Şapte zile trecură ca o clipă, şi fiecare din ele fu pecetluită de înrăutăţirearapidă a stării lui Edgar Linton. Dezastrul care, până atunci, se producea înluni de zile, acum se săvârşea în câteva ceasuri. Catherine, pe care am fi vruts-o mai păcălim, nu se mai lăsa păcălită; mintea ei ageră ghicise ceea ce sapetrecea şi se gândea în taină la îngrozitoarea eventualitate care, încetul cuîncetul, devenea certitudine. Când sosi ziua de joi, nu avu curajul săpomenească de plimbarea plănuită de-atâta vreme; dar eu i-am reamintit-ostăpânului şi-am obţinut permisiunea de-a o scoate pe Cathy la aer, căci înultima vreme lumea ei se rezuma la bibliotecă, unde tatăl petrecea zilniccâteva ceasuri— singurele în care nu sta culcat— şi la camera acestuia. Îipărea rău de fiecare clipă pe care n-o petrecea aplecată asupra pernei lui, sauaşezată lângă el. Faţa îi era trasă de-atâta veghe şi tristeţe, iar stăpânul fuîncântat s-o trimită la ceea ce—aşa-i plăcea lui să creadă — va fi o plăcutăschimbare de decor şi societate; apoi se mai mângâia cu nădejdea că poateastfel nu va rămâne cu totul singură după moartea lui.El avea o idee fixă—ghicisem asta dintr-o seamă de observaţii de-ale luicare-i scăpaseră fără vrere: credea că întrucât nepotul îi semăna la chip, îisemăna şi la suflet. Scrisorile lui Linton, care cuprindeau puţine indicii, saupoate nici unul, asupra caracterului său urât, nu l-au putut lămuri, iar eu,dintr-o slăbiciune scuzabilă, m-am abţinut să-i deschid ochii, întrebându-măla ce-ar folosi să-i tulbur ultimele clipe cu lucruri pe care n-avea nici puterea şinici prilejul să le mai dreagă.Am amânat excursia noastră până după-amiază, o după-amiază deaugust, ca de aur. Fiecare adiere dinspre munţi era atât de înviorătoare, încâtmi se părea că oricine ar respira-o, chiar de-ar fi pe moarte, ar reveni la viaţă.Chipul bietei Catherine era întocmai ca priveliştea pe care umbrele şi luminasoarelui se succedau în zbor rapid; numai că pe faţa ei umbrele zăboveau maimult, iar lumina era mai trecătoare, căci inima ei, sărăcuţa, se căina şi deaceastă înseninare de-o clipă.Îl văzurăm pe Linton pândindu ne din locul stabilit la ultima întâlnire.Tânăra mea stăpână descăleca şi-mi spuse că, fiind hotărâtă să stea foartepuţin, ar fi mai bine ca eu să rămân călare şi să ţin şi poneiul ei. Dar n-am fostde acord; nu voiam să risc s-o pierd din ochi nici măcar un minut pe ceacare-mi fusese încredinţată. Aşa că ne-am căţărat împreună pe povârnişulacoperit cu bălării. De data asta domnul Linton Heathcliff ne-a primit mai vioi;totuşi nu era o vioiciune provocată de bună dispoziţie sau de bucurie, cisemăna mai degrabă a frică.— Aţi întârziat, zise el, vorbind tăios şi cu eforturi. Tatăl dumitale e foartebolnav, nu-i aşa? Credeam că n-ai să vii— De ce nu vorbeşti deschis?! strigă Catherine fără a-l saluta. Pentru cenu-mi spui fără înconjur că nu vrei să mă vezi?! E ciudat, Linton, că m-ai adusaici pentru a doua oară numai ca să ne chinuim, şi încă fără nici un motiv!Linton tremura şi se uita la ea, pe jumătate implorând-o, pe jumătateruşinat; dar Cathy n-avea destulă răbdare să-i suporte purtarea enigmatică.— Tatăl meu "este" foarte bolnav, zise ea. Pentru ce mă iei de la căpătâiullui? Pentru ce n-ai trimis pe cineva să mă dezlege de promisiune, dacă nudoreai să mă ţin de cuvânt? Ascultă! Vreau o explicaţie. Mie nu-mi stă mintea la joacă şi glume. Acum nu mă pot ţine de răzgâielile tale!— Răzgâielile mele! murmură el. Ce răzgâieli? Pentru numele luiDumnezeu, Catherine, nu te uita atât de furioasă la mine! Dispreţuieşte-măcât pofteşti, sunt un nemernic, un laş şi-un ticălos, nici nu pot fi dispreţuitdupă cât aş merita, dar sunt prea prăpădit pentru furia ta. Urăşte-l pe tatălmeu şi opreşte pentru mine numai dispreţul.— Prostii! strigă Catherine scoasă din fire. Băiat prost şi nătărău ce eşti! Iate uită, tremură de parc-aş vrea, într-adevăr, să dau în el! Nu trebuie să-micerşeşti dispreţul, Linton, căci ţi-l poate ţine oricine şi oricând la dispoziţie.Pleacă de-aici! Am să mă-ntorc acasă. E-o prostie să te scoată cineva de lângăsobă, şi să pretindem... şi să pretindem, ce? Nu mă apuca de fustă! Dacă mi-arfi milă de tine pentru că plângi şi pentru că pari atât de speriat, ar trebui sărespingi o asemenea milă. Ellen, spune-i cât de ruşinoasă-i purtarea lui.Ridică-te, şi nu te înjosi purtându-te ca o târâtoare abjectă..."Ridică-te!" Cufaţa scăldată în lacrimi şi cu o expresie de durere nespusă, Linton se trânti,fără pic de vlagă, la pământ; părea chinuit de o groază cumplită.— Oh! zise plângând în hohote. Nu mai pot îndura! Catherine! Catherine,să ştii că sunt un trădător, da, şi nu cutez să ţi-o spun! Dar dacă mă părăseşti,am să fiu omorât! Catherine, scumpa mea, viaţa mea e-n mâinile tale; iar tumi-ai spus că mă iubeşti, şi dacă mă iubeşti nu vei avea nimic de suferit. Nupleci, nu-i aşa? Blânda, dulcea, buna mea Catherine! Şi poate vei consimţi...şi-atunci mă va lăsa să mor alături de tine!Tânăra mea domnişoară, văzând spaima lui profundă, se aplecă să-lridice. Vechiul ei sentiment de blândă îngăduinţă îi birui supărarea. Era dinnou mişcată şi îngrijorată peste măsură.— Să consimt la ce? întrebă ea. Să mai rămân? Spune-mi ce-nseamnăvorbele astea ciudate şi rămân. Te contrazici şi nu mai înţeleg nimic! Fii calmşi sincer, mărturiseşte-mi tot ce ai pe suflet. Nu vrei să-mi faci nici un rău,Linton, nu-i aşa? N-ai lăsa pe nici un duşman să-mi facă vreun rău, dacă l-aiputea împiedica, nu-i aşa? Cred că eşti laş în ceea ce te priveşte pe tine, dar nuatât de laş încât să-ţi trădezi cea mai bună prietenă!— Dar tata m-a ameninţat, zise băiatul gâfâind, împreunându-şi degeteleslabe, şi mie mi-e groază de el... mi-e groază de el! Nu "cutez" să-ţi spun!— Aşa? Bine! zise Catherine cu o milă plină de dispreţ. Păstrează-ţisecretul, eu "nu" sunt laşă! Salvează-te pe tine. Mie nu mi-e frică!Mărinimia ei îi stoarse lacrimi. Linton plângea în neştire, sărutându-imâinile, de care se sprijinea, dar nu avu curajul să vorbească. Eu măîntrebam ce-o fi misterul acesta, şi-am hotărât că n-o voi mai lăsa niciodată peCatherine să sufere, cu ştiinţa mea, numai ca să-i facă lui sau altcuiva bine.Deodată am auzit foşnet prin bălării, am ridicat privirea şi l-am văzut pedomnul Heathcliff chiar lângă noi, coborând dinspre Heights. Nu aruncă nici oprivire spre cei doi tineri, cu toate că era destul de aproape ca să-l fi auzit peLinton plângând, ci mă salută cu un glas destul de prietenos, glas pe care nu-lavea decât faţă de mine, dar a cărui sinceritate nu m-a putut împiedica să măîndoiesc şi zise:— Ce plăcere să te văd atât de aproape de casa mea, Nelly! Ce mai e pe laGrange? Ia să auzim! Se zvoneşte, adăugă el coborând glasul, că Edgar Lintone pe patul de moarte.Poate că lumea exagerează!— Nu exagerează. Stăpânul meu e pe moarte, i-am răspuns; e adevărat ce spune lumea. Trist lucru pentru noi toţi, dar o binecuvântare pentru el!— Cât crezi că mai durează? Întrebă.— Nu ştiu, i-am răspuns.— Pentru că, urmă uitându-se la cei doi tineri, care stăteau nemişcaţi subochii lui — Linton părea că nu îndrăzneşte să-şi mişte sau să-şi ridice capul,iar din pricina lui nici Catherine nu se putea clinti —pentru că băiatul acela decolo pare hotărât să-mi zădărnicească planurile, aşa că i-aş fi recunoscătorunchiului său dacă s-ar grăbi şi s-ar duce înaintea lui. Ia ascultă!... E multăvreme de când secătura joacă comedia asta? I-am "dat" eu câteva lecţii de cumtrebuie să se miorlăie. Totdeauna e-atât de vioi când e cu domnişoara Linton?— Vioi? Nu... a fost cât se poate de trist, i-am răspuns. Uită-te la el! Îţispun drept că în loc să hoinărească pe dealuri cu iubita lui, ar face mai bine săstea în pat sub îngrijirea unui doctor.— Aşa va fi peste o zi sau două, mârâi Heathcliff. Dar deocamdată...scoală-te, Linton! Scoală-te! strigă el. Nu te târî pe jos. Ridică-te imediat!Linton se prăbuşi din nou la pământ. Cred că spaima şi neajutorarea îiajunseseră la paroxism sub privirile tatălui, căci nu avea nici un alt motiv săse poarte astfel. Făcu mai multe sforţări să-i asculte porunca, dar pentrumoment puţina lui putere dispăruse şi căzu din nou cu un geamăt. DomnulHeathcliff înaintă spre el şi-l ridică, apoi îl sprijini de-un dâmb acoperit cuiarbă.— Acum, zise el cu o furie reţinută, să ştii că mă supăr; şi dacă nu-ţi poţidomina neputinţa... Fir-ai tu al dracului! Ridică-te imediat!— Da, tată, mă ridic, spuse el gâfâind. Numai lasă-mă-n pace, căci, de nu,leşin. Am făcut aşa cum ai dorit tu, sunt sigur, Catherine are să-ţi spună că...eu... am fost vesel! Ah, rămâi lângă mine, Catherine, dă-mi mâna...— Ia-o pe-a mea, zise tatăl lui, şi ţine-te pe picioare. Uite-aşa... Ea îţi vaoferi braţul aşa... uită-te la ea. Ai să crezi că sunt chiar diavolul, domnişoarăLinton, dacă pot provoca o asemenea spaimă. Fii, te rog, bună şi condu-l pânăacasă. Vrei? Tremură dacă mă ating de el.— Linton, dragul meu, şopti Catherine, eu nu pot merge la WutheringHeights, tăticu' mi-a interzis. Tatăl tău n-o să-ţi facă nici un rău. De ce eştiatât de speriat?— Pentru nimic în lume nu mă mai întorc în casa aceea, răspunse el. Nu"pot" să mă-ntorc acolo fără tine!— Stai! strigă tatăl. Să respectăm scrupulele filiale ale domnişoareiCatherine. Nelly, du-l dumneata acasă, iar eu am să-ţi urmez sfatul, în ceea cepriveşte doctorul, fără întârziere.— Şi-ai să faci foarte bine, i-am răspuns. Dar eu trebuie să rămân custăpâna mea; nu uita că îngrijirea fiului dumitale nu intră în atribuţiile mele.— Eşti foarte îndărătnică, ştiu, zise Heathcliff, aşa că mă obligi să-lciupesc puţin pe copilaş şi să-l fac să ţipe ca să-ţi trezească mila. Atunci,haide, eroul meu! Vrei să te-ntorci acasă însoţit de mine?Şi se apropie din nou de Linton, prefăcându-se c-ar vrea să pună mâna pefăptura lui şubredă; dar Linton se feri de el şi se agăţă de Cathy, implorând-osă-l însoţească până acasă. Rugăminţile lui erau atât de deznădăjduite, incâtnu permiteau nici un fel de refuz; şi, cu toate că nu eram de acord, n-amputut-o împiedica. De fapt, cum era să-i refuze ajutorul? Noi nu puteamînţelege pentru ce e atât de îngrozit, dar îl vedeam neputincios în faţa groazei, şi mi se părea că, dacă spaima va mai creşte, băiatul îşi va pierde minţile. Amajuns până-n pragul uşii. Catherine intră; eu am aşteptat-o să-l aşeze pebolnav într-un fotoliu, sperând că se va întoarce imediat. Dar domnulHeathcliff, împingându-mă pe la spate, strigă:— Casa mea nu-i ciumată, Nelly! Şi am de gând să fiu ospitalier astăzi; staijos şi dă-mi voie să închid uşa.O închise şi o încuie. Tresării.— O sa vă ofer un ceai înainte de a vă întoarce acasă, adăugă el. Suntsingur că Hareton s-a dus cu nişte vite la Lees, iar Zillah şi Joseph au plecatîntr-o călătorie de plăcere; şi cu toate că sunt obişnuit să fiu singur, îmi place,când am prilejul, să mă bucur de o companie interesantă. Domnişoară Linton,ia loc lângă "el". Îţi dau şi eu ce am: darul meu nu prea merită să fie primit, daraltceva n-am. Vreau să spun că ţi-l ofer pe Linton. Uite cum mă priveşte!Ciudat ce sentimente sălbatice se trezesc în mine când mi se pare că provocteama cuiva! Dacă m-aş fi născut într-o ţară cu legi mai puţin severe şi gusturimai puţin delicate, m-aş fi distrat făcând pe-ndelete vivisecţia celor doi de colo.Aşa, ca să treacă o seară.Respiră adânc şi izbi masa înjurând ca pentru el:— La dracu'! Îi urăsc!— Mie nu mi-e frică de dumneata! exclamă Catherine, care nu auziseultima parte a discursului. Apoi se apropie de el; ochii ei negri scânteiau defurie şi de hotărâre. Dă-mi cheia, vreau să mi-o dai! zise ea. N-o să mănânc şin-o să beau aici nimic, să ştiu bine că mor de foame.Heathcliff ţinea cheia în mâna care-i rămăsese pe masă. Ridică privirea,cuprins de un fel de mirare văzându-i îndrăzneala; sau poate că glasul şiprivirile ei i-au reamintit fiinţa de la care le moştenise. Cathy se repezi la cheieşi aproape că reuşi, printre degetele lui desfăcute, să pună mâna pe ea. Dargestul ei îl readuse la realitate, şi Heathcliff strânse din nou pumnul.— Şi-acum, Catherine Linton, zise el, pleacă de-aici, altfel te trântesc lapământ, şi doamna Dean ar înnebuni.Fără a ţine seama de ameninţarea lui, Cathy îi apucă din nou pumnul încare se afla cheia.— Vom pleca de-aici! repetă ea sforţându-se din răsputeri să-i desfacădegetele şi, văzând că unghiile nu-l impresionează, se folosi de dinţi cu destulde multă tărie.Heathcliff îmi aruncă nişte priviri care, pentru o clipă, m-au împiedicat săintervin. Catherine era prea atentă la degetele lui puternice, ca să-i maiobserve şi faţa. Heathcliff deschise pumnul brusc şi renunţă la obiectuldisputei. Dar, înainte ca ea să fi luat cheia, o prinse cu mâna în care avusesecheia şi-o trase pe genunchi, administrându-i cu cealaltă, pe unul din obraji, oploaie de palme înspăimântătoare; şi fiecare palmă ar fi fost suficientă caameninţarea lui să devină realitate, dacă ea ar fi putut să cadă jos.Văzând această violenţă diabolică, m-am repezit furioasă la el.— Nemernicule! am început să strig. Nemernic ce eşti!O lovitură în piept mă făcu să tac. Fiind corpolentă, îmi pierd uşorrăsuflarea; aşa că, din cauza loviturii, şi a furiei, am dat înapoi, clătinându-măameţită şi având senzaţia că mă înăbuş sau că-mi plesneşte o vână. Scena seisprăvi în două minute. Catherine, eliberată, îşi duse amândouă mâinile latâmple; parcă nu era sigură dacă mai are urechi sau ba. Tremura ca varga, sărmana fetiţă, şi se rezemă de masă cu desăvârşire năucită.— Vezi că ştiu cum se pedepsesc copiii?! zise ticălosul cu sălbăticie, întimp ce se apleca să pună din nou mâna pe cheia care căzuse jos. Şi-acumdu-te la Linton, cum ţi-am spus, şi plângi cât pofteşti! Ca mâine am să fiu tatăltău... singurul tată pe care-l vei mai avea peste câteva zile...şi-ai să maiîncasezi de-astea din belşug. Tu poţi răbda multe, nu eşti o prăpădită, şi-ai săle guşti în fiecare zi dacă-ţi mai surprind în ochi răutatea aceea drăcească!Cathy, în loc să se ducă la Linton, se repezi la mine, îngenunche şi,punându-şi obrajii aprinşi în poala mea, începu să plângă în gura mare. Vărulei se ghemuise într-un colţ al băncii, tăcut ca un şoarece, felicitându-se,îndrăznesc să spun, că bătaia o primise altul, şi nu el. Domnul Heathcliff,observând că suntem încremeniţi cu toţii, se ridică şi, foarte îndemânatic, făcuceaiul. Ceştile şi farfuriile fuseseră pregătite din timp. Turnă ceaiul şi-mi oferio ceaşcă.— Haide, spală-ţi veninul, zise. Şi dă-i şi răsfăţatei tale şi ăluia al meu.Nu-i otrăvit, cu toate că l-am pregătit eu. Mă duc afară să caut caii.Primul nostru gând, văzându-l ducându-se, a fost să căutăm o ieşire. Amîncercat uşa dinspre bucătărie, dar era încuiată pe dinafară; ne-am uitat laferestre, dar erau prea înguste chiar şi pentru corpul subţire al lui Cathy.— Domnule Linton, am strigat eu văzând că suntem întemniţate în toatălegea, dumneata ştii ce urmăreşte diabolicul dumitale tată şi, dacă nu ne spui,am să-ţi trag câteva peste urechi, aşa cum a tras el peste ale verişoareidumitale!— Da, Linton, trebuie să ne spui, zise Catherine. Din cauza ta am venitaici, şi-ar fi un semn de răutate şi nerecunoştinţă dacă refuzi să vorbeşti.— Dă-mi ceai, mi-e sete. După aceea am să vă spun, răspunse el. DoamnăDean, să pleci de-aici. Nu-mi place când stai aşa, pe capul meu. Ah,Catherine, ţi-au picat lacrimile în ceaşca mea. Nu mai beau ceaiul ăsta, dă-mialtul.Catherine îi turnă altul şi-şi şterse obrazul. Mie mi-era scârbă de calmulmicului nemernic, care nu se mai temea pentru pielea lui. Spaima pe care-omanifestase pe dealuri dispăruse de cum intrase în casă la WutheringHeights. Aşa c-am ghicit că fusese ameninţat c-o bătaie groaznică dacă nuizbuteşte să ne atragă în casă şi că, o dată faptul împlinit, nu mai avea altetemeri imediate.— Tăticu' vrea să ne căsătorim, continuă el, după ce sorbi puţin ceai. Ştiecă tăticul tău nu ne-ar lăsa să ne căsătorim acum, dar se teme c-o să mor dacămai aşteptăm. De aceea vrea să ne căsătorim mâine, iar dumneata trebuie sărămâi la noapte aici. Dacă faci cum vrea el, poţi să te întorci acasă poimâine,şi-ai să mă iei şi pe mine acolo.— Să te ia cu ea, nenorocitule? am exclamat eu. "Dumneata" să te însori?Dar cum? Omul ăsta e nebun, ori crede că noi toţi suntem nişte smintiţ! Şidumneata îţi închipui că domnişoara asta tânără, frumoasă, sănătoasă, fataasta plină de viaţă se va lega de o maimuţă prăpădită ca dumneata?Dumneata crezi că se va găsi "cineva", ca să nu mai vorbim de domnişoaraCatherine Linton, care să te ia de bărbat? Meriţi să fii bătut cu biciul pentru căne-ai ademenit să venim aici cu prefăcătoria şi văicărelile dumitale mişeleşti!Şi-acum... nu te uita ca un tâmpit! Îmi vine să-ţi trag o zgâlţâială straşnicăpentru trădarea dumitale neruşinată şi pentru îngâmfarea prostească de care-ai fost în stare!L-am scuturat niţel, dar el începu să tuşească, recurgând la resursele luiobişnuite de gemete şi plânsete, iar Catherine mă dojeni.— Să rămân aici toată noaptea? Asta nu! zise ea, privind atent în jur.Ellen, am să dau foc la uşa asta, dar tot am să ies.Şi ar fi pornit pe loc la înfăptuirea acestei ameninţări dacă Linton nu s-ar fisperiat iarăşi din pricina iubitei lui persoane. O strânse cu braţele lui firave şi,plângând în hohote, îi zise:— Nu vrei să mă iei şi să mă salvezi? Nu vrei să mă laşi să vin cu tine laGrange? O, scumpa mea Catherine, nu pleca, nu mă părăsi! "Trebuie" să-lasculţi pe tatăl meu... "Trebuie!"— Eu trebuie să-l ascult pe-al meu, îi răspunse ea, şi să-l scap de aceastăaşteptare chinuitoare. Toată noaptea! Ce-o să creadă? Probabil c-a şi începutsă dispere. Ori sparg o uşă, ori îi dau foc, dar trebuie să ies de-aici. Fii liniştit,că nu te ameninţă nimic, dar dacă mă opreşti... Linton, eu îl iubesc pe tăticu'mai mult decât pe tine?Spaima mortală pe care-o simţea în faţa mâniei domnului Heathcliffredădu băiatului elocvenţa laşităţii. Catherine era aproape înnebunită, darstăruia că trebuie să plece acasă şi încerca să-l implore, ea de data asta, şi să-lconvingă să-şi înfrângă suferinţa egoistă. În timp ce el vorbea astfel,temnicerul nostru se întoarse.— Animalele voastre au fugit, zise el, şi... ia te uită, Linton, iar miorlăî? Ceţi-a făcut? Haide, haide... linişteşte-te şi du-te la culcare. Peste-o lună saudouă, băiete, ai să-i poţi plăti cu o mână viguroasă toată tirania pe care-oînduri acum. Tu suferi din pură dragoste, nu-i aşa? Doar n-ai nici un altmotiv. Are să te ia de bărbat! Şi-acum du-te la culcare! Zillah nu vineastă-seară acasă, aşa că trebuie să te dezbraci singur! Tăcere! Să nu te maiaud. Cum ajungi în camera ta, nu mă mai apropii de tine. N-ai de ce te teme.Din întâmplare, te-ai purtat destul de bine. Restul mă priveşte pe mine.Heathcliff rosti aceste cuvinte ţinând uşa deschisă, ca să treacă fiul său.Acesta ieşi ca un căţel, temându-se ca nu cumva omul care-i dădea drumulsă-i tragă o lovitură vicleană. Apoi Heathcliff răsuci din nou cheia în broască şise apropie de foc; stăpâna mea şi cu mine stăteam tăcute. Catherine ridicăprivirea şi, instinctiv, duse mâna la obraz. Apropierea lui reînviase în ea osenzaţie dureroasă. Nimeni altul n-ar fi fost în stare să privească aspru acestgest copilăresc, dar el se încruntă şi mârâi:— Aha, zici că nu-ţi e frică de mine? Îţi ascunzi bine curajul! Pari aldracului de speriată!— Acum sunt speriată, răspunse ea, pentru că, dacă rămân aici, tăticu' vafi nenorocit; şi cum aş putea îndura să-l fac să sufere când el... când el...Domnule Heathcliff "lasă-mă" să mă duc acasă! Îţi făgăduiesc că mă mărit cuLinton; şi tăticu' vrea asta, iar eu îl iubesc. Pentru ce să mă sileşti să fac unlucru pe care l-aş face eu însămi de bunăvoie?— Numai să îndrăznească să te silească! am strigat eu. Există legi în ţaraasta, slavă Domnului că există, chiar dacă ne aflăm într-un loc atât de părăsit.L-aş denunţa chiar de-ar fi fiul meu; asta-i o crimă pentru care nu existăîndurare!— Tăcere! zise ticălosul. Du-te dracului cu strigătele tale! N-am chef să teaud vorbind. Domnişoară Linton, nu ştii ce plăcere-mi face când mă gândesc că tatăl dumitale e nenorocit. N-am să dorm la noapte de bucurie. N-ai fi pututnimeri o cale mai sigură ca să-ţi fixezi reşedinţa sub acoperişul meu pentruurmătoarele douăzeci şi patru de ore decât spunându-mi că va avea dreptconsecinţă acest fapt. În ceea ce priveşte promisiunea dumitale de a tecăsători cu Linton, voi avea eu grijă să te ţii de cuvânt, căci nu vei părăsi casamea până când treaba asta nu se va împlini.— Atunci trimite-o pe Ellen să-i spună lui tăticu' că nu mi s-a întâmplatnimic! exclamă Catherine plângând amarnic. Sau căsătoreşte-mă numaidecâtcu Linton. Bietul tăticu'. Ellen, o să creadă că ne-am pierdut. Ce ne facem?— Da' de unde! O să creadă c-ai obosit îngrijindu-l şi c-ai plecat să tedistrezi un pic, răspunse Heathcliff. Nu poţi spune că n-ai intrat de bunăvoieîn casa mea dispreţuind sfatul lui de a nu o face. De altfel e absolut firesc sădoreşti să te distrezi la vârsta dumitale şi să te fi săturat să dădăceşti un ombolnav, mai ales când acel bărbat nu-ţi e decât tată. Catherine, cele maifericite zile ale vieţii lui s-au isprăvit când au început zilele dumitale. Îndrăznescsă-ţi spun că te-a blestemat pentru c-ai venit pe lume— cel puţin eu aşaam făcut —şi drept este să te blesteme şi când pleacă din lumea asta, iar eu tevoi blestema de asemenea. Nu te iubesc! Şi cum te-aş pute-a iubi? Termină cuplânsul! După câte prevăd, asta o să fie principala dumitale distracţie de aziînainte, dacă nu cumva Linton, recunoscător, va căuta să te răsplăteascăpentru pierderile suferite, aşa cum părintele dumitale grijuliu îşi face iluzii căva fi. Scrisorile lui pline de mângâieri şi sfaturi m-au distrat peste măsură. Înultima lui scrisoare îi recomanda comorii mele să aibă grijă de comoara lui şisă fie bun cu ea după ce-o va lua de nevastă. Grijuliu şi blând... Iată oatitudine părintească. Dar Linton are nevoie pentru propria lui persoană detoată grija şi blândeţea pe care le posedă. Linton va şti să joace bine rolul unuimic tiran. El e în stare să chinuiască oricâte pisici dacă li s-ar scoate mai întâidinţii şi li s-ar tăia ghearele. Ai să-i poţi povesti unchiului său, când te veiîntoarce acasă, lucruri frumoase despre blândeţea nepotului, te asigur!— Bine faci! i-am spus. Dezvăluie-i caracterul fiului dumitale. Arată-i câtîţi seamănă, şi-apoi sper că domnişoara Cathy se va gândi de două ori înaintede-a lua de bărbat un şarpe ca ăsta!— Nu ţin deloc să vorbesc acum despre însuşirile lui bune, răspunseHeathcliff; pentru că trebuie să-l accepte, ori să rămână prizonieră, şidumneata împreună cu ea, până la moartea stăpânului dumitale. Pot foartebine să vă reţin aici pe-amândouă, ascunse. Dacă nu mă crezi, încurajeaz-osă-şi retragă cuvântul şi vei avea prilejul să te-ncredinţezi singură.— N-am să-mi retrag cuvântul, zise Catherine. Mă voi căsători cu el chiarîn ceasul ăsta, dac-o să mă pot duce, după aceea, la Thrushcross Grange.Domnule Heathcliff, eşti un om dur, dar nu eşti un diavol şi nu cred că vreisă-mi distrugi din pură răutate întreaga fericire. Dacă tăticu' crede că l-ampărăsit intenţionat şi moare înainte de a mă întoarce acasă la el, cum aş maiputea trăi? Am renunţat să mai plâng, dar am să cad în genunchi la picioareledumitale şi n-am să mă ridic, şi n-am să-mi iau ochii de pe faţa dumitale pânăcând nu te vei uita în ochii mei! Nu! Nu întoarce capul! Uită-te la mine! N-ai săvezi nimic provocator. Eu nu te urăsc. Eu nu sunt mânioasă pentru că m-ailovit. Dumneata n-ai iubit în viaţa dumitale pe nimeni, unchiule? Niciodată?Ah! Trebuie să te uiţi o dată în ochii mei! Sunt atât de nenorocită, nu se poatesă nu-ţi pară rău şi să nu-ţi fie milă de mine.— Ia-ţi degetele astea de şopârlă de pe mine şi cară-te de-aici, că, de nu,dau cu piciorul în tine! strigă Heathcliff respingând-o cu brutalitate. Prefer săfiu în strânsoarea unui şarpe. Cum dracu-ţi poţi închipui că mă vei îndupleca?"Te detest!"Ridică din umeri şi se scutură, de parcă într-adevăr toată carnea de pe elar fi fost cuprinsă de silă, şi-şi împinse înapoi scaunul, în timp ce eu m-amridicat şi-am deschis gura să dau drumul unui adevărat torent de insulte. Daram amuţit la mijlocul primului cuvânt, căci m-a ameninţat că, dacă maipronunţ o silabă; voi fi încuiată singură într-o cameră. Se întunecase... Amauzit nişte voci la poarta grădinii. Gazda noastră ieşi în grabă: el era cu minteaîntreagă, noi însă nu. Vorbi acolo vreo două sau trei minute, apoi se întoarsesingur.— Credeam c-a venit vărul dumitale, Hareton, i-am spus eu bieteiCatherine. Ce n-aş da să sosească! Mai ştii? Poate c-ar fi de partea noastră.— Au fost trei servitori de la Grange trimişi să vă caute, zise Heathcliff,care auzise ce spusesem. Ai fi putut deschide o fereastră şi striga, dar pot săjur că puicuţa e încântată că n-ai făcut-o. E bucuroasă c-o forţez să stea aici.Sunt sigur.Dându-ne seama c-am pierdut ocazia, am dat amândouă frâu liberdeznădejdii, iar el ne-a lăsat să ne văităm până la ora nouă. Atunci ne-aporuncit să ne urcăm sus prin bucătărie, în odaia lui Zillah. I-am şoptittovarăşei mele să se supună, sperând că vom reuşi să ieşim pe fereastrade-acolo, sau să trecem în pod, şi apoi să fugim printr-o lucarnă. Dar fereastraera tot atât de îngustă ca şi cele de jos, iar ieşirea prin pod fusese zăvorâtăanume, aşa că eram încuiate ca şi până atunci. Nici una dintre noi nu s-aculcat. Catherine, încremenită în faţa ferestrei, aştepta cu nerăbdaredimineaţa; şi singurul răspuns pe care l-am primit la nenumăratele melerugăminţi de-a se odihni au fost câteva suspine adânci. M-am aşezat într-unfotoliu şi, în timp ce mă suceam încoace şi încolo, m-am judecat aspru pentrumultele prilejuri în care nu-mi făcusem datoria aşa cum se cuvenea; căci înclipa aceea mă bătea gândul că de aici se trăseseră toate nenorocirilestăpânilor mei. De fapt nu era chiar aşa, îmi dau seama acum, dar aşa mi s-apărut în noaptea aceea îngrozitoare, şi-l socoteam chiar şi pe Heathcliff maipuţin vinovat decât mine.Heathcliff veni la ora şapte şi întrebă dacă domnişoara Linton s-a sculat.Ea se repezi imediat la uşă şi răspunse că da.— Atunci haide, zise el, deschizând uşa şi trăgând-o afară.M-am ridicat s-o urmez, dar el răsuci din nou cheia. Am cerut să-mi deadrumul.— Ai răbdare, răspunse el; îţi trimit într-o clipă micul dejun.Am lovit cu pumnii în tăblia uşii, am scuturat clanţa cu mânie, iarCatherine l-a întrebat pentru ce mă mai ţine încuiată. El i-a răspuns cătrebuie să mai rabd un ceas, apoi au plecat amândoi. Am răbdat aşa două sautrei ore, până când, într-un târziu, am auzit paşi; dar nu erau ai lui Heathcliff.— Ţi-am adus ceva de mâncare, se auzi un glas; deschide uşa!Am deschis uşa fără a pregeta şi l-am văzut pe Hareton, încărcat cu hranădestulă pentru ziua întreagă.— Na, adăugă el, împingându-mi tava în mână.— Stai un minut... am început eu.— Ba nu! strigă el şi se retrase fără a ţine seama de rugăminţile mele de-amai zăbovi.Am rămas acolo încuiată ziua întreagă şi toată noaptea următoare, şi-apoiîncă una, şi încă una. Am stat cu totul cinci nopţi şi patru zile; nu-l vedeamdecât pe Hareton, dimineaţa. Şi era un paznic desăvârşit: ursuz, mut şi surd laorice încercare de a-i trezi simţul de dreptate sau mila.
