La răscruce de vânturi-Emily Bronte

Capitolul 5

  Cu vremea, domnul Earnshaw începu să slăbească. Fusese sănătos şiactiv, dar deodată puterile îl părăsiră, şi când fu silit să stea la gura sobei,deveni îngrozitor de supărăcios. I se căşuna din nimica toată şi imediat ce i sepărea că cineva vrea să-i încalce cât de puţin autoritatea, ajungea aproape lacrize de nebunie. Ele se dezlănţuiau mai ales când cineva încerca să seîmpotrivească sau să poruncească favoritului său, Heathcliff. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva să i se spună vreo vorbă urâtă; parcă-l frământa gândulcă, din pricina dragostei lui pentru Heathcliff, toţi ceilalţi îl urau şi voiau să-ifacă rău. Asta însă n-a fost spre folos băiatului, căci cei mai blânzi dintre noi,nevrând să-l necăjim pe stăpân, cedam în faţa părtinirii lui; iar îngăduinţanoastră a fost hrană îmbelşugată pentru îngâmfarea şi firea întunecată acopilului. Totuşi, trebuia să ne purtăm aşa; căci de două sau de trei ori, cândHindley şi-a arătat dispreţul faţă de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prinapropiere, acesta s-a înfuriat foare rău, a pus mâna pe baston să-l lovească şia început să tremure de furie că nu-l putea izbi.În cele din urmă, pastorul nostru (atunci aveam un pastor care-şi câştigatraiul învăţându-i carte pe copiii Linton şi Earnshaw şi muncindu-şi singurpeticul de pământ al parohiei) a fost de părere că tânărul Hindley trebuietrimis la liceu. Domnul Earnshaw consimţi, dar nu fu prea încântat, căcizicea: "Hindley e un neisprăvit şi nu se va alege nimic de capul lui, oriunde l-aştrimite."Speram din tot sufletul că de-acum înainte vom avea pace în casă. Măîntrista gândul că stăpânul suferă din pricina faptei bune pe care o săvârşise.Eu îmi închipuiam, după cum ar fi vrut şi el să creadă, că firea lui sâcâitoare şiboala erau pricinuite de neplăcerile familiale, dar pricina adevărată era, săştiţi, domnule, că începuseră să-l lase puterile. Cu toate acestea, am fi pututtrăi destul de bine dacă nu ar fi fost două fiinţe: domnişoara Cathy şi Joseph,servitorul, pe care cred că l-aţi văzut ieri pe-acolo. Joseph era, şi fără îndoialămai este şi azi, cel mai urâcios şi cel mai îngâmfat fariseu care a scormonitvreodată "Biblia" pentru a culege merite pe seama lui şi a arunca blestemeasupra semenilor. Datorită năravului lui de a predica, izbutise să aibă oînrâurire puternică asupra domnului Earnshaw; şi cu cât stăpânul slăbea,cu-atât creştea înrâurirea lui Joseph. Şi-l chinuia necontenit vorbindu-idespre mântuirea sufletului şi creşterea severă a copiilor. Îi dădea deplinădreptate auzind că-l consideră pe Hindley drept un derbedeu; împotriva luiHeathcliff şi Catherine bombănea seară de seară, dar căuta să-l măguleascăpe domnul Earnshaw în slăbiciunea lui pentru Heathcliff, aruncând vina ceamai mare pe fată.Desigur, fata avea nişte purtări pe care nu le mai văzusem la nici un copil,aşa că pe toţi cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori pe zi, şipoate şi mai mult; din clipa când cobora jos şi până-n clipa când se ducea laculcare n-aveam nici un minut de linişte de teamă că iar va face vreo poznă.Era tot timpul din cale-afară de agitată, gura nu-i tăcea deloc — cânta, râdeaşi-i bătea la cap pe toţi cei ce nu făceau ca ea. Era o bucăţică de fată sălbaticăşi rea, dar avea cei mai frumoşi ochi, cel mai dulce zâmbet, cel mai legănatmers din toată parohia; de altfel cred că nu voia să supere pe nimeni, căcidupă ce te făcea să plângi de-a binelea, rareori se întâmpla să nu se ţină dupătine până te potoleai şi atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea mult, preamult, pe Heathcliff. Cea mai mare pedeapsă pe care o putusem inventa, era s-odespărţim de el, cu toate că nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decâtea. La joacă îi plăcea peste măsură să facă pe mica stăpână, trăgând palme cuuşurinţă şi poruncind tovarăşilor de joc; aşa a făcut şi cu mine, dar eu,neavând poftă să mă duc să-i fac cumpărături şi să mă supun ordinelor ei,i-am spus-o pe faţă.În vremea aceea, domnul Earnshaw nu ştia de glumă. Totdeauna fusese sever şi neînduplecat cu copiii, dar Catherine nu putea înţelege pentru ce tatălei devenise mai certăreţ şi mai supărăcios acum, când era bolnav, decât fuseseînainte. Dojenile lui arţăgoase îi trezeau o poftă răutăcioasă de a-l provoca;niciodată nu era mai fericită decât atunci când o certam cu toţii deodată şicând, drept răspuns, ne înfrunta cu privirea îndrăzneaţă şi sfidătoare şi cuvorbele ei tăioase. De blestemele lui Joseph îşi bătea joc, pe mine mă sâcâia, şifăcea tocmai ceea ce domnul Earnshaw ura mai mult: căuta să-i arate cumpretinsa ei obrăznicie, pe care bătrânul o credea adevărată, îl putea influenţape Heathcliff mai mult decât bunătatea lui şi cum băiatul împlinea toateporuncile ,,ei" oricare ar fi fost, iar pe ale "lui" numai când îi erau pe plac.După ce se purta cât se poate de rău toată ziua, seara venea uneori,răsfăţându-se, să dreagă totul.— Nu, Cathy, zicea bătrânul, nu te pot iubi. Eşti mai rea decât fratele tău.Du-te, fetiţo, fă-ţi rugăciunile şi roagă-l pe Dumnezeu să te ierte. Mi se pare cămama ta şi cu mine trebuie să ne căim că te-am zămislit!La început, vorbele acestea o făceau să plângă, dar cu timpul, fiind mereurespinsă, se înrăi; şi dac-o îndemnam să se ducă să-i spună că-i pare rău degreşelile ei şi să ceară iertare, râdea.Dar în cele din urmă sosi şi ceasul în care suferinţele pământeşti aledomnului Earnshaw luară sfârşit. Muri liniştit, într-o seară de octombrie,şezând lângă sobă, în fotoliul său. Un vânt năprasnic sufla în jurul casei şivuia în vatră. Răsuna sălbatic şi vijelios, dar nu era frig; iar noi ne aflam cutoţii laolaltă. Eu stăteam puţin mai departe de cămin, împletind de zor, iarJoseph, lângă masă, îşi citea "Biblia" (în vremea aceea era obiceiul ca servitoriisă şadă în sală după ce-şi isprăveau treaba). Domnişoara Cathy fusesebolnavă, şi de aceea era liniştită; stătea rezemată de genunchiul domnuluiEarnshaw, iar Heathcliff era culcat pe jos şi-şi pusese capul în poala ei. Îmiaduc aminte că înainte de-a aţipi, stăpânul îi mângâiase părul frumos —rareori avea plăcerea s-o vadă blândă — şi-i spusese: "De ce nu poţi fi tuîntotdeauna o fetiţă cuminte, Cathy?" Iar ea îşi întorsese faţa către dânsul,începuse să râdă şi răspunsese: "De ce nu poţi fi dumneata întotdeauna unom bun, tată?" Dar de îndată ce-a văzut că-l supărase din nou, i-a sărutatmâna şi i-a propus să-i cânte până-l adoarme. A început să cânte foarte încet;degetele lui au căzut pe degetele ei, şi capul lui îi alunecă pe piept. Atunci eui-am spus să nu facă zgomot şi să nu se mişte, ca nu cumva să-l trezească. Şiam rămas cu toţii muţi ca şoarecii vreme de-o jumătate de ceas; am fi stat şimai mult aşa dacă Joseph, după ce-şi isprăvi capitolul, nu s-ar fi ridicat şin-ar fi spus că trebuie să-l trezim pe stăpân pentru rugăciunile de seară. Făcuvreo câţiva paşi spre el, îl strigă pe nume şi-l atinse pe umăr, dar stăpânul nuse mişcă. Atunci luă lumânarea şi se uită la el. Când l-am văzut că punelumânarea jos, şi-i ia pe copii de braţ, şoptindu-le să se ducă sus, în linişte, şisă-şi facă singuri rugăciunile de seară pentru că el mai avea puţină treabă,mi-am dat seama că se întâmplase ceva rău.— Mai intâi am să-i spun tatii noapte bună, zise Catherine şi-şi îmbrăţişăpărintele înainte de-a o putea noi opri. Sărmana făptură descoperi imediatnenorocirea şi ţipă: "Oh, e mort, Heathcliff, e mort!"Şi amândoi au început să plângă sfâşietor.Am început să bocesc şi eu cu ei, tare şi amarnic, dar Joseph ne-a întrebatce ne-o fi apucat, de urlăm aşa pentru un sfânt din cer. Mie mi-a spus să-mi iau pelerina şi să fug la Gimmerton după doctor şi preot. Eu nu înţelegeam cerost mai aveau. Totuşi am plecat, prin vânt şi ploaie, şi m-am întors numai cuunul din ei, cu doctorul; celălalt spuse că are să vină a doua zi dimineaţa.Lăsându-l pe Joseph să-i povestească doctorului cele întâmplate, am alergatîn camera copiilor; uşa era întredeschisă şi am văzut că ei nu se culcaseră, cutoate că trecuse de miezul nopţii, dar erau liniştiţi şi n-aveau nevoie demângâierile mele. Cei doi copii găsiseră, pentru a se mângâia, cuvinte multmai potrivite decât aş fi putut găsi eu; si nici un preot din lume n-ar fi pututdescrie cerul atât de minunat cum îl descriau ei în vorbirea lor nevinovată; şi,pe când plângeam şi trăgeam cu urechea la spusele lor, nu mi-am pututstăpâni dorinţa de a ne afla acolo la adăpost cu toţii.