Cei doisprezece ani, continuă doamna Dean, care urmară după aceastătristă perioadă au fost cei mai fericiţi ani din viaţa mea. Iar cele mai marinecazuri pe care le-am avut în acest răstimp au fost pricinuite de uşoarele boliale micii noastre domnişoare, boli pe care le-a îndurat şi ea ca orice copil,bogat sau sărac. Dar în afară de acestea, după primele şase luni a început săse dezvolte ca o floare, a mers şi a vorbit, în felul ei, înainte ca iarba să fi răsărita doua oară pe mormântul doamnei Linton. Era cea mai fermecătoare făpturăcare a adus vreodată soare într-o casă pustiită. La faţă, o adevăratăfrumuseţe, cu ochii frumoşi şi negri ai neamului Earnshaw, dar cu tenuldeschis, trăsăturile fine şi părul blond, ondulat, al Lintonilor. Era îndrăzneaţă,dar nu dură, avea o inimă din cale-afară de sensibilă şi era capabilă desentimente puternice.. Această capacitate de a iubi cu intensitate mi-oamintea pe mama ei; totuşi nu-i semăna, căci ştia să fie dulce şi blândă ca oporumbiţă, şi avea un glas cald şi o expresie gânditoare. Când se mânia nudevenea niciodată violentă, iar când iubea nu era niciodată sălbatică, ciprofundă şi gingaşă. Totuşi, trebuie să recunosc că avea şi unele defecte care-iumbreau calităţile. Unul era o oarecare înclinare spre obrăznicie, altul o voinţăîndărătnică, pe care-o capătă toţi copiii răsfăţaţi, indiferent dacă au o firebună sau rea. Dacă, din întâmplare o supăra vreun servitor, zicea totdeauna:"Am să-i spun lui tăticu'!" Iar dacă tatăl ei o dojenea, chiar numai c-o privire,credeai că i-a zdrobit inima. Nu-mi amintesc ca domnul Linton să-i fi spusvreodată o vorbă aspră. Îşi luase asupră-şi întreaga ei educaţie, socotind-odrept o distracţie. Din fericire, curiozitatea şi mintea ei ageră au făcut-o să fieo elevă bună: învăţa repede şi cu râvnă, făcând cinste învăţătorului ei.Până la vârsta de treisprezece ani n-a trecut singură dincolo de margineaparcului. Rareori o lua domnul Linton cu el mai departe, dar nu o încredinţanimănui. Pentru ea, Gimmerton nu reprezenta nimic, căci singurul edificiu decare se apropiase sau în care intrase, în afară de casa ei, era capela.Wuthering Heights şi domnul Heathcliff nu existau pentru ea; trăia într-odesăvârşită izolare şi, aparent, părea perfect mulţumită. Totuşi, uneori, stândla fereastră şi privind împrejurimile, spunea— Ellen, câtă vreme trebuie să mai treacă până când mă voi putea urca pevârfurile acelea înalte? Mă-ntreb ce-o fi de cealaltă parte... o fi marea?— Nu, domnişoară Caty, îi răspundeam; sunt tot dealuri, întocmai ca şiacestea.— Şi cu ce seamănă stâncile acelea de aur când stai sub ele? m-a întrebatodată.Panta abruptă a stâncilor de la Penistone îi atrăgea mai cu seamă atenţia,îndeosebi când apunea soarele şi razele lui luminau stâncile şi piscurile, întimp ce împrejur, prin văi, se aşternea umbra. I-am explicat că acolo erauîntinderi mari de piatră, că prin crăpături se afla şi niţel pământ, din care abia se putea hrăni câte-un copac pitic.— Şi pentru ce rămân strălucitoare atât de mult timp după ce aici la nois-a înserat? continuă ea.— Pentru că sunt mult mai sus decât noi, i-am răspuns. N-ai să te poţicăţăra pe ele, sunt prea înalte şi prea abrupte. Iarna îngheţul vine acolo maicurând decât la noi, iar în miezul verii am găsit zăpadă sub scobitura aceeaneagră din partea de miazănoapte!— Ah, tu te-ai urcat pe ele! strigă ea veselă. Atunci am să mă pot duce şi eucând am să fiu mare. Tăticu' a fost acolo, Ellen?— Tăticu' are să-ţi spună, i-am răspuns în grabă, că nu merită să teosteneşti până acolo. Dealurile pe unde te plimbi mata cu tăticu' sunt multmai frumoase, iar parcul de la Thrushcross e cel mai splendid loc din lume.— Da, dar eu cunosc parcul şi nu cunosc munţii, murmură ea ca pentrusine. Şi mi-ar plăcea să privesc în jurul meu de pe creasta cea mai înaltă.Micul meu ponei Minny o să mă ducă odată acolo.Una dintre servitoare i-a pomenit despre Peştera Zânelor şi de-atunci nuse mai gândea decât cum să-şi împlinească planul. Atâta l-a necăjit pe domnulLinton, încât i-a făgăduit c-o va lăsa să se ducă acolo când va fi mai mare. Dardomnişoara Catherine îşi măsura vârsta cu lunile şi: "Sunt acum destul demare ca să merg la stâncile de la Penistone?" era întrebarea care-i sta veşnicpe buze. Drumul ce ducea acolo cotea chiar pe lângă Wuthering Heights. PeEdgar nu-l lăsa inima să treacă pe-acolo, aşa că răspunsul pe care i-l dădeamereu era: "Încă nu, iubirea mea, încă nu".V-am spus că doamna Heathcliff a mai trăit cam doisprezece ani după ceşi-a părăsit bărbatul. Cei din familia ei aveau o constituţie delicată: nici ea şinici Edgar nu aveau sănătatea şi rezistenţa pe care-o întâlneşti de obicei laoamenii de prin locurile astea. Nu ştiu exact care-a fost ultima ei boală, darcred c-au fost mistuiţi amândoi de acelaşi rău, un fel de febră, slabă laînceput, dar incurabilă, şi care, către sfârşit, te doboară repede de tot. I-a scrisfratelui ei, prevenindu-l de deznodământul probabil ce va urma după boala decare suferise vreme de patru luni şi-l rugase să vină la ea, dacă-i e cu putinţă,căci aveau multe lucruri de hotărât şi dorea să-şi ia rămas bun de la el, şi să i-lîncredinţeze totodată şi pe Linton, pentru a-l pune la adăpost. Nădăjduia căLinton va rămâne la el, după cum stătuse la ea, deoarece, aşa cum îi plăcea eisă creadă, tatăl copilului nu dorea să ia asupră-şi sarcina întreţinerii saueducaţiei lui. Stăpânul meu n-a şovăit nici o clipă în a-i satisface rugămintea.El, care pleca atât de greu de-acasă pentru treburi obişnuite, s-a grăbit sărăspundă la această chemare; pe Catherine mi-o încredinţa mie, repetând denenumărate ori ca nu cumva s-o las să iasă din parc nici chiar însoţită demine: nici nu concepea c-ar fi putut ieşi singură.A lipsit trei săptămâni. În primele două zile domnişoara stătu într-un colţal bibliotecii; era atât de tristă încât nu putea nici citi şi nici nu se juca. Atâtavreme cât a stat liniştită, nu am avut bătaie de cap cu ea, dar această perioadăa fost urmată de alta în care-a fost agitată, supărăcioasă şi obositoare. Cumpe-atunci eram prea ocupată şi prea bătrână pentru a fugi încoace şi-ncolo cas-o distrez, am găsit o metodă prin care să se poată distra singură. Am luatobiceiul de a o trimite la plimbare prin parc, când pe jos, când călare pe ponei,iar la întoarcere ascultam cu o răbdare deosebită povestirea aventurilor eireale sau imaginare.Era în toiul verii, fata prinsese gustul acestor plimbări solitare, aşa cădeseori reuşea să lipsească de-acasă de dimineaţă până la ora ceaiului dedupă-amiază, iar serile le petrecea istorisindu-mi poveştile ei pline de fantezie.Nu-mi era teamă c-o va lua din loc, căci porţile erau de obicei încuiate, şinu-mi trecea prin minte c-ar putea-o porni singură chiar de le-ar fi găsit largdeschise. Din nefericire însă, încrederea mea s-a dovedit neîntemeiată. Într-odimineaţă, Catherine veni la mine la ora opt şi-mi spuse că în ziua aceea ea eraun negustor arab care porneşte să străbată deşertul cu caravana lui şi cătrebuie să-i dau merinde îndestulătoare pentru ea şi animale: un cal şi treicămile reprezentate printr-un câine mare şi o pereche de prepelicari. Le-amadunat o provizie suficientă de bunătăţi într-un coşuleţ pe care l-am atârnatde şa, apoi Catherine sări pe cal, veselă ca o zână. O pălărie cu boruri largişi-un voal subţire de mătase o apărau de razele soarelui de iulie. Porni râzând,vioaie, luând în glumă sfaturile mele de a fi prudentă, de a nu goni în galop şide a se întoarce devreme. Dar afurisita aceea mică nu-şi făcu apariţia nici laceai. Unul dintre călători, câinele, fiind bătrân şi îndrăgostit de tihna luide-acasă, se întorsese; dar Cathy, poneiul şi cei doi prepelicari nu se vedeaunicăieri. Am trimis emisari pe un drum şi pe altul, iar în cele din urmă ampornit şi eu în căutarea ei. La marginea domeniului nostru era un muncitorcare repara un gard din jurul unei livezi. L-am întrebat dacă nu cumva ovăzuse pe tânăra noastră domnişoară.— Am văzut-o de dimineaţă, răspunse el; mi-a spus să-i tai o nuia de alun,apoi a sărit cu calul peste gardul de colo, unde-i mai scund, şi-a dispărut îngalop.Vă închipuiţi cum m-am simţit când am auzit vestea asta. Imediat m-amgândit c-a plecat spre stâncile de la Penistone. ,,Ce i s-o fi întâmplat!?" amexclamat eu, ieşind ca din puşcă pe o spărtură a gardului pe care-l reparaomul şi-am pornit-o spre şosea. Am mers de parcă eram într-o întrecere, milădupă milă, până când, după o cotitură, am văzut casa de la WutheringHeights. Dar pe Catherine nu o zăream nicăieri, nici aproape, nici departe.Stâncile se află cam la o milă şi jumătate dincolo de casa domnului Heathcliff,adică patru mile de la Grange, încât mă temeam că, până voi ajunge eu acolo,se va înnopta. Dacă a alunecat între stânci căţărându-se pe ele? Şi dacă amurit sau şi-a rupt vreo mână sau vreun picior? îmi ziceam. Neliniştea meaera, într-adevăr, chinuitoare; dar, spre marea mea uşurare, în timp ce treceamgrăbită pe lângă Heights, l-am văzut pe Charlie, cel mai rău dintre prepelicari,zăcând sub o fereastră cu capul umflat şi-o ureche însângerată. Am deschisportiţa, am alergat la uşă şi-am bătut tare, ca să mi se deschidă. O femeiecunoscută — locuise mai demult la Gimmerton — şi care, de când murisedomnul Earnshaw, era servitoare la Heights, mi-a răspuns.— Ah, zise ea, ai venit s-o cauţi pe mica dumitale stăpână? Nu fi speriată.E aici, la adăpost. Mă bucur că stăpânul nu-i acasă.— Va să zică nu-i acasă? Aşa? zisei gâfâind şi cu suflarea tăiată de-atâtamers şi spaimă.— Nu, nu, răspunse ea; atât el cât şi Joseph sunt plecaţi şi cred că nuse-ntorc decât peste-un ceas şi mai bine. Intră şi stai un pic.Am intrat şi-am dat cu ochii de mieluşeaua mea rătăcită, aşezată lângăcămin şi legănându-se într-un scăunel, care fusese al mamei ei când era mică.Pălăria îi stătea atârnată de perete şi părea ca la ea acasă, dispusă cum nu se poate mai bine: râdea şi vorbea cu Hareton, ajuns acum un băiat deoptsprezece ani, mare şi vânjos. El o privea cu ochi mari, plini de curiozitate şiuimire, căci înţelegea prea puţin din observaţiile şi întrebările pe care le turuiafără contenire.— Foarte frumos, domnişoară! am exclamat eu, ascunzându-mi bucuriasub o mutră mânioasă. Asta-i ultima dumitale cavalcadă până la întoarcerealui tăticu. N-am să te mai las să calci pragul casei, fetiţă rea ce eşti!— Ah, Ellen, strigă ea veselă, sărind în picioare şi alergând spre mine.Deseară ţi-aş fi povestit o poveste frumoasă, dar m-ai descoperit. Ai mai fostvreodată aici de când trăieşti?— Pune-ţi pălăria şi hai imediat acasă, am spus eu. Sunt îngrozitor desupărată pe dumneata, domnişoară Cathy; să ştii că te-ai purtat dincale-afară de rău. N-are rost să te bosumfli şi să plângi, cu asta nu răscumperinecazul pe care mi l-ai făcut; ne-ai pus să cutreierăm tot ţinutul căutându-te.Când mă gândesc cum mi-a poruncit domnul Linton să te ţin în casă... şidumneata să te strecori aşa! Asta dovedeşte că eşti o mică vulpoaică vicleană,şi de azi încolo nimeni n-o să mai aibă încredere în dumneata.— Ce-am făcut? zise ea plângând în hohote, pierzându-şi brusc cumpătul.Tăticu' nu mi-a interzis nimica, el n-are să mă certe. Ellen... el nu-i niciodatăarţăgos ca tine!— Haide, haide! am repetat. Am să-ţi leg eu funda. Şi-acum să lăsămsupărarea. Oh, ce ruşine! Să ai treisprezece ani şi să te porţi ca un copilaş!Exclamaţia aceasta fusese determinată de gestul ei: îşi smulsese pălăria depe cap şi se retrăsese lângă cămin, departe de mine.— Doamnă Dean, zise servitoarea, nu fi aspră cu drăguţa domnişoară. Noiam oprit-o aici, căci ea ar fi plecat bucuroasă mai departe, de teamă ca nucumva să fii îngrijorată. Hareton s-a oferit s-o conducă, şi eu credeam că-ibine aşa, căci drumul peste dealuri e pustiu.În timpul acestei discuţii, Hareton rămase cu mâinile în buzunare, preastângaci ca să intre şi el în vorbă, cu toate că părea nemulţumit de sosirea meaneaşteptată.— Cât să mai aştept? am continuat eu fără a ţine seama de intervenţiafemeii. Peste zece minute se întunecă de-a binelea. Unde-i calul, domnişoarăCathy? Şi unde-i Phoenix? Dacă nu te grăbeşti, te las aici, aşa că fă cum îţiplace.— Poneiul e-n curte, răspunse ea, şi Phoenix e închis tot acolo. E muşcat...ca şi Charlie. Voiam să-ţi povestesc totul, aşa cum s-a-ntâmplat. Dar acumeşti prost dispusă şi nu meriţi să auzi nimic.I-am ridicat pălăria de pe jos şi m-am apropiat să i-o aşez din nou; darCatherine, observând că oamenii casei sunt de partea ei, a început să alergeprin odaie. Eu am pornit s-o urmăresc, dar ea fugea peste tot ca un şoarece, îndosul mobilelor şi pe sub ele, aşa că devenisem ridicolă urmărind-o. Haretonşi femeia râdeau. Catherine se uni cu ei şi deveni mai obraznică decât fusesepână atunci; aşa că eu, enervată peste măsură, am strigat:— Ei bine, domnişoară Cathy, dacă ai şti a cui e casa asta, ai fi bucuroasăsă ieşi din ea!— Ea tatălui dumitale, nu-i aşa? zise ea întorcându-se către Hareton.— Nu, răspunse Hareton uitându-se în pământ şi roşind cu timiditate. Nuprea suporta privirea fermă a ochilor ei, cu toate că semănau aidoma cu ai lui.— Atunci e a... stăpânului dumitale? întrebă Cathy. El roşi şi mai tare, dardin pricina unui alt sentiment; mârâi o înjurătură şi întoarse capul.— Cine-i stăpânul lui? continuă fetiţa, pisăloagă, adresându-mi-se. Avorbit despre "casa noastră" şi "oamenii noştri". Credeam că-i băiatulproprietarului. Şi niciodată nu mi-a zis domnişoară, cu toate că aşa s-ar ficuvenit, dacă-i servitor, nu?La sporovăială ei copilăroasă, Hareton se întunecă de parcă ar fi fost unnor prevestitor de furtună, iar eu, fără a răspunde, am scuturat-o zdravăn şi,în cele din urmă, am izbutit s-o gătesc de plecare.— Acum dă-mi calul, zise ea, adresându-se rudei sale neştiute ca şi cum arfi vorbit cu unul din grăjdarii de la Grange. Şi poţi veni cu mine. Vreau să vădunde apare vânătorul-fantomă din baltă şi să-mi mai povesteşti ceva despre"zine", cum le numeşti tu; dar grăbeşte-te! Ce s-a-ntâmplat? Nu ţi-am spussă-mi aduci calul? ' '— Iar eu îţi spun să te ia dracu', doar nu-s sluga ta! mârâi băiatul.— Să mă ia ce? întrebă Catherine mirată.— Dracu'... vrăjitoare obraznică ce eşti! răspunse el.— Poftim, domnişoară Cathy, acum te-ai convins, cred, în ce societatealeasă ai nimerit, i-am spus. Frumoase vorbe întrebuinţează faţă de odomnişoară! Te rog, nu începe discuţia cu el. Haide să o căutăm noi pe Minnyşi să ne vedem de drum.— Dar, Ellen, strigă ea făcând ochii mari de uimire, cum îndrăzneşte să-mivorbească aşa!? Nu trebuie să facă ceea ce-i cer? Făptură rea ce eşti, am să-ispun lui tăticu' ce-ai zis. Şi atunci ai să vezi tu!Hareton nu păru impresionat de ameninţare: din pricina indignării, ochiifetei se umplură de lacrimi.— Atunci adu-mi tu poneiul, exclamă ea întorcându-se către femeie, şi sădai drumul câinelui meu imediat!— Încetişor, domnişoară, răspunse femeia; n-ai să pierzi nimic dac-ai să fiipoliticoasă. Cu toate că domnul Hareton nu e fiul stăpânului, e totuşi văruldumitale; iar eu n-am fost tocmită aici ca să te slujesc pe dumneata.— "El", vărul meu! strigă Cathy, râzând dispreţuitoare.— Întocmai, îi răspunse femeia pe acelaşi ton dojenitor de mai înainte.— Oh, Ellen, nu-i lăsa să spună asemenea lucruri, continuă ea foartetulburată. Tăticu' s-a dus să-l aducă pe vărul meu de la Londra; vărul meu ebăiatul unui gentleman. Acesta să fie văr... şi Cathy începu să plângă de-abinelea, nenorocită la gândul c-ar putea fi rudă cu un asemenea bădăran.— Taci, taci, i-am şoptit eu; omul poate avea mai mulţi veri, şi de toatesoiurile, domnişoară Cathy, şi asta nu-i o pagubă! Numai că, dacă aceşti verinu ştiu să se poarte cu lumea şi sunt răi, atunci cauţi să nu-i vezi.— Nu-i... nu-i vărul meu, Ellen! continuă ea şi, după ce mai reflectă şi găsinoi motive de tristeţe, se aruncă în braţele mele, ca şi cum ar fi căutat unrefugiu în faţa acestui gând.Eram foarte supărată pe ea şi pe servitoare pentru destăinuirile lorreciproce. Eram încredinţată că cei din casă îi vor raporta domnului Heathcliffştirea despre apropiata sosire a lui Linton, pe care-o aflaseră de la Cathy; şieram tot atât de sigură că primul gând al domnişoarei Catherine, când îşi vavedea tatăl, va fi să-i ceară lămuriri asupra spuselor femeii în legătură cugrosolanul ei văr. Hareton, trecând peste jignirea că fusese luat drept servitor, păru mişcat de durerea ei şi, după ce-i aduse poneiul în faţa uşii, luă dincoteţul câinilor un căţeluş de rasă pură, un foxterier cu picioruşele îndoite, i-lpuse în braţe şi rosti un cuvânt neînţeles ei, dar care însemna că el nu-isupărat. Cathy se opri din plâns, scrutându-l cu o privire plină de spaimă şioroare, apoi izbucni din nou în hohote.Abia m-am putut împiedica să zâmbesc văzând cât de antipatic îi era bietulbăiat, acest tânăr bine făcut, atletic, cu trăsături frumoase, zdravăn şisănătos, dar îmbrăcat în haine potrivite îndeletnicirilor sale zilnice: munca lafermă şi hoinăritul pe dealuri, printre bălării, după iepuri şi alte soiuri devânat. Totuşi, faţa lui mi se păru că dezvăluie un suflet cu însuşiri mult maialese decât cele pe care le avusese vreodată tatăl său. Sămânţă bună pierdutăîntre bălării a căror vigoare depăşeşte cu mult puterea seminţei de a sedezvolta neîngrijită. Într-adevăr, Haretonii mi se părea asemeni unui pământsănătos, care-ar putea da o recoltă îmbelşugata dacă împrejurările i-ar fi fostfavorabile. Domnul Heathcliff, cred eu, nu-l maltrata, dar asta numai graţiefirii neînfricate a lui Hareton, care nu oferea nici o tentaţie pentru acest gen detiranie: băiatul n-avea nici urmă din susceptibilitatea sau sfiala aceea care,judecând după gusturile lui Heathcliff, l-ar fi putut provoca. Heathcliff se mulţumeasă facă din el o brută: nu l-a învăţat niciodată să citească sau să scrie,nu l-a dojenit niciodată pentru vreo deprindere rea — dacă aceasta nu-lsupăra pe el —şi nu l-a îndrumat niciodată şi nici nu l-a ferit, printr-un singursfat măcar, de viciu. Şi, din câte am auzit, Joseph a contribuit şi el ladecăderea morală a lui Hareton prin părtinirea meschină pe care i-a arătat-oîntotdeauna, măgulindu-l şi răsfăţându-l în copilărie —motivând că era capulvechii familii. Aşa după cum, pe vremea când erau copii, îi învinuia peCatherine Earnshaw şi pe Heatlicliff că-l scot din fire pe Hindley şi îl silescsă-şi caute mângâiere în băutură, să meargă adică pe ceea ce numea el "căigreşite", aşa şi acum, punea toată vina cusururilor lui Hareton pe umeriiuzurpatorului averii acestuia. Dacă băiatul înjura, nu-l dojenea; şi oricât derele i-ar fi fost purtările, nu-i spunea nimic. Mi se pare că Joseph era chiarsatisfăcut văzându-l cum merge de râpa. Admitea că băiatul nu mai e bun denimic şi că sufletul lui e sortit pieirii, dar afirma că Heathcliff e cel care varăspunde şi va da socoteală de sufletul lui Hareton. Acest gând îi aducea omare mângâiere lui Joseph. Îi inspirase băiatului mândria numelui şi aneamului său şi, dacă ar fi cutezat, ar fi sădit o ură neîmpăcată între Haretonşi actualul proprietar de la Wuthering Heights, dar groaza lui faţă de acestadin urmă devenise aproape o superstiţie, aşa că se mărginea să-şi manifestesentimentele doar prin aluzii pe care le auzea numai el şi prin ameninţărimormăite pe înfundate. N-am pretenţia să cunosc mai îndeaproape felul deviaţă de la Wuthering Heights din zilele acelea. Nu vorbesc decât din auzite,căci eu personal am văzut prea puţin. Sătenii susţineau că domnul Heathcliffera zgârcit şi aspru din cale-afară cu arendaşii; dar casa, în interior, de cândera gospodărită de mâna unei femei, recăpătase înfăţişarea ei confortabilă deodinioară, şi scandalurile, curente în vremea lui Hindley, luaseră sfârşit.Stăpânul era prea posomorât, aşa că nu căuta societatea altor oameni, fie eibuni sau răi; şi la fel a rămas până-n ziua de azi.Dar acestea toate nu fac ca povestea mea să nu înainteze. DomnişoaraCathy respinse foxterierul oferit în semn de împăcare şi-i ceru lui Haretoncâinii ei, pe Charlie şi Phoenix. Veniră amândoi şchiopătând şi cu capetele bălăbănindu-se. Astfel o pornirăm cu toţii spre casă, care mai de care maiamărât. Mi-a fost cu neputinţă să aflu de la domnişoara mea cum şi-a petrecutziua. Nu mi-a spus decât că, după cum credeam şi eu, ţelul călătoriei salefuseseră stâncile de la Penistone; că sosise cu bine până la gardul fermei de laHeights, când suita îi fu atacată de câinii lui Hareton, care, din întâmplare,tocmai atunci ieşea din casă. Înainte ca proprietarii lor să-i poată despărţi, s-aîncins o luptă crâncenă între ei. Întâmplarea asta ţinu loc de prezentare.Catherine îi spuse lui Hareton cine e şi încotro merge, rugându-l să-i aratedrumul; iar în cele din urmă îl convinse s-o şi însoţească. El i-a dezvăluit apoimisterele Peşterii Zânelor şi ale altor douăzeci de locuri stranii. Dar, deoarececăzusem în dizgraţie, Catherine nu mă onoră cu descrierea lucrurilorinteresante pe care le văzuse. Totuşi, am putut înţelege că ghidul se bucurasede toată simpatia ei, până-n clipa în care l-a jignit vorbindu-i ca unui servitorşi până când a fost şi ea jignită de menajera lui Heathcliff care i-a spus căHareton îi este văr. Iar vorbele pe care i le spusese băiatul îi rodeau inima.Tocmai ea, Catherine, care pentru toată lumea de la Grange era "dragoste","scumpete", ,,regină", "înger", să fie insultată atât de grosolan de către unstrăin! Nu putea înţelege, şi-am avut mult de furcă până să-i smulg făgăduiaiacă nu-i va destăinui domnului Linton nimic din această mâhnire.I-am explicatcât era de ostil tatăl ei faţă de toţi cei de la Heights şi cât ar fi de necăjit dacă arafla că ea fusese acolo; dar am insistat mai ales asupra faptului că, dacă i-arpovesti cum n-am ţinut seama de ordinele lui, s-ar putea să se mânie aşa detare încât va trebui să plec din casă. Cum Cathy nu putea suporta aceastăperspectivă, mi-a dat cuvântul ei şi l-a respectat de dragul meu. De fapt, era ofetiţă dulce!
