Uneori, când şedeam singură şi mă gândeam la aceste lucruri, brusc măcuprindea o spaimă; mă ridicam, îmi puneam boneta, gata să mă duc laWuthering Heights să văd ce mai e pe-acolo. Conştiinţa îmi spunea că e dedatoria mea să-i atrag atenţia lui Heathcliff asupra felului în care vorbeştelumea despre purtările lui; dar imediat după aceea, aducându-mi aminte dedeprinderile lui rele, adânc înrădăcinate, şi dându-mi seama că nici nu potspera măcar să-l întorc pe calea cea bună, mă răzgândeam; aşa că n-am puspiciorul în casa aceea blestemată, de teamă că nu mă va asculta nimeni.Odată, abătându-mă de pe drumul ce ducea la Gimmerton, am intrat peportiţa cea veche. Era cam în epoca la care am ajuns cu povestea mea; odupă-amiază senină şi îngheţată, pământul pleşuv, iar drumul tare şi uscat.Ajunsesem la o piatră de hotar unde şoseaua se desparte în două, drumul dinstânga pornind spre dealuri; era un bloc de piatră grunţuroasă. Pe parteadinspre miazănoapte erau săpate literele W.H., pe cea dinspre răsărit G., şi pecea dinspre miazăzi T.G. Ea arăta drumul spre Grange, Heights şi sat. Soarelestrălucea aurind vârful pietrei cenuşii, aducându-mi aminte de vară; şi nu văpot spune din ce pricină, dar un val de simţăminte, aidoma celor din copilărie,îmi năpădi inima. Cu douăzeci de ani în urmă acesta era locul preferat deHindley şi de mine. Am privit îndelung piatra măcinată de vreme şi,aplecându-mă, am observat aproape de baza ei o gaură plină cu scoici şipietricele pe care, împreună cu alte lucruri pieritoare, le adunasem pe vremuri cu-atâta bucurie. Şi parcă îmi apăru aievea şi fostul meu tovarăş de joacăaşezat pe iarba veştejită. Capul său negru şi pătrat, aplecat înainte, şi mânuţalui făcând o gaură în pământ cu o bucată de ardezie...— Sărmanul Hindley! am exclamat fără să vreau şi-am tresărit; o clipă amavut impresia că faţa copilului se ridică şi priveşte drept în ochii mei. Dispăruîndată, dar am simţit dorinţa de neînvins de a mă duce la Wuthering Heights.Superstiţia mă împingea să ascult de acest imbold. "Dar dacă a murit? mi-amzis. Ori dacă va muri în curând?" Mi s-a părut că vedenia mea prezicea moarte.Cu cât mă apropiam, cu-atât eram mai tulburată; şi când am dat cu ochii decasă, tremuram toată, ca varga. Cel pe care-l văzusem stând jos merseseparcă înaintea mea şi-l vedeam acuma în dosul gardului, uitându-se la mine.Aşa am crezut eu în primul moment, văzând un băiat cu părul ondulat ca alunei zâne, cu ochii căprui, cu obrajii rumeni lipiţi de zăbrele. După ce m-ammai gândit puţin, mi-am zis că trebuie să fie Hareton, Hareton al meu, care nuse schimbase prea mult de când îl părăsisem, adică de zece luni.— Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpule! am strigat, uitând într-oclipă toate temerile prosteşti. Hareton, eu sunt Nelly! Nelly, dădaca ta.Copilul s-a tras cu un pas înapoi şi-a ridicat de jos o piatră mare.— Am venit la tatăl tău, Hareton, am adăugat, ghicind din gestul copiluluică Nelly, dacă mai trăia în amintirea lui, nu semăna cu mine.Hareton ridică proiectilul, gata să-l arunce. Am început atunci să vorbesccu el, încercând să-l potolesc, dar n-am izbutit să-i opresc mâna. Piatra mi-aatins boneta, şi-apoi de pe buzele micului meu prieten ţâşni puţin cambâlbâit, un val de înjurături, pe care nu ştiu dacă le înţelegea ori ba, dar ştiucă le rostea cu intonaţia potrivită, ceea ce îi preschimba trăsăturile de copilîntr-o faţă impresionantă prin răutatea ei. Vă asigur, domnule, că aceastăpurtare nu m-a supărat atât cât m-a întristat. Gata să plâng, am scos oportocală din buzunar şi i-am dat-o, ca să-l îmbunez. A şovăit, după aceeami-a smuls-o din mână: credea că i-o arăt ca să-i aţâţ pofta şi apoi să-ldezamăgesc. I-am arătat încă una, dar am ţinut-o aşa ca să n-o poată ajunge.— Cine te-a învăţat vorbele alea frumoase, băiete? l-am întrebat. Pastorul?— Dracu' să-l ia pe pastor, şi pe tine! Dă-mi-o şi pe aia! a răspuns.— Spune de la cine-ai învăţat, şi ţi-o dau, am zis. Cine-i învăţătorul tău?— Dracu' ăla de tăticu, i-a fost răspunsul.— Şi ce-nveţi tu de la tăticu? am continuat.Sări în sus să ia portocala; eu am ridicat-o însă şi mai mult.— Ce te-nvaţă? l-am întrebat.— Nimic; numai să mă feresc din calea lui. Tăticu nu mă poate suferi,pentru că-l înjur.— Aha! Şi diavolul te învaţă să-l înjuri pe tăticu? am remarcat eu.— Oh, nu, zise el cu glas tărăgănat— Atunci cine?— Heathcliff.L-am întrebat dacă-l iubeşte pe domnul Heathcliff.— Da! mi-a răspuns.Dorind să aflu motivele pentru care-l iubeşte, n-am putut desluşi decâturmătoarele:— Nu ştiu; dar el îi plăteşte lui tăticu pentru ce-mi face el mie... îl înjură petăticu pentru că şi el mă înjură pe mine. Zice că pot face tot ce poftesc.— Aşadar pastorul nu te învaţă să citeşti şi să scrii? am continuat eu.— Nu, mi-a spus că dacă pastorul păşeşte pragul casei noastre... are şă-şiînghită măselele. Asta i-a făgăduit-o Heathcliff!I-am pus portocala în mână şi l-am rugat să-i spună tatălui său că ofemeie, pe care o cheamă Nelly Dean, vrea să stea de vorbă cu el şi aşteaptă lapoarta grădinii. Copilul urcă dealul, intră în casă, dar, în locul lui Hindley, înuşă apăru Heathcliff. Când l-am văzut, m-am întors pe loc şi am luat-o la fugăcât am putut de iute; nu m-am oprit decât atunci când am ajuns la piatra dehotar. Eram atât de inspăimântată, de parcă trezisem un duh rău.Întâmplarea asta n-are nici o legătură cu povestea domnişoarei Isabella;numai că m-a hotărât să fiu cu ochii în patru şi să fac tot ce-mi stătea înputinţă pentru a împiedica statornicirea unei asemenea înrâuriri rele şi laGrange, chiar dacă ar fi trebuit să stric bucuria doamnei Linton sau să provoco furtună în casă.Când Heathcliff veni din nou, tânăra mea domnişoară era, din întâmplare,în curte; dădea de mâncare porumbeilor. De trei zile nu schimbase nici uncuvânt cu cumnata ei, dar în acelaşi timp încetase şi cu văicărelile, ceea cepentru noi fusese o mare uşurare. Eu ştiam prea bine că Heathcliff n-aveaobiceiul să-şi piardă vremea nici măcar pentru a spune o vorbă de politeţedomnişoarei Linton; de data asta însă, când dădu cu ochii de ea, primul lucrupe care-l făcu fu să cerceteze cu de-amănuntul faţada casei. Eu eram lafereastra bucătăriei, dar m-am dat la o parte, să nu mă vadă. Apoi trecu princurte, se duse la Isabella şi-i spuse câteva cuvinte. Fata păru încurcată şidădu să plece, dar Heathcliff îi puse mâna pe braţ şi o opri. Ea îşi întoarse faţa.Îmi păru că-i pusese o întrebare la care ea nu voia să-i răspundă. ApoiHeathcliff mai aruncă o privire către casă şi, crezând că nu-l vede nimeni,nemernicul avu neruşinarea s-o sărute.— Iudă! Trădătorule! strigai eu. Eşti un ipocrit! Un mişel!— Cine-i; Nelly? răsună glasul doamnei Catherine, care se apropiase demine.Eram prea preocupată cu urmărirea celor doi din curte, aşa că nu-iobservasem venirea.— Nemernicul dumitale de prieten! îi răspunsei înflăcărată. Puşlamauavicleană de-acolo! Ah! Ne-a zărit... vine-n casă! Mă întreb ce fel de scuză vaputea găsi ca să explice de ce-i face curte domnişoarei, după ce ţi-a spus c-ourăşte.— Doamna Linton o văzu pe Isabella smucindu-se din braţele lui şi fugindîn grădină. După un minut Heathcliff deschise uşa. Eu nu m-am putut oprisă-mi arăt indignarea; dar Catherine, furioasă, mi-a poruncit să tac,ameninţându-mă că mă dă afară din bucătărie dacă mai cutez să vorbesc petonul acela obraznic.— Cine te-ar auzi ar putea crede că tu eşti stăpână-n casa asta! strigă ea.Ar trebui să te pună cineva la locul tău. Heathcliff, ce-ţi veni să provociscandalul ăsta? Ţi-am spus s-o laşi în pace pe Isabella. Te rog să-i dai pace,dacă nu te-ai săturat cumva să mai vii pe-aici şi dacă nu vrei ca domnulLinton să-ţi trântească uşa-n nas!— Dumnezeu să-l păzească de-o asemenea încercare, răspunsenemernicul cel cu chip întunecat. (în clipa aceea îl uram de moarte).Dumnezeu să-i dea blândeţeşi răbdare! continuă el. Pe zi ce trece îmi vine tot mai mult să-l trimit în ceruri!— Taci! zise Catherine închizând uşa. Nu mă supăra. Pentru ce n-ai ţinutseama de rugămintea mea? Ori ţi-a ieşit ea în cale şi te-a provocat?— Ce importanţă are asta pentru tine? marâi el. Am dreptul s-o sărutdacă-i place, iar tu n-ai dreptul să te împotriveşti. Eu nu sunt bărbatul "tău",şi "tu" n-ai de ce fi geloasă pe mine!— Nu sunt geloasă "pe tine", răspunse stăpâna. Sunt geloasă "pentrutine". Descreţeşte-ţi fruntea, nu te încrunta aşa la mine! Dacă-ţi placeIsabella, te vei căsători cu ea. Dar îţi place? Spune drept Heathcliff! Aha, nuvrei să răspunzi. Sunt sigură că nu-ţi place!— Şi credeţi că domnul Linton şi-ar da consimţământul ca sora lui să semărite cu omul acesta? întrebai eu.— Da, domnul Linton va consimţi, răspunse doamna mea pe un tonhotărât.— Nu trebuie să se ostenească, zise Heathcliff. Pot s-o fac şi fără învoirealui. Iar în ceea ce te priveşte pe tine, Catherine, trebuie să-ţi spun câtevacuvinte, acum că veni vorba. Doresc să ştii că te-ai purtat infernal cu mine, da,infernal. Auzi? Şi dacă te legeni în iluzia că eu n-am observat, eşti o proastă. Şidacă crezi că eu pot fi mângâiat cu vorbe dulci, eşti o idioată. Şi dacă-ţiînchipui că eu rabd totul fără să mă răzbun, apoi nu va trece mult şi-am să teconving de contrariul. Până una-alta, îţi mulţumesc că mi-ai dezvăluit secretulcumnatei tale. Îţi jur c-am să profit cât mai mult de el. Şi vezi de nu-mi sta încale.— Iată un nou aspect al caracterului tău! exclamă uluită doamna Linton.Deci eu am fost aceea care m-am purtat cu tine infernal... şi tu ai să terăzbuni! Cum vrei să te răzbuni, brută nerecunoscătoare? Cum m-am purtateu infernal cu tine?— Nu mă voi răzbuna pe tine, răspunse Heathcliff, pe un ton parcă maipuţin vehement. Am un alt plan. Tiranul îşi zdrobeşte sclavii, dar ei nu seîntorc împotriva lui; zdrobesc pe cei mai mici decât ei. Poţi să mă chinuieştipână la moarte, dacă-ţi face plăcere, dar dă-mi te rog voie să mă distrez şi eupuţin în acelaşi mod, şi păzeşte-te cât poţi de-a mă insulta. După ce mi-aidărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o drept locuinţă şiadmirându-ţi mărinimia. Dacă aş crede că doreşti cu-adevărat să mă însor cuIsabella, mi-aş tăia beregata!— Aha, va să zică ţi-e necaz că nu sunt geloasă, nu-i aşa?! strigăCatherine. Ei bine, n-am să ţi-o mai recomand ca soţie; ar fi să ofer satanei unsuflet pierdut. Fericirea ta constă, ca şi a lui, în a provoca suferinţă. Odovedeşti. Edgar şi-a revenit din tristeţea care-l cuprinsese o dată cu sosireata, eu am început să-mi găsesc locul şi să mă liniştesc, iar tu, mânios că ne ştiiîn pace, ai hotărât să provoci scandal. Ceartă-te cu Edgar, dacă-ţi face plăcere,Heathcliff, sedu-o pe sora lui, dar să ştii c-ai găsit cea mai bună cale de a terăzbuna pe mine.Convorbirea se sfârşi. Doamna Linton se aşeză în faţa focului tristă şi cuobrajii aprinşi. Enervarea care o cuprinsese nu mai putea fi domolită, nu o maiputea nici supune, nici stăpâni. Heathcliff stătea lângă cămin, cu braţeleîncrucişate, frământat de gândurile lui rele. Aşa i-am lăsat, căci m-am dus să-lcaut pe stăpân, care desigur se întreba ce-o fi făcând Catherine, jos, atâtaamar de vreme.— Ellen, îmi zise el, când am intrat, n-ai vazut-o pe stăpâna dumitale?— Ba da, e în bucătărie, domnule, răspunsei. E scoasă din fire din pricinapurtării lui Heathcliff şi, drept să vă spun, cred c-a sosit momentul să-ispuneţi să-şi vadă de drum. Nu-i bine să fie omul prea bland, căci uiteunde-am ajuns... Şi-i povestii cele petrecute în curte, apoi atât cât se cuveneadin discuţia ce urmase.După părerea mea, nu-i făceam, povestind, un prea mare rău doamneiLinton, dacă nu şi l-ar fi făcut ea singură după aceea, luând apărareamusafirului. Lui Edgar Linton i-a fost greu să mă asculte până la sfîrşit. Dinprimele lui cuvinte mi-am dat seama că-şi învinuia soţia.— E insuportabil! exclamă Edgar. E degradant să fie prietenă cu el şi să măsilească şi pe mine să-l accept! Ellen, cheamă, te rog, doi oameni. Catherinen-are să-şi mai piardă vremea discutând cu derbedeul acela josnic. Destul amcedat capriciilor ei.Coborî şi, după ce porunci celor doi servitori să aştepte pe coridor, seîndreptă, urmat de mine, spre bucătărie. Discuţia, plină de furie, reîncepuse.Cel puţin doamna Linton striga cu puteri reînnoite, iar Heathcliff se dusese lafereastră, unde stătea cu capul în pământ şi părea cutremurat de dojenile eiviolente. A dat mai întâi cu ochii de stăpân şi i-a făcut iute Catherinei semn sătacă; ea l-a ascultat şi, brusc, n-a mai scos nici o vorbă; descoperise şi eacauza gestului său.— Ce înseamnă asta? zise Linton, adresându-i-se ei; ce idei ai tu despremodul cum trebuie să te porţi, dac-ai mai putut rămâne aici după tonul cucare ţi-a vorbit bădăranul ăsta? Cred că nu te-a impresionat, pentru că aşavorbeşte el, tu eşti obişnuită cu josnicia lui şi-ţi închipui poate că şi eu mă potobişnui cu ea!— Ai ascultat la uşă, Edgar? întrebă stăpâna pe un ton anume ales pentrua-şi provoca soţul, ton care exprima nepăsare şi totodată dispreţ pentruenervarea lui.La cuvintele lui Edgar, Heathcliff îşi ridică privirea, iar la cuvinteleCatherinei începu să râdă batjocoritor. După cât mi se păru mie, voia parcă săatragă atenţia domnului Linton asupra lui. Izbuti, dar Edgar n-avea de gândsă-l distreze cu vreo explozie de furie.— Până acum am fost îngăduitor faţă de dumneavoastră, domnule, zise elcalm; nu pentru că nu vă cunoşteam caracterul infam, ci pentru că-midădeam seama că sunteţi numai în parte răspunzător de el; iar Catherinedorea să rămână prietenă cu dumneavoastră, şi eu, destul de imprudent, amacceptat. Prezenţa dumneavoastră este o otravă morală care poate îmbolnăvişi pe oamenii cei mai virtuoşi. De aceea, şi pentru a preveni unele consecinţe şimai grave, vă înştiinţez că de azi înainte refuz să vă primesc în această casă,iar acum vă cer să plecaţi imediat. Peste trei minute veţi pleca chiar fără săvreţi, şi în mod ruşinos.Heathcliff măsură cu o privire plină du batjocură făptura firavă avorbitorului.— Cathy, mieluşelul tău ameninţă ca un taur! zise el. Îl pândeşte primejdiasă-şi spargă scăfârlia când s-o atinge de pumnii mei. Pe Dumnezeul meu,domnule Linton, îmi pare nespus de rău că nu meritaţi să mă iau la trântă cudumneavoastră!Stăpânul meu aruncă o privire către coridor şi-mi făcu semn să chem oamenii: n-avea de gînd să rişte o luptă singur. Îl ascultai; dar doamna Linton,bănuind ceva, mă urmă; şi când am încercat să chem oamenii, m-a trasînapoi, a trântit uşa şi a încuiat-o.— Frumoase mijloace! zise ea, răspunzând privirii mânioase şi mirate abărbatului. Dacă n-ai curajul să-l ataci, cere-i iertare sau lasă-l să te bată. Aşaai să te înveţi minte să nu te crezi mai viteaz decât eşti. Nu! Mai bine înghitcheia înainte de-a pune tu mâna pe ea. Frumos mi-aţi răsplătit bunătatea pecare v-am arătat-o. După ce-am trecut atâta vreme cu vederea firea slabă aunuia şi răutatea celuilalt, capăt, drept mulţumire, două dovezi denerecunoştinţă oarbă, prostească până la absurditate! Edgar, te-am apărat petine şi pe ai tăi, dar acum mi-ar plăcea ca Heathcliff să te omoare în bătăipentru c-ai îndrăznit să gândeşti urât despre mine!Dar nu era nevoie de bătaie pentru ca stăpânul să fie ca şi bătut. Încercăsă smulgă cheia din mâinile soţiei, dar Catherine, pentru a o pune la adăpost,o zvârli în mijlocul flăcărilor din cămin; după aceea, domnul Edgar fu cuprinsde un tremur nervos, şi obrazul îi păli ca de moarte. Era peste puterile lui să-şiascundă excesiva emoţie care-l cuprinsese. Frica şi umilinţa îl copleşiră cudesăvârşire. Se rezemă de speteaza unui scaun şi-şi acoperi faţa cu mâinile.— Vai, ceruri! Odinioară, după una ca asta, câştigai titlul de cavaler!exclamă doamna Linton. Suntem învinşi! Suntem învinşi! Acum Heathcliff numai ridică nici un deget împotriva ta, după cum un rege nu şi-ar trimite oştileîmpotriva unei colonii de şoareci. Linişteşte-te! Nu ţi se va întâmpla nimic! Tunu eşti nici măcar un mieluşel, eşti un iepuraş sugaci.— Îţi doresc fericire cu acest laş, în vinele căruia curge lapte,Cathy! ziseprietenul ei. Te felicit pentru gustul tău. Iată omul pe care mi l-ai preferat mie!Nu voiam să-l lovesc cu pumnul, i-aş fi tras un picior, asta mi-ar fi dat o maresatisfacţie. Ce face, plânge, ori a leşinat de frică?Şi Heathcliff se apropie şi dădu brânci scaunului pe care şedea Linton.Făcea mai bine dacă rămânea la distanţă. Stăpânul meu sări imediat înpicioare şi-i trase în piept o lovitură care-ar fi dat gata un om mai slăbuţ.Lui Heatcliff i se tăie răsuflarea pentru un minut; şi în timp ce încerca să-şirevină, domnul Linton ieşi pe uşa din dos în curte, iar de acolo se îndreptăspre intrarea principală.— Aşa, acum s-a isprăvit cu vizitele tale aici! strigă Catherine. Pleacă! Seva întoarce cu o pereche de pistoale şi o jumătate de duzină de oameni. Dacăne-a auzit, e firesc să nu te ierte niciodată. Te-ai purtat foarte prost cu el,Heathcliff! Dar pleacă... grăbeşte-te! Prefer să-l văd la strâmtoare pe el şi nu petine.— Crezi că pot pleca ducând cu mine lovitura aceea care mă arde pepiept?! tună el. Să fiu al dracului dacă plec! Înainte de a trece pragul, am să-izdrobesc coastele ca pe-o coajă de alună putredă! Dacă nu-l trântesc lapământ acum, am să-l omor mai târziu, aşa că, dacă ţii la viaţa lui, lasă-mă săpun mâna pe el!— Nu vine, am intervenit, spunând o mică minciună. Vizitiul şi cei doigrădinari sunt afară şi cred că n-ai de gând să aştepţi până vin să te azvârle peuşă afară! Fiecare are câte un ciomag, şi e foarte probabil că stăpânulurmăreşte de la fereastra salonului ca porunca să-i fie îndeplinită.Grădinarii şi vizitiul "erau" într-adevăr acolo, dar se afla şi Linton cu ei.Tocmai atunci intraseră în curte. După ce se mai gândi puţin, Heathcliff hotărî să nu se ia la luptă cu trei slugi. Puse mâna pe vătrai, sparse clanţa uşiiinterioare şi ieşi, în timp ce ei intrau pe cealaltă uşă.Doamna Linton era foarte tulburată şi mă rugă s-o însoţesc sus. Nu ştianimic de rolul pe care-l jucasem şi mie îmi convenea să nu afle.— Simt că înnebunesc, Nelly! exclamă, trântindu-se pe canapea. Parc-arciocăni o mie de fierari în capul meu! Spune-i Isabellei să se ferească de mine,scandalul ăsta s-a iscat din vina ei şi, dacă ea sau oricine altul mă înfurie şimai tare, simt că-mi pierd minţile. Şi, dacă-l mai vezi astă-seară pe Edgar,spune-i că sunt în pericol de a mă îmbolnăvi grav. Doresc ca lucrul acesta săfie adevărat. Purtarea lui m-a uluit şi m-a întristat peste măsură. Mi-ar plăceasă se sperie. Te pomeneşti că vine şi începe un şir de insulte sau de văicăreli;simt c-am să-i răspund învinuindu-l numai pe el, şi Dumnezeu ştie unde vomajunge! Te rog, fă cum îţi spun! Buna mea Nelly, tu ştii că n-am nici o vină întreaba asta. Ce-i veni să asculte pe la uşi? După ce-ai plecat tu, Heathcliff m-ainsultat, dar nu mai era mult şi l-aş fi convins să-şi ia gândul de la Isabella, iarrestul n-avea importanţă! Acum totul a ieşit pe dos pentru că nerodului îi faceplăcere să audă cum este vorbit de rău, curiozitate care-i stăpâneşte pe unii caun demon! Dacă Edgar n-ar fi tras cu urechea la convorbirea noastră, n-ar fiavut nimic de suferit. Drept să-ţi spun, când a început să-mi vorbească petonul acela stupid şi nemulţumit, după ce răguşisem certându-l pe Heathcliffdin pricina lui, mi-a fost indiferent ce se va petrece între ei, mai ales dându-miseama că, oricum se va isprăvi scena, tot o să fim despărţiţi pentru cine ştiecâtă vreme! Deci, dacă prietenia mea cu Heathcliff nu mai poate continua... şidacă Edgar va fi meschin şi gelos, am să caut să-i torturez, torturându-mă pemine. Iată o soluţie promptă de a pune capăt la toate, dacă mă vor scoate dinrăbdări. Dar o rezerv pentru clipa când mi-aş pierde orice speranţă; nu vreausă-l iau pe Linton prin surprindere. Până acum a fost discret, de teamă să numă provoace; tu trebuie să-i explici pericolul ce l-ar pândi dacă părăseşteaceastă atitudine şi să-i reaminteşti firea mea pătimaşă, care, dacă eîntărâtată, poate ajunge la nebunie. Şi-ai face bine să-ţi alungi apatia şi să tearăţi mai îngrijorată de soarta mea.Indiferenţa cu care am primit aceste instrucţiuni era, fără îndoială, camexasperantă, căci ea mi le dăduse cu toată sinceritatea. Dar eu socoteam că ofiinţă care-şi calcula dinainte efectele acceselor de furie putea, exercitându-şivoinţa, să se stăpânească până şi în momentele de paroxism. Eu nu voiam să-i"sperii" bărbatul, după cum îmi spusese Catherine, şi să-i sporesc necazurilenumai pentru a satisface egoismul ei. De aceea n-am spus nimic când l-amîntâlnit pe stăpân venind spre salon, dar mi-am luat libertatea de a măîntoarce înapoi să ascult la uşă; voiam să ştiu dacă cearta va reîncepe.Domnul Linton fu cel care începu să vorbească:— Stai pe loc, Catherine, îi zise fără mânie în glas, dar cu mare tristeţe şideznădejde. Nu rămân aici. N-am venit nici să mă cert, nici să mă împac.Doresc să aflu numai dacă, după cele petrecute, ai de gând să continuiprietenia cu...— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu, interveni stăpâna, lovind cu piciorulîn podea, pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai vorbim acum despre asta!Sângele tău rece nu se poate înfierbânta, în vinele tale curge apă rece cagheaţa, dar sângele meu fierbe, iar când te văd atât de rece, clocoteşte!— Răspunde la ce te-am întrebat, dacă vrei să scapi de mine, stărui domnul Linton. Trebuie să-mi răspunzi, şi violenţa ta nu mă sperie. Amconsiderat că, atunci când vrei, poţi să te stăpâneşti ca oricare altul. Spune,vrei să renunţi la Heathcliff sau vrei să renunţi la mine? E cu neputinţă să fiiîn acelaşi timp prietena mea şi prietena lui, şi eu îţi cer să-mi spui categoric pecare-l alegi.— Îţi cer să mă laşi în pace! exclamă Catherine furioasă. Ţi-o pretind. Nuvezi că abia stau în picioare? Edgar, pleacă... pleacă de-aici!Apoi începu să scuture clopotul până când îl sparse cu un zgomot strident;eu intrai agale. Atâta răutate şi furie nesăbuită putea pune la încercare pânăşi răbdarea unui sfânt! Sta culcată şi-şi lovea capul de braţul canapelei,scrâşnind din dinţi atât de tare, c-ai fi putut crede că-i face ţăndări! DomnulLinton o privea, cuprins brusc de regrete şi de teamă. Mi-a cerut să-i aducpuţină apă. Ea n-avea putere să vorbească. Am adus un pahar plin şi,deoarece n-a vrut să bea, i-am azvârlit apa în faţă. S-a întins pe loc, ţeapănă,cu ochii daţi peste cap; iar obrajii îi păliră brusc, de moarte. Linton păreaîngrozit.— Nu-i absolut nimic, i-am şoptit. N-aş fi vrut ca el să cedeze, cu toate căîn inima mea eram şi eu speriată.— Are sânge pe buze! zise el tremurând.— Nici o grijă! i-am răspuns pe un ton înţepat. Atunci i-am spus cum,înainte de venirea lui, se hotărâse să facă o criză de nebunie. Am fost atât deimprudentă încât i-am povestit totul cu glas tare şi ea m-a auzit. S-a ridicat înpicioare; părul îi atârna pe umeri, ochii îi sclipeau, iar muşchii gâtului şi aibraţelor i se încordaseră în mod nefiresc. Îmi făcusem socoteala că nu voiscăpa fără cel puţin câteva oase frânte, dar se mulţumi să privească în jurul eio clipă, şi apoi fugi din odaie. Stăpânul mi-a poruncit s-o urmez, şi aşa am şifăcut. Când am ajuns la uşa camerei, doamna Catherine m-a împiedicat să intru,încuind-o chiar în faţa mea.A doua zi de dimineaţă, deoarece nu dădea nici un semn c-ar vrea săcoboare la micul dejun, m-am dus s-o întreb dacă nu cumva voia să-i aducceva de mâncare sus. "Nu!" mi-a răspuns pe un ton hotărât. Am repetatîntrebarea la amiază, la ceaiul de după-amiază şi a doua zi de dimineaţă, darrăspunsul a fost acelaşi. Domnul Linton, la rândul lui, îşi petrecea timpul înbibliotecă, fără a se interesa ce face soţia lui. Domnul Linton a avut oîntrevedere de un ceas cu Isabella, încercând să trezească în ea un simţământde oroare faţă de gesturile lui Heathcliff; dar răspunsurile ei evazive nu l-auputut lămuri, aşa că a fost silit să închidă discuţia, care nu-l satisfăcuse deloc.A prevenit-o însă solemn că, dacă va fi atât de nebună încât să-l încurajeze peacest pretendent nemernic, va rupe orice legătură cu ea.
