuit cu desăvârşire de a mai căuta vreoplăcere în relaţiile cu oamenii, fie la ţară, fie la oraş. Un om înţelept trebuie săse mulţumească doar cu propria-i tovărăşie.— Încântătoare tovărăşie! mârâi Heathcliff. Ia lumânarea şi du-te undepofteşti. Te voi urma îndată. Totuşi, fereşte-te de curte, câinii sunt dezlegaţi;iar în casă Juno face de gardă şi... nu, nu poţi umbla decât pe scări şicoridoare. Dar .. pleacă odată de-aici! Vin şi eu îndată. L-am ascultat în ceeace privea părăsirea odăii, dar, neştiind unde duceau sălile acelea înguste,m-am oprit în prag şi, fără să vreau, am fost martor la o scenă de netăgăduităsuperstiţie din partea proprietarului meu, care, în mod bizar, dezminţiaparentul lui bun-simţ. Înaintă până la pat, deschise fereastra dintr-osmucitură şi, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plîns puternic, pe care nuşi-l putea stăpâni. Spunea hohotind:— Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy... numai o dată! Oh! Iubita inimiimele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!Dar năluca se arătă capricioasă, aşa cum sunt de obicei nălucile: nu dădunici un semn de viaţă, iar zăpada şi vântul, viscolul năprasnic, pătrunserăprin fereastră şi, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea.Era atâta spaimă în durerea care însoţea această ieşire delirantă, încâtmila m-a făcut să trec peste nebunia ei şi am plecat de acolo, destul de supăratcă am tras cu urechea şi regretând că i-am povestit coşmarul meu ridicolcare-i produsese această cumplită sfâşiere, deşi nu puteam înţelege pentru cesuferea atât. Am coborât la parter bâjbâind şi m-am oprit în bucătăria din dos,unde, după ce am scormonit în sobă, am găsit o urmă de foc şi mi-am pututaprinde lumânarea. Nimic nu se mişcă, în afară de un motan vărgat, care apăru din cenuşă salutându-mă cu un miorlăit jalnic.Căminul era înconjurat aproape în întregime de două bănci arcuite; peuna din ele m-am întins eu, pe cealaltă se urcă motanul. Şi atâta timp cât nune tulbură nimeni am moţăit amândoi, dar curând apăru Joseph, târându-şipicioarele în jos pe o scară de lemn ce cobora dintr-o gaură din acoperiş,probabil intrarea mansardei lui. Aruncă o privire sinistră spre mica flacără pecare reuşisem s-o aţâţ, şi care pâlpâia acum în cămin, goni pisica de pe bancăşi, instalându-se în locul rămas liber, începu să-şi umple luleaua cu tutun.Prezenţa mea în sanctuarul său fu, desigur, socotită drept dovada uneiobrăznicii prea neruşinate pentru a merita vreo observaţie; aşa că-şi duseluleaua la buze în tăcere, îşi încrucişă braţele şi începu să pufăie. L-am lăsatsă-şi guste plăcerea netulburat; după ce sorbi ultimul fum şi suspină adânc,se ridică şi ieşi cu aceeaşi solemnitate cu care venise.Apoi intră cineva cu un pas mai uşor; deschisesem gura să zic: "Bunădimineaţa", dar o închisei la loc, cu salutul nerostit, căci Hareton Earnshaw îşifăcea rugăciunea "sotto voce"7 , rugăciune ce consta dirtr-un şir de înjurăturiîndreptate împotriva fiecărui obiect de care se atingea, în timp ce cotrobăiaîntr-un ungher, căutând un hârleţ sau o lopată pentru a face o pârtie prinnămeţi. Îşi aruncă privirea peste speteaza băncii, umflându-şi nările, dar nugăsi de cuviinţă să fie mai politicos cu mine decât cu pisica. Din pregătirile luiam ghicit că plecarea îmi era îngăduită şi, părăsindu-mi culcuşul tare, amfăcut o mişcare pentru a-l urma. El observă şi deschise cu capătul hârleţului ouşă, arătându-mi astfel, fără a scoate o vorbă însă, că într-acolo trebuie sămerg dacă vreau să-mi schimb reşedinţa.Această uşă dădea în "sală", unde femeile se şi apucaseră de treabă. Zillahaţâţa cu nişte foaie enorme flăcările firave din cămin; doamna Heathcliff, îngenunchi pe piatra căminului, citea o carte la lumina focului. Îşi ţinea mânaîntre para focului şi ochi; părea foarte absorbită de îndeletnicirea ei,întrerupându-se numai pentru a dojeni servitoarea când o acoperea cu scânteisau pentru a da la o parte, când şi când, un câine care-şi vâra botul preaaproape de faţa ei. Spre marea mea surpriză l-am văzut acolo şi pe Heathcliff.Stătea lângă foc, cu spatele spre mine, tocmai sfârşind o ieşire furtunoasăîmpotriva bietei Zillah, care mereu îşi întrerupea lucrul pentru a ridica până laochi colţul şorţului, suspinând şi gemând indignată.— Şi tu, nemernico!... izbucni el în momentul intrării mele, întorcându-secătre noră-sa şi folosind câteva epitete nevinovate, ca de pildă "gâscă" sau"oaie", vorbe care de obicei se înlocuiesc cu puncte, puncte. Aici erai?! Iar îţipierzi vremea cu fleacurile alea care nu-s bune de nimic! Toţi ceilalţi îşi câştigăpâinea muncind, tu trăieşti din mila mea! Dă la o parte hârţoagele alea sicaută-ţi ceva de lucru. Ai să-mi plăteşti pacostea de a te avea mereu sub ochi,auzi, ticăloaso, blestemato!— Hârţoagele am să le dau la o parte, căci dacă refuz poţi să mă sileşti,răspunse tânăra doamnă, închizând cartea şi azvârlind-o pe un scaun; darn-am să fac nimic, chiar de-ai înjura până ţi-o ieşi limba de-un cot! N-am săfac decât ce-mi place mie!Heathcliff ridică mâna, iar ea, cunoscându-i desigur greutatea, se feri,sărind la o parte. Cum n-aveam poftă să mă distrez privind o bătaie între câineşi pisică, am înaintat iute, ca şi cum aş fi voit să mă încălzesc la dogoareacăminului, prefăcându-mă că nu auzisem nimic din cearta lor, care se întrerupse brusc. Aveau suficientă educaţie pentru a suspenda orice ostilitate:Heathcliff îşi vârî pumnii în buzunare, desigur ca să-i ferească de ispită, iardoamna Heathcliff, bosumflată, se duse spre un scaun îndepărtat, unde,ţinându-se de cuvânt, şezu nemişcată ca o stană tot timpul cât mai rămăseiacolo, timp destul de scurt căci refuzând să iau parte la micul lor dejun amprofitat de prima licărire a zorilor ca să ies în aerul de afară limpede, liniştit şirece ca o gheaţă imaterială.Înainte de-a ajunge la marginea grădinii, proprietarul meu îmi strigă să măopresc, oferindu-se să mă însoţească. Şi bine făcu, deoarece tot povârnişul sepreschimbase într-un ocean de valuri albe; ridicăturile şi adânciturile nu maicorespundeau cu dealurile şi povârnişurile reale; multe gropi erau umplute cuzăpadă până la nivelul drumului iar şiruri întregi de dâmburi, formate dinrămăşiţele pietrelor aruncate din carieră, dispăruseră de pe harta ce mi seîntipărise bine în minte în timpul plimbării din ajun. Observasem pe o parte adrumului, la o depărtare de şase sau şapte iarzi, nenumărate pietre verticaleînşiruite de-a lungul acestui câmp pleşuv. Fuseseră puse acolo si spoite cu varpentru a fi semne în întuneric şi pentru a arăta drumul în cazul unei ninsorica aceasta, când gropile mlăştinoase de pe margini se înzăpezesc şi se fac unacu drumul. În afară de câte o pată murdară ce răsărea ici şi colo, orice urmă aexistenţei lor dispăruse; iar însoţitorul meu trebui să-mi spună deseori s-o iaula dreapta sau la stânga, tocmai când eram convins că merg pe făgaşuriledrumului bun.Am schimbat puţine vorbe: iar la intrarea în parcul Thrushcross, domnulHeathcliff se opri şi îmi spuse că de acolo nu mă mai pot rătăci. Despărţireas-a mărginit la o plecăciune făcută în grabă, iar eu mi-am văzut de drum,bizuindu-mă pe propriile mele puteri, deoarece căsuţa portarului era încănelocuită. De la poarta parcului şi până la Grange e o depărtare de două mile;cred c-am izbutit s-o fac însă de patru, rătăcind printre pomi şi afundându-măîn zăpadă până la gât: o încercare pe care numai cei ce au trait-o o pot preţui.În orice caz, cum a fost, cum n-a fost rătăcirea mea, ceasul băteadouăsprezece când am intrat în casă, ceea ce însemna că-mi trebuise exact unceas pentru fiecare milă de drum parcursă de la Wuthering Heights.Menajera casei şi ajutoarele ei alergară să mă primească; strigau care maide care, căci pierduseră orice nădejde de a mă mai vedea viu; crezuseră că ampierit noaptea şi se pregăteau să pornească în căutarea rămăşiţelor melepământeşti. Le-am rugat să se potolească o dată ce m-au văzut întors; şi,amorţit până-n măduva oaselor, m-am târât până sus. Acolo, după ce m-amîmbrăcat cu haine uscate şi am măsurat odaia cu paşi mari încoace şi încolotimp de treizeci sau patruzeci de minute, pentru a-mi pune sângele în mişcare,m-am retras în biroul meu, vlăguit ca un pisoi nou-născut: eram atât deslăbit, încât abia m-am putut bucura de veselia focului din cămin şi decafeaua fumegândă pe care mi-o pregătise îngrijitoarea pentru a mă înviora.
CITEȘTI
La răscruce de vânturi-Emily Bronte
DragosteLa răscruce de vânturi- Emily Bronte (completă)
