După o noapte ploioasă urmă o dimineaţă ceţoasă— jumătate îngheţ,jumătate burniţă—iar drumul a fost întretăiat de pâraie vremelnice care sescurgeau, gâlgâind, pe coasta dealurilor. Picioarele îmi erau complet ude.Eram supărată şi prost dispusă; exact dispoziţia potrivită pentru a resimţi şimai adânc lucrurile neplăcute! Am intrat la fermă prin bucătărie ca să neconvingem că, într-adevăr, domnul Heathcliff lipsea de-acasă, căci eudădusem destul de puţină crezare spuselor lui.Joseph stătea în faţa focului, care duduia, şi părea că se află într-un fel deparadis; pe masă, aproape de el, avea o cană cu bere, înconjurată de bucăţimari de turtă de ovăz, iar în gură pipa lui neagră, scurtă. Catherine se apropieîn grabă de cămin să se încălzească. Eu l-am întrebat dacă stăpânul e-acasă.Întrebarea mea rămase atât de multă vreme fără răspuns, încât am crezut căomul asurzise şi am repetat-o mai tare.— Nu... nu! mârâi el — sau mai bine zis îmi răcni pe nas. Nu... nu! Văputeţi duce de unde-aţi venit.— Joseph! strigă o dată cu mine, din camera dinăuntru, un glas arţăgos.De câte ori trebuie să te chem? Nu mai e decât un pic de jar, Joseph! Vinoimediat!Nişte pufăieli puternice şi câteva priviri hotărâte, azvârlite spre grătarulcăminului, mărturisiră că n-are urechi pentru această chemare. Menajera şiHareton nu se vedeau pe nicăieri. Probabil plecaseră, una la târguieli, celălaltla munca lui. Noi am recunoscut glasul lui Linton şi am intrat.— Oh, oh, îţi doresc să mori de foame într-un pod! zise băiatul neştiind că,în locul nepăsătorului săe servitor, intraserăm noi.Dându-şi seama de eroare, se opri. Verişoara lui zbură spre el.— Dumneata eşti, domnişoară Linton? zise el, ridicându-şi capul de pebraţul fotoliului mare în care zăcea. Nu... nu mă săruta, mi se taie răsuflarea.Dumnezeule! Tăticu' mi-a spus c-ai să vii, continuă el după ce-şi reveni puţindin îmbrăţişările bietei Catherine, care stătea lângă el şi-l privea foartemâhnită. Eşti aşa de bună să închizi uşa? Aţi lăsat-o deschisă. Şi fiinţeleacelea... fiinţele acelea ticăloase nu vor să pună cărbuni pe foc. E-atât de frig!Eu am răscolit cenuşa şi-am adus o căldare de cărbuni. Bolnavul s-a plânscă l-am acoperit cu cenuşă; dar cum avea o criză obositoare de tuse — păreacă are fierbinţeală şi e bolnav — nu l-am dojenit pentru ieşirea lui.— Bine, Linton, murmură Catherine, după ce fruntea lui se mai descreţi,nu te bucuri că mă vezi? Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?— Pentru ce n-ai venit mai demult? întrebă el. Ar fi trebuit să vii, în locsă-mi scrii. Scrisorile acelea lungi m-au obosit îngrozitor. Preferam să-ţivorbesc. Acum nu mai pot vorbi, nu mai pot face nimic. Mă întreb unde-o fiZillah! Nu vrei, zise el uitându-se la mine, să te duci până-n bucătărie s-ocauţi?Cum nu primisem mulţumiri pentru serviciul făcut mai înainte şi nefiind dispusă să alerg încoace şi încolo, i-am răspuns:— Nu-i nimeni acolo, în afară de Joseph.— Mi-e sete! exclamă el pe un ton arţăgos, întorcându-mi spatele. De cânda plecat tăticu', Zillah îşi face mereu de lucru la Gimmerton! E oribil! Am fostsilit să cobor aici, căci se hotărâseră să nu mă audă niciodată de-acolo, de sus.— Tatăl dumitale se poartă frumos cu dumneata, domnule Heathcliff?l-am întrebat observând că manifestările de prietenie ale micii Catherineîncetaseră.— Dacă se poartă frumos? Cel puţin îi face pe ăia să se poarte ceva maifrumos! strigă el. Nemernicii! Ştii, domnişoară Linton, că bruta aceea deHareton îşi bate joc de mine? Îl urăsc! De fapt îi urăsc pe toţi! Sunt niştefăpturi odioase.Cathy începu să caute apă; găsi un ulcior în bufet, îi umplu un pahar şi i-laduse. El o rugă să-i adauge o lingură de vin dintr-o sticlă de pe masă şi, dupăce înghiţi puţin, păru mai liniştit şi-i spuse că e foarte amabilă.— Te bucuri că mă vezi? zise ea repetând întrebarea. Şi avu plăcerea sădescopere o urmă vagă de zâmbet.— Da, mă bucur. E o noutate pentru mine să-ţi aud glasul! răspunse el.Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii pe-aici. Şi tăticu' jura că e vinamea. Mi-a spus că sunt o fiinţă demnă de milă, prăpădită şi fără valoare, mi-aspus că mă dispreţuieşte şi că, dacă ar fi în locul meu, până acum ar fi elstăpânul moşiei de la Grange, nu tatăl dumitale. Dar dumneata nu mădispreţuieşti, nu-i aşa, domnişoară...— Aş dori să-mi spui Catherine sau Cathy, îl întrerupse tânăra meastăpână. Să te dispreţuiesc? Nu! După tăticu' şi Ellen, te iubesc mai multdecât orice altă fiinţă din lume. Totuşi eu nu-l iubesc pe domnul Heathcliff şinu voi îndrăzni să vin aici după ce se va întoarce. E plecat pentru mai multezile?— Nu multe, răspunse Linton. Dar pleacă adeseori pe dealuri, deoarece aînceput sezonul de vânătoare şi, cât lipseşte el, poţi sta câteva ceasuri cumine. Spune-mi c-ai să vii! Cred că n-am să te mai necăjesc, iar tu n-ai să mămai întărâţi, ai să fii întotdeauna gata să mă ajuţi, nu-i aşa?— Da, zise Catherine, mângâindu-i părul lung, mătăsos. De l-aş putea facepe tăticu' să mă lase, aş petrece jumătate din timpul meu cu tine, frumosulmeu Linton! Aş vrea să fii fratele meu.— Atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubeşti pe tatăl tău? zise el ceva mai vesel.Dar tăticu' zice că dacă ai să fii soţia mea, mă vei iubi mai mult decât pe tatăltău şi decât orice pe lume. Aşa că eu aş prefera să-mi fii soţie.— Nu, n-am să iubesc pe nimeni mai mult decât pe tăticu', răspunse eape-un ton grav. Iar oamenii îşi urăsc uneori soţiile, dar niciodată fraţii şisurorile. Dacă mi-ai fi frate, ai locui la noi, şi tăticu' te-ar iubi tot atât de multcât mă iubeşte şi pe mine.Linton o contrazise, susţinând că oamenii nu-şi urăsc niciodată soţiile; darCathy susţinea că ea are dreptate şi, înţeleaptă cum era, îi aminti deaversiunea pe care-o avusese tatăl lui faţă de mătuşa ei. Eu am încercat săopresc aceste vorbe nesăbuite, dar n-am izbutit până când n-a spus tot ceeace ştia. Domnul Linton Heathcliff, foarte iritat, afirmă că ceea ce spunea ea nuera adevărat.— Tăticu' mi-a povestit, şi tăticu' nu spune minciuni, răspunse ea cu îndrăzneală.— Tăticu' meu îl dispreţuieşte pe-al tău! strigă Linton. Zice că-i unprostănac şi-un laş.— Al tău e un nelegiuit, răspunse Catherine, şi eşti foarte răutăcios dacăîndrăzneşti să repeţi ceea ce spune el. Trebuie să fie rău dacă a făcut-o pemătuşa Isabella să-l părăsească aşa cum l-a părăsit.— Nu l-a părăsit, zise băiatul, şi n-ai să mă contrazici!— Ba da, l-a părăsit! strigă tânăra mea domnişoară.— Ei bine, am să-ţi spun ceva! zise Linton. Mama ta l-a urât pe tatăl tău.Aşa, ca să ştii!— Oh! exclamă Catherine; dar era prea furioasă ca să continue.— Şi l-a iubit pe-al meu, adăugă el.— Mincinos mic ce eşti! Acum te urăsc! zise ea gâfâind, iar faţa i se roşi demânie.— Ba l-a iubit! Ba l-a iubit! repetă Linton ghemuindu-se în fotoliu şirezemându-şi capul de spetează, pentru a se bucura de enervarea Catherineicare stătea în dosul fotoliului.— Taci, domnule Heathcliff! i-am spus. Asta, probabil, e tot o poveste de-atatălui dumitale.— Nu-i o poveste, iar dumneata ţine-ţi gura, răspunse el. L-a iubit petăticu' meu, l-a iubit, auzi, Catherine?! L-a iubit, l-a iubit!Cathy, scoasă din fire, îmbrânci fotoliul cu putere, iar Linton căzu într-orână. Îl apucă imediat o tuse sufocantă, care puse capăt victoriei lui. Crizadură atât de mult, încât m-a speriat chiar şi pe mine... iar verişoara luiplângea din răsputeri, înspăimântată, de răul ce-i făcuse, deşi nu scotea nici ovorbă. Eu l-am susţinut până când s-a sfârşit criza. Apoi m-a împins de lângăel şi, tăcut, şi-a lăsat capul în piept. Catherine îşi înăbuşi plânsul, se aşeză peun scaun în faţa lui şi începu să se uite la foc cu un aer solemn.— Cum te simţi, domnule Heathcliff? l-am întrebat după o aşteptare dezece minute.Aş vrea să se simtă ea aşa cum mă simt eu, răspunse; ce fiinţă haină şibrutală e! Hareton nu se atinge de mine niciodată, nu m-a lovit în viaţa lui. Şiazi mă simţeam mai bine, dar iată... apoi glasul i se stinse într-un vaiet.— Nu te-am lovit! mârâi Catherine muşcându-şi buzle ca să oprească onouă explozie de plâns.Linton ofta şi gemea ca un om care suferă din greu, şi o ţinu aşa cam unsfert de ceas. Pare-mi-se numai pentru a-şi impresiona verişoara, căci, ori decâte ori o auzea hohotind înăbuşit, văicărelile reîncepeau cu patos şi reînnoitădurere.— Îmi pare rău că te-am supărat, Linton, zise ea în cele din urmă,nemaiputând răbda. Dar dacă cineva îmi împingea atât de puţin fotoliul, mienu mi s-ar fi intâmplat nimic, aşa că eu nu mi-am închipuit că-ţi fac vreunrău. Nu te-ai lovit prea tare, Linton, nu-i aşa? Nu mă lăsa să plec acasă cugândul că ţi-am făcut un rău. Răspunde! Vorbeşte-mi!— Nu pot să-ţi vorbesc, murmură el; m-ai lovit atât de tare, încât n-am săînchid ochii toată noaptea din pricina tusei care mă îneacă. Dacă ai suferi şi tude tusea asta, ai şti ce înseamnă... dar tu ai să dormi liniştită, în timp ce eu amsă mă chinuiesc, şi nimeni n-o să şadă lângă mine. Mă întreb cum ai petrecetu astfel de nopţi îngrozitoare! Şi începu să se vaite cu glas tare de mila pro-priei lui fiinţe.— De vreme ce eşti obişnuit să petreci nopţi îngrozitoare, am zis eu, nu poţipretinde că domnişoara e cea care-ţi tulbură odihna. Ai să fii în aceeaşi stareîn care ai fi fost şi dacă ea n-ar fi venit deloc. În orice caz, Catherine n-o să temai tulbure din nou, şi poate că vei fi mai liniştit după plecarea noastră.— Trebuie să plec? întrebă Catherine îndurerată, aplecându-se asupra lui.Vrei să plec, Linton?— Nu poţi schimba ceea ce-ai făcut, răspunse el răutăcios, ferindu-se deea, dacă nu vrei cumva s-o schimbi în mai rău, enervându-mă până mi-ocreşte fierbinţeala.— Bine, atunci trebuie să plec? repetă ea.— Lasă-mă-n pace, măcar atât, zise el; nu mai suport vorbăria asta a ta.Cathy zăbovi, rezistând destul de multă vreme la insistenţele mele de apleca. Dar deoarece Linton nici nu se uita la ea şi nici nu vorbea, se îndreptă încele din urmă spre uşă, iar eu am urmat-o. Am fost însă rechemate de unţipăt. Linton alunecase de pe fotoliu şi căzuse pe piatra căminului, unde zăceazvârcolindu-se cu perversitatea unui copil răsfăţat, hotărât să fie cât maisâcâitor şi mai enervant cu putinţă. Eu i-am ghicit intenţiile şi mi-am datseama că-i curată nebunie să încercăm a-l potoli. Dar Catherine nu era deaceeaşi părere. Fugi înapoi, înspăimântată, îngenunche lângă el, plânse, îlmângâie, îl imploră, până când el, sleit de puteri, se linişti; dar în nici un cazpentru că-i părea rău c-o supărase.— Am să-l ridic eu pe bancă, i-am spus, şi-acolo se poate tăvăli cât îi place.Noi nu putem sta aici să-l păzim. Te-ai convins, sper, domnişoară Cathy, cănu dumneata eşti persoana care-l poate ajuta şi că starea sănătăţii lui nu-ipricinuită de dragostea ce-ţi poartă. Acum l-am aşezat! Hai, haide să plecăm.De îndată ce va vedea că nu mai e nimeni care să-şi bată capul cu prostiile lui,va fi încântat să poată zăcea liniştit.Catherine îi aşeză o pernă sub cap şi-i oferi nişte apă. Linton dădu apa la oparte şi îmbrânci perna de parc-ar fi fost o piatră sau o bucată de lemn. Eaîncercă să i-o aşeze mai bine.— Nu pot sta pe ea, zise el; nu-i destul de înaltă. Catherine îi aduse încăuna şi-o puse peste cea dintâi.— Asta-i prea înaltă, murmură fiinţa aceea enervantă.— Atunci cum să ţi-o aşez? întrebă cu disperare. Cum ea şedea îngenunchi lângă bancă, Linton se ridică şi se sprijini de umerii ei.— Nu, aşa nu se poate, am zis eu. Mulţumeşte-te cu perna, domnuleHeathcliff. Domnişoara a pierdut şi-aşa prea multă vreme cu dumneata. Numai poate zăbovi nici cinci minute.— Ba putem, putem! răspunse Cathy. Acum e cuminte şi potolit. Începe săînţeleagă că la noapte voi suferi mult mai mult decât el, dacă voi rămâne cuconvingerea că vizita mea i-a făcut atât de rău; şi nu voi mai îndrăzni să vinsă-l văd. Spune-mi adevărul, Linton, căci, dacă ţi-am făcut rău, înseamnă cănu mai trebuie să vin pe-aici.— Trebuie să vii ca să mă vindeci, răspunse el. Trebuie să vii tocmai pentrucă mi-ai făcut rău; ştii prea bine că mi-ai făcut foarte rău! Când aţi intrat voipe uşă nu mă simţeam aşa de prost... nu-i aşa?— Dar ţi-ai făcut singur rău, plângând şi enervându-te.— Ba deloc; nu mi-am făcut singur rău, zise vărul ei.— Totuşi, acum hai să fim prieteni. Vrei să mă vezi, vrei cu-adevărat să măvezi din când în când? Să vin pe la tine?— Ţi-am spus că da, răspunse el enervat. Aşează-te pe bancă şi lasă-mă săpun capul pe genunchii tăi. Aşa făcea mămica; şedeam aşa împreunădupă-amieze întregi. Şezi liniştită, nu vorbi; dacă ştii să cânţi, poţi să-mi cânţiun cântec, ori poţi să-mi reciţi o baladă lungă şi frumoasă... una din baladeleacelea pe care mi-ai făgăduit să mi le spui... sau o poveste. Ba nu, mai bine obaladă. Începe...Catherine i-a recitat cea mai lungă baladă pe care o ştia. Îndeletnicireaaceasta le-a plăcut amândurora peste măsură de mult. Linton voi încă una,după aceea alta, fără a ţine seama de protestele mele energice. Continuară aşapână când ceasul bătu ora douăsprezece şi l-am auzit prin curte pe Hareton,care venise acasă pentru prânz.— Şi mâine, Catherine, mâine vii? întrebă tânărul Heathcliff ţinând-o defustă în timp ce ea se ridica, şovăind.— Nu, i-am răspuns eu; şi nici poimâine. Ea însă îi dădu, fireşte, altrăspuns, căci fruntea lui se lumină imediat ce Catherine se aplecă spre el şi-işopti ceva la ureche.— N-ai să vii mâine, ia aminte, domnişoară! am început eu după ce ieşirămdin casă. Nu-i aşa că nici prin gând nu-ţi trece una ca asta?Cathy zâmbi.— Oh, atunci voi avea eu grijă, am continuat; am să pun să se dreagăbroasca aceea, şi-altă cale de a fugi nu-i.— Pot să sar peste zid, zise ea râzând. Grange nu-i o temniţă, iar tu nu eştipaznicul meu. În afară de asta, am aproape şaptesprezece ani; sunt o femeie.Şi sunt convinsă că Linton s-ar vindeca repede de tot dacă l-aş îngriji eu. Suntmai mare decât el, o ştii prea bine, şi mai înţeleaptă, mai puţin copilăroasă.Nu-i aşa? Şi foarte curând va face ceea ce-i voi spune eu, dacă-l voi mângâiaun pic. E un copil admirabil când e cuminte. De-ar fi al meu, l-aş răsfăţa cumnu se mai poate! Niciodată nu ne-am certa, nu-i aşa, după ce ne-am obişnuiunul cu altul? Ellen, tu nu-l iubeşti?— Să-l iubesc! am exclamat eu. Cel mai urâcios slăbănog bolnăvicios dincâţi au văzut vreodată lumina zilei. Din fericire, după cum a prezis domnulHeathcliff, n-are să apuce douăzeci de ani. Drept să-ţi spun, mă îndoiesc chiarcă apucă primăvara. O pierdere neînsemnată pentru familia lui, indiferentcând se va prăpădi. Norocul nostru a fost că l-a luat tatăl său, căci, cu cât ar fifost tratat mai bine, cu atât ar fi devenit mai plicticos şi mai egoist. Suntfericită că n-ai nici o şansă să-l iei de bărbat, domnişoară Catherine.Tovarăşa mea luă un aer serios auzind aceste vorbe. Uşurinţa cu carevorbeam despre moartea lui îi rănea sentimentele.— E mai tânăr decât mine, răspunse ea după ce se gândi câtva timp, şitrebuie să trăiască mai mult. Va trăi, va trăi atât cât voi trăi şi eu. Acum e totatât de puternic cum era când a venit la noi, sunt absolut convinsă. N-aredecât o răceală, exact ca tăticu'. Tu spui că tăticu' se va face bine; atunci de cenu s-ar putea vindeca şi el?— Bine, bine! am strigat eu. De altfel nici nu trebuie să ne batem capul cuasta, căci ascultă, domnişoară, şi ia seama, eu mă ţin de cuvânt... dacă încercisă te duci încă o dată la Wuthering Heights, am să-i spun totul domnuluiLinton şi, atâta vreme cât el n-o permite, prietenia cu vărul dumitale nu trebuie să reînceapă.— A şi reînceput, mârâi Cathy îmbufnată.— Atunci nu trebuie să continue, am zis eu.— O să vedem, îmi răspunse şi porni înainte în galop, lăsându-mă să mătârăsc în urma ei.Am ajuns acasă înainte de ora prânzului. Stăpânul credea c-am hoinăritprin parc, aşa că nu ne-a întrebat unde am fost. Cum am intrat în casă,ma-am grăbit să-mi schimb ghetele şi ciorapii, uzi leoarcă — căci şedereaaceea atât de îndelungată la Heights, cu încălţămintea udă, îmi făcuse rău. Îndimineaţa următoare nu m-am putut scula din pat, şi vreme de trei săptămâniam fost incapabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle — o calamitate pe care n-ocunoscusem până atunci şi, spre fericirea mea nici dc-atunci încoace.Mica mea stăpână s-a purtat ca un înger, venind să mă îngrijească şi să-miînveselească singurătatea. Izolarea aceasta m-a deprimat peste măsură.Pentru o fiinţă agitată şi activă, izolarea e foarte plicticoasă, dar de fapt nuaveam de ce mă plânge. În clipa când părăsea camera domnului Linton,Catherine apărea la căpătâiul meu. Îşi împărţea ziua între noi doi; nu pierdeanici un moment cu vreo distracţie; mânca pe apucate, nu-şi vedea de învăţăturăşi nici de joacă şi era cea mai devotată infirmieră care-a îngrijit vreodatăun bolnav. Trebuie să fi avut o inimă caldă dacă, iubindu-l aşa de mult pe tatălei, mai găsea atâta gingăşie şi pentru mine. Am spus că-şi împărţea ziua întrenoi, dar stăpânul se retrăgea la culcare devreme, iar eu, în general, nu maiaveam nevoie de nimic după ora şase. Aşa că seara făcea ceea ce voia. Sărmanacopilă! Nu m-am întrebat niciodată ce făcea după ora ceaiului! Dardeseori, când intra la mine să-mi spună noapte bună, observam că are obrajiiîmbujoraţi şi degetele ei subţiri sunt roşii; în loc să-mi închipui însă că roşeaţaaceea e provocată de o plimbare călare peste dealuri, o puneam pe seamafocului din bibliotecă.
