La răscruce de vânturi-Emily Bronte

Capitolul 19

  O scrisoare cu chenar negru anunţă ziua întoarcerii stăpânului. Isabellamurise şi domnul Linton m-a rugat să pregătesc haine de doliu pentru fiica luişi-o cameră şi toate cele necesare pentru tânărul său nepot. Catherine zburdade fericire la gândul că-şi va revedea tatăl şi era plină de cele mai exaltatesperanţe în ceea ce privea nenumăratele calităţi ale "adevăratului" ei văr.Seara mult aşteptată a sosirii lor veni. Catherine, care fusese foarte ocupatăîncă din zori cu micile ei treburi, se găti cu o rochie nouă, neagră — sărmanacopilă! moartea mătuşii nici n-o impresionase propriu-zis — şi mă obligă,insistând fără încetare, să ieşim pe câmp, în întâmpinarea lor.— Linton are exact şase luni mai puţin ca mine, zise ea veselă, în timp cene plimbam agale la umbra pomilor, pe dâmburile şi văile acoperite cu iarbă şimuşchi. Ce încântător va fi să am un tovarăş de joacă. Mătuşa Isabella i-atrimis tăticului meu o minunată buclă din părul lui; era mai deschis decât almeu... mai blond şi tot atât de mătăsos. Am păstrat-o cu toată grija într-ocutiuţă de sticlă şi deseori m-am gândit câtă plăcere mi-ar face să-l văd pebăiatul care are asemenea păr! Oh, sunt fericită... şi tăticu', scumpul, meutătic! Hai să fugim, Ellen! Hai să fugim!O luă la fugă, se reîntoarse, şi fugi iarăşi de câteva ori, înainte ca paşii meidomoli să ajungă până la gard. Apoi se aşeză lângă drum, pe un deluşor acoperit de iarbă, încercând să aştepte cu răbdare, dar îi era cu neputinţă. Nuputea sta locului nici un minut.— Vai, cât întarzie! exclamă ea. Oh, văd nişte praf pe şosea... Uite-i că vin!Nu? Dar mai e pân-or să fie aici? Să nu mergem puţin în calea lor?... Încă ojumătate de milă, Ellen, numai o jumătate de milă! Haide, spune da... uite,numai până la desişul de mesteacăn de colo, la cotitură!Am refuzat categoric. În fine, aşteptarea luă sfârşit: trăsura apăru lacotitură. Domnişoara Cathy ţipă şi-şi întinse braţele de îndată ce zări faţatatălui ei privind pe portieră. El coborî aproape tot atât de nerăbdător ca şi ea.A trecut destul de multă vreme până când cei doi au avut o clipă de răgaz să segândească şi la alţii. În timp ce se îmbrăţişau, am aruncat o privire asupra luiLinton. Dormea într-un colţ al trăsurii, înfofolit într-un palton cald, îmblănit,de parcă ar fi fost iarnă. Un băiat palid, delicat ca o fată; puteai să crezi să-ifratele mai mic al stăpânului, atât de mare era asemănarea dintre ei; darînfăţişarea băiatului da impresia unei dispoziţii bolnăvicioase, pe care EdgarLinton n-a avut-o niciodată. Acesta din urmă observă că-l privesc şi, după ce-adat mâna cu mine, mi-a spus să închid uşa cupeului şi să nu deranjez copilul,deoarece călătoria l-a obosit. Cathy ar fi vrut şi ea să-şi arunce ochii asupra luiLinton, dar stăpânul i-a spus să meargă cu el, şi-au început să urce împreunădrumul din parc, în timp ce eu mergeam, grăbită, înaintea lor, pentru a-ipreveni pe servitori.— Şi-acum, scumpa mea, zise domnul Linton, adresându-se fiicei lui înclipa în care s-a oprit la capătul scării principale, află că vărul tău nu e atât deputernic şi vesel ca tine; nu trebuie să uiţi că de curând şi-a pierdut mama, deaceea nu te aştepta să se joace şi să alerge cu tine imediat. Să nu-l oboseştiprea mult cu vorba, lasă-l să stea liniştit măcar în seara asta. Da?— Da, da, tăticule, răspunse Catherine, dar aş dori să-l văd, şi el nici n-ascos capul pe portieră.Trăsura se opri; tânărul se deşteptă şi unchiul său îl coborî în braţe dintrăsură.— Linton, iat-o pe verişoara ta Cathy, îi zise împreunându-le mânuţele. Eate iubeşte mult şi te roagă să n-o superi plângând la noapte. Încearcă să fiivesel. Călătoria s-a sfârşit, acum n-ai altceva de făcut decât să te odihneşti şisă te distrezi după plac.— Atunci lasă-mă să mă duc la culcare, răspunse băiatul, ferindu-se deîmbrăţişările verişoarei lui; apoi îşi duse degetele la ochi ca să-şi şteargălacrimile, căci începuse să plângă.— Haide, haide, fii băiat cuminte, i-am şoptit eu, conducându-l în casă. Ais-o faci şi pe ea să plângă... uite cât e de mâhnită din pricina matale!Nu ştiu din a cui pricină era tristă, dar Cathy, cu faţa tot atât de mâhnităca şi a lui, se întoarse lângă domnul Edgar. Intrară tustrei în casă şi se urcarăîn bibliotecă, unde-i aştepta ceaiul gata pregătit. Eu am scos pălăria şipaltonul lui Linton şi le-am aşezat pe un scaun lângă masă; dar nici nu s-aaşezat bine, şi-a început din nou să plângă. Stăpânul l-a întrebat ce are.— Nu pot să şed pe scaun, zise băiatul plângând în hohote.— Atunci du-te pe canapea, şi Ellen are să-ţi aducă ceaiul acolo, răspunsecu răbdare unchiul.Eram convinsă că protejatul său posomorât şi suferind îl pusese la greaîncercare în timpul călătoriei. Tânărul Linton se ridică, se târî încet până la canapea şi se întinse. Catherine luă un scăunel şi se duse cu ceaşca ei de ceailângă el. La început şezu liniştită, dar până la urmă nu se mai putu stăpâni.Era hotărâtă să-l răsfeţe pe vărul ei mai mic, aşa după cum plănuise, de aceeaîncepu să-i mângâie buclele, să-i sărute obrajii şi să-i dea ceai din farfurioaraei, ca unui copil mic. Răsfăţul i-a plăcut, căci era pe măsura lui. Îşi şterse ochiişi un zâmbet fugar îi lumină faţa.— Oh, da, o s-o ducă foarte bine, îmi spuse stăpânul după ce-i urmări unminut; într-adevăr foarte bine, Ellen, dacă-l vom putea ţine. Tovărăşia unuicopil de vârsta lui îi va da un nou elan de viaţă, iar dorinţa de a fi zdravăn îl vaface să şi fie."Da, dacă-l vom putea ţine aici!" îmi zisei în gând. Dar presimţirile tristecare mă cuprinseseră îmi spuneau: slabă nădejde! Apoi m-am gândit cum vaputea trăi această făptură firavă la Wuthering Heights. Ce învăţător şi cetovarăşi de joacă va avea în tatăl său şi în Hareton? Îndoielile noastre seadeveriră mai repede decât crezusem. Tocmai dusesem copiii sus, după ceisprăviseră ceaiul; Linton adormise — nu m-a lăsat să plec până ce n-aadormit; apoi, după ce am coborât şi stăteam în antreu lângă masă, aprinzândo lumânare pentru camera de culcare a domnului Edgar, o fată din bucătărieveni să-mi spună că Joseph, servitorul domnului Heathcliff, era la uşă şidorea să spună ceva stăpânului.— Am să-l întreb eu mai întâi ce doreşte, zisei din cale-afară de speriată. Eo oră cam nepotrivită pentru a tulbura oamenii, căci abia au sosit dintr-ocălătorie lungă. Nu cred că stăpânul îl va putea primi.În timp ce rosteam aceste vorbe, Joseph înainta dinspre bucătărie şi apăruîn antreu. Era gătit în hainele lui de duminică şi arborase cea mai sfântă şiacră mutră din câte putea face. Ţinând într-o mână pălăria şi în alta toiagul,se opri să-şi şteargă picioarele pe preş.— Bună seara, Joseph, i-am zis cu răceală. Ce te-aduce astă-seară pe lanoi?— Am... de vorbă... cu domnu' Linton, răspunse el, dându-mă dispreţuitorla o parte.— Domnul Linton s-a culcat. Dacă n-ai să-i spui ceva foarte important,sunt sigură că nu te va primi acum, am continuat eu. Mai bine şezi aici şispune-mi mie ce vrei să-i spui.— Care-i cămara lui? zise mai departe omul, trecând în revistă şirul de uşiînchise.Mi-am dat seama că era hotărât să refuze invitaţia mea, de aceea, contrarvoinţei mele, m-am urcat în bibliotecă şi-am anunţat venirea acestui musafirinoportun, sfătuindu-l pe stăpân să-l amâne pentru a doua zi. Domnul Lintonn-a avut vreme să-mi dea împuternicirea de a face eu acest lucru, căci Josephurcă imediat în urma mea şi, intrând în odaie, se opri la celălat capăt al mesei,cu pumnii strânşi pe capul ciomagului; prevăzând desigur opoziţia pe care ova întâmpina, începu pe un ton ridicat:— Heathcliff m-a trimis după băiatu' lui, şi nu pot să mă duc îndărăt fărăel!Edgar Linton tăcu un minut; pe faţă se putea citi expresia unei durericumplite. Desigur că-i era şi lui milă de copil, iar aducându-şi aminte desperanţele şi temerile Isabellei, de dorinţele şi îngrijorarea ei în ceea ce-l priveape Linton şi de modul cum i-l dăduse în grijă, suferea şi mai amarnic văzându-se silit să-l părăsească şi căuta un mijloc prin care-ar fi putut evitaacest lucru. Dar nu găsea nimic; cea mai mică manifestare a dorinţei de a ţinecopilul la Grange l-ar fi îndârjit şi mai mult pe reclamant. Aşa că nu-i rămasealtceva decât să cedeze. Totuşi, n-avea de gând să scoale copilul din somn.— Spune-i domnului Heathcliff, răspunse calm, că fiul lui va veni laWuthering Heights mâine. E în pat şi e prea ostenit ca să facă drumul acestaacum. Poţi să-i spui, de asemenea, că mama lui Linton dorea ca el să rămânăsub ocrotirea mea şi că în momentul de faţă sănătatea lui e foarte şubredă.— Ba nu! zise Joseph proptindu-şi zgomotos ciomagul în podea şi luândun aer autoritar. Ba nu, asta nu va să zică nimic. Heathcliff nu ţine seama demama lui şi nici de dumneata; el vrea băiatu' şi trebuie să-l duc... Aşa! Acumaştii!— N-ai să-l duci în noaptea asta! răspunse Linton cu hotărâre. Du-teimediat jos şi comunică stăpânului dumitale ce-am spus eu. Ellen, condu-ljos. Du-te...Şi, atingând braţul bătrânului, care fierbea de indignare, îl ajută să iasădin odaie, închizând apoi uşa în urma lui.— Bine, foarte bine! strigă Joseph plecând încet. Mâine va veni chiar el, şidă-l afară pe el dacă poţi!