A mai trecut o săptămână... şi mă simt din ce în ce mai aproape desănătate şi de primăvară! Am ascultat întreaga poveste a vecinului meu, în mai multe şedinţe, după cum menajera şi-a putut rupe timp de la alteîndeletniciri mai importante. Voi continua-o cu cuvintele ei, cu termenii ei, darceva mai concentrat. De altfel, e foarte bună povestitoare şi nu cred că i-aşputea înfrumuseţa stilul.— Seara, zise ea, în seara de după vizita mea la Heights, ştiam, parcă l-aşfi văzut cu ochii, că domnul Heathcliif se află prin preajma casei, şi m-am feritsa ies, căci încă purtam în buzunar scrisoarea lui şi n-aveam poftă să mă mailas ameninţată ori hărţuită. Mă hotărâsem să nu i-o dau până când stăpânulnu va pleca undeva, deoarece nu puteam ghici cum o va impresiona peCatherine. Urmarea a fost că nu i-am înmânat-o decât după trei zile. A patra ziera duminică şi i-am dus-o în odaie după ce toţi ai casei plecaseră la biserică.Rămăsese împreună cu mine numai un singur servitor în toată casa; luaserămobiceiul să încuiem uşile în timpul cât dura serviciul divin, dar în ziua aceeavremea era atât de caldă şi de plăcută, încât le-am deschis larg şi, pentru a măţine de cuvânt, căci ştiam cine va veni, i-am spus tovarăşului meu că stăpânaare poftă de portocale, aşa că-l rog să dea o fugă până-n sat să cumperecâteva, urmând să le plătim a doua zi. El a plecat, iar eu am urcat sus.Doamna Linton, îmbrăcată într-o rochie largă, albă, cu un şal uşor peumeri, şedea, ca de obicei, în dreptul ferestrei deschise. La începutul bolii,mult din părul ei bogat şi lung căzuse; acum îl purta pieptănat simplu, cubuclele lui naturale date spre spate şi tâmple. Înfăţişarea îi era schimbată, aşacum îi spusesem şi lui Heathcliff, dar când stătea liniştită, schimbarea aceastaîi dădea o frumuseţe supraomenească. Strălucirii de odinioară a ochilor îiluase locul o lumină visătoare şi melancolică. Părea că nu se uită în jurul ei, cideparte, foarte departe... parcă dincolo de această lume. Catherine, de când semai împlinise la faţă, îşi pierduse aspectul răvăşit, dar paloarea, cât şiexpresia de rătăcire, specifică stării ei mintale, oglindind încă în mod durerosboala, o făceau şi mai atrăgătoare. Toate acestea erau pentru mine, şi cred căşi pentru oricine o vedea, nu dovezi de convalescenţă, ci peceţi puse pe o fiinţăsortită morţii.În faţa ei, pe pervazul ferestrei, se afla o carte deschisă. Din când în când,adierea vântului îi mişca, abia simţit, foile. Cred că Linton pusese cartea acolo,căci pe Catherine n-o distra nici cititul şi nici vreo altă ocupaţie. El se străduiaceasuri întregi să-i atragă atenţia asupra vreunui lucru care-i plăcuse întrecut. Ea era conştientă de ceea ce urmărea Linton şi, când era mai binedispusă, îi răbda cu seninătate eforturile, arătându-i inutilitatea lor printr-unsuspin de oboseală; dar în cele din urmă îl oprea, cu cele mai triste zâmbetesau sărutându-l. Alteori îi întorcea repede spatele, enervată, şi-şi ascundeafaţa în mâini sau chiar îl respingea cu mânie: atunci el avea grijă s-o lase înpace, convins că nu-i poate fi de nici un folos.Clopotele capelei de la Gimmerton răsunau încă, iar murmurul melodios alrâuleţului din vale ajungea, mângâietor, până la urechile noastre. Înlocuia,dulce de tot, foşnetul frunzelor de vară, care înăbuşeau la Grange, atunci cândpomii erau înfrunziţi, muzica râului. La Wuthering Heights melodia aceastarăsuna neîncetat în zilele liniştite, după un dezgheţ puternic sau un anotimpploios. Iar acum Catherine, ascultând-o, se gândea desigur la WutheringHeights, adică mai bine zis: "dacă" se gândea sau "dacă" asculta, căci înmomentul acela avea iar privirea rătăcită fără atenţie pentru lucrurilemateriale, despre care v-am vorbit adineauri, de parcă n-ar fi văzut şi nu ar fi auzit nimic.— Iată o scrisoare pentru dumneata, doamnă Linton i-am spus,punându-i-o uşurel în mâna pe care o ţinea pe genunchi. Trebuie s-o citeştinumaidecât, pentru că urmează să dai un răspuns. Să-i rup eu sigiliul?— Da, mi-a spus; dar expresia ochilor ei rămase neschimbată.Am deschis-o eu... era foarte scurtă...— Acum, am continuat, citeşte-o.Îşi retrase mâna şi lăsă scrisoarea să cadă. I-am pus-o din nou în poalăşi-am stat lângă ea asteptând să binevoiască a privi în jos, dar aşteptarea afost atât de lungă, încât în cele din urmă i-am spus:— Să ţi-o citesc eu, doamnă? E de la domnul Heathcliff.A tresărit, în ochi îi apăru licărirea tulbure a unei amintiri şi dorinţa dea-şi pune oarecare ordine în idei. Ridică scrisoarea şi avui impresia că ociteşte; când ajunse la semnătură începu a suspina. Mi se păru că nuînţelesese sensul scrisorii; şi când i-am cerut să-mi dea un răspuns, n-a făcutdecât să-mi arate numele, privindu-mă trist, cu un fel de curiozitateîntrebătoare.— Vrea să te vadă, am spus, ghicind că-i necesar să-i tălmăcescscrisoarea. Acum e în grădină şi-aşteaptă cu nerăbdare să audă răspunsul pecare i-l voi duce.În timp ce vorbeam, am observat afară un câine mare, întins pe iarbaînsorită, ciulind urechile şi pregătindu-se să latre, apoi l-am văzut lăsându-leimediat la loc şi dând din coadă; am înţeles că se apropie cineva cunoscut.Doamna Linton se aplecă înainte şi ascultă cu răsuflarea tăiată. În minutulurmător antreul fu străbătut de nişte paşi. Casa, deschisă, era preaispititoare; aşa că Heathcliff nu mai putuse rezista şi intrase. Se gândiseprobabil că n-am să mă ţin de cuvânt, şi de aceea se hotărâse să se bizuie pepropria-i îndrăzneală. Catherine îşi îndreptă privirea încordată şinerăbdătoare spre intrarea camerei. Heathcliff nu nimeri dintr-o dată uşa, iarea îmi făcu semn să-i deschid; o găsi însă înainte de-a o deschide eu şi,dintr-unul sau doi paşi mari, fu lângă Catherine şi-o luă în braţe.Vreo cinci minute n-a scos nici o vorbă, şi nici n-a lăsat-o din braţe; înacest timp, cred că i-a dat atâtea sărutări câte n-a dat el în toată viaţa lui. Darstăpâna mea a fost cea care l-a sărutat mai întâi; iar eu am văzut că el era atâtde îndurerat, încât nu se putea uita la faţa ei! Din clipa când a dat cu ochii deea, a fost cutremurat de convingerea pe care-o aveam şi eu că nu se puteaspera într-o tămăduire deplină — că era definitiv condamnată la moarte.— Oh, Cathy! Viaţa mea! Cum am să pot îndura asta? fură primele luicuvinte, pe care le rosti pe un ton ce nu căuta să-i ascundă deznădejdea.Apoi o privi cu-atâta intensitate, încât eram sigură că ochii i se vor umplede lacrimi; dar ardeau de spaimă şi nu se umeziră.— Şi-acum? zise Catherine; apoi, rezemându-se de speteaza scaunului,răspunse privirii lui printr-o bruscă încruntare. Aşa era starea ei,schimbătoare tot timpul. Tu şi cu Edgar mi-aţi zdrobit inima, Heathcliff!Şi-apoi aţi venit la mine să vă plângeţi, de parcă voi aţi fi de plâns! Dar mie numi-e milă de voi. Voi m-aţi ucis... şi văd că v-a priit, aşa cred eu. Cât eşti deputernic! Câţi ani mai ai de gând să trăieşti după moartea mea? Heathcliffîngenunchease, s-o sărute, iar acum încerca să se ridice; dar ea îl prinsese depăr şi-l ţinea îngenuncheat.— Aş vrea să te ţin aici, continuă ea pe un ton amarnic, până vom muriamândoi. Nu-mi pasă de ce-ai suferit! Nu-mi pasă de suferinţele tale! De ce sănu suferi şi tu? Eu nu sufăr? Ai să mă uiţi? Şi-ai să te simţi fericit când eu voifi în pământ? Iar peste douăzeci de ani ai să spui: "Iată mormântul bieteiCatherine Earnshaw. Am iubit-o, e mult de-atunci, şi-am fost nenorocit cândam pierdut-o, dar acum mi-a trecut. De-atunci am iubit multe alte femei;copiii mei mi-s mai dragi decât mi-era ea, iar când voi muri n-am să mă bucurcă mă duc la ea. O să fiu trist că trebuie să mă despart de ei!" Aşa ai să spui,Heathcliff?— Nu mă chinui atâta, căci am s-ajung şi eu nebun ca tine! strigă el,smucindu-şi capul din strânsoarea mâinilor ei şi scrâşnind din dinţi.Pentru un spectator rece, Heathcliff şi Catherine alcătuiau un tabloustraniu şi înspăimântător. Catherine avea dreptate să creadă că cerul vaînsemna un exil pentru ea, dacă, o dată cu trupul nu-şi va lepăda şi caracterul.În momentul acela Catherine, cu faţa albă, cu buzele palide şi ochiiscânteietori, ţinând între degete câteva bucle smulse din cele pe care leavusese în mână, avea o expresie sălbatică şi răzbunătoare. Heathcliff seridicase, sprijinindu-se c-o mână, iar cu cealaltă o prinsese de braţ; darmângâierile lui erau atât de nepotrivite cu starea în care se afla Catherine,încât atunci când i-a dat drumul, pe pielea braţului ei se puteau vedea patruurme albastre.— Eşti posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi vorbeşti astfel chiarşi-n pragul morţii? Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor întipări înminte ca nişte peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fiecare zi tot maitare după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi când îmi spui că eu te-amucis. Şi, Catherine, ştii că nu te pot uita aşa cum nu pot uita că trăiesc!Egoismului tău infernal nu-i ajunge gândul că, în timp ce tu-ţi vei găsiliniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului.— Eu n-am să-mi găsesc liniştea, gemu Catherine cuprinsă de o mareslăbiciune, provocată de zvâcnirile violente şi sacadate ale inimii, care sevedeau şi se auzeau în această agitaţie excesivă.Cât timp ţinu starea aceasta de paroxism ea a tăcut, dar după aceea acontinuat pe un ton mai blând:— Nu-ţi doresc chinuri mai mari decât ale mele, Heathcliff. Nu dorescdecât să nu ne despărţim niciodată, iar dacă un cuvânt rostit de mine cândvate va durea, gândeşte-te că eu, sub pământ, simt aceeaşi durere şi, de dragulmeu, iartă-mă. Vino aici şi îngenunche lângă mine încă o dată! Tu nu mi-aifăcut nici un rău în viaţa ta. Nu, şi dacă nutreşti vreun sentiment de mânie, vafi pentru tine o amintire mult mai urâtă decît cuvintele mele aspre! Nu vrei sămai vii o dată aici? Vino!Heathcliff se apropie de speteaza scaunului şi se aplecă asupra doamneiLinton, dar nu îndeajuns de mult ca ea să-i poată vedea faţa, lividă de emoţie.Se întoarse pentru a-l privi, dar Heathcliff nu voia să fie văzut, aşa c-o părăsibrusc şi se îndreptă spre cămin; acolo se opri tăcut, cu spatele spre noi.Privirea doamnei Linton îl urmări, bănuitoare. Fiecare mişcare de a lui trezeaîn ea un sentiment nou. După o pauză şi o privire prelungă, Catherinereîncepu, adresându-mi-se de astă dată mie, cu un accent de indignare şideznădejde.— Oh, Nelly, nu se înduioşează nici o clipă ca să mă scape de la moarte. Vezi, aşa sunt iubită eu! Bine, nu face nimic. Acela nu-i Heathcliff al meu. Euam să-l iubesc însă şi de-acum înaine pe-al meu şi am să-l iau cu mine; e însufletul meu. De altfel, adăugă ea visătoare, lucrul care mă supără cel maimult e temniţa asta. M-am săturat de când sunt închisă aici. Mi-e dor să ajungîn lumea aceea minunată şi să rămân acolo pentru totdeauna: să n-o vădtulbure, cu ochii aceştia înlăcrimaţi, şi să n-o doresc cu puterea unei inimicare mă doare, ci să fiu într-adevăr cu ea şi în ea. Nelly, tu te crezi maimulţumită şi mai norocoasă decât mine pentru că eşti în plină sănătate şiputere; acum mă plângi tu pe mine... dar foarte curând nu va mai fi aşa. Vinevremea când am să te plâng eu pe tine. Atunci eu am să fiu incomparabil maideparte şi mai presus de voi toţi. Mă mir că el nu vrea să stea lângă mine! Apoicontinuă, vorbind ca pentru sine: Credeam că doreşte şi el asta, Heathcliff,scumpule, n-ar trebui să fii supărat acum! Vino lângă mine, Heathcliff!În agitaţia ei se ridică şi se sprijini de braţul fotoliului. La această chemaregravă Heathcliff se întoarse spre Catherine; pe chip i se citea o adâncădeznădejde. Ochii lui, larg deschişi şi umezi, o priviră fulgerător şi sălbatic;pieptul i se mişca în respiraţii convulsive. O clipă rămaseră separaţi... apoi,n-aş putea spune cum s-au întâlnit... Catherine făcu un salt, iar el o prinse, şise uniră într-o îmbrăţişare din care credeam că stăpâna mea nu va mai ieşivie. De fapt, aşa cum o vedeam eu, părea că nu mai are viaţă. El se azvârli încel mai apropiat fotoliu şi, când mă îndreptai în grabă să văd dacă nu leşinase,mă privi scrâşnind din dinţi; avea spume la gură ca un câine turbat şi-ostrângea la piept cu o aprigă însetare. Mi se părea că nu mă mai aflu înpreajma unei făpturi din aceeaşi specie cu mine. Parcă nu înţelegea nimic, cutoate că-i vorbeam. Atunci m-am dat la o parte şi n-am mai rostit nici uncuvânt, uluită peste măsură.În cele din urmă Catherine făcu o mişcare, şi eu mă simţii uşurată: îşiridică mâna şi-i puse braţul în jurul gâtului, lipindu-şi obrazul de obrazul lui;iar Heathcliff, copleşind-o cu mângâieri frenetice, zise cu sălbăticie:— Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă... crudă şi falsă. De ce m-aidispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc nici un cuvântde mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şisă plângi, poţi să-mi storci sărutări şi lacrimi: ele te vor arde... te vorcondamna. M-ai iubit... atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept...răspunde-mi... m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă deLinton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şinici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! "Tu", de bunăvoie, ai făcut-o: nu euţi-am zdrobit inima... tu ţi-ai zdrobit-o, şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şipe-a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau sătrăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu.. Doamne! "Ţie" ţi-ar plăcea să trăieşticând sufletul ţi-e în mormânt?— Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace! zise Catherine plângând în hohote.Dac-am greşit, îmi plătesc greşeala cu viaţa. E destul! Şi tu m-ai părăsit, dareu nu te condamn! Te iert. Iartă-mă şi tu!— E greu să ierţi când vezi ochii ăştia şi simţi mâinile astea slabe,răspunse el. Sărută-mă din nou şi nu mă lăsa să-ţi văd ochii! Te iert pentru cemi-ai făcut. Îmi iubesc ucigaşul... dar pe-al "tău" cum l-aş putea iubi?Rămaseră tăcuţi, cu feţele ascunse una într-alta şi cu obrazul unuia spălatde lacrimile celuilalt. În cele din urmă cred că plângeau amândoi; se pare că şi Heathcliff "putea" plânge într-o clipă rară ca aceasta.Între timp, începusem să mă simt foarte neliniştită, căci după-amiazatrecea iute, omul pe care-l trimisesem în sat se întorsese de la cumpărături, şiîn lumina razelor soarelui care apunea în vale puteam distinge mulţimea ce seadunase în faţa capelei din Gimmerton.— Slujba s-a terminat, le-am zis. Într-o jumătate de ceas stăpânul va fiaici.Heathcliff gemu blestemând şi o strânse şi mai tare pe Catherine, iar eanici nu se mişcă.Nu mult după aceea am observat un grup de servitori venind pe drumul ceduce spre bucătărie. Domnul Linton nu era departe în urma lor. A deschissingur poarta şi a pornit agale spre casă, bucurându-se probabil dedupă-amiaza aceea frumoasă peste care plutea o adiere dulce, ca de vară.— Iată-l aici! am exclamat. Pentru numele lui Dumnezeu, fugi iute! Pescara principală n-ai să-ntâlneşti pe nimeni. Grăbeşte-te şi piteşte-te printrepomi până intră în casă!— Trebuie să plec, Cathy, zise Heathcliff, căutând să se desfacă din braţeleei. Dar dacă rămân în viaţă, am să te mai văd o dată astă-seară, înainte de aadormi. Nu mă îndepărtez mai mult de cinci paşi de fereastra ta.— Nu trebuie să pleci! răspunse ea, strângându-l atât cât îi îngăduiauputerile. "Să nu pleci", te rog eu.— Numai pentru un ceas, zise Heathcliff, încercând s-o convingă.— Nici pentru un moment, răspunse Cathy.— "Trebuie"... Linton va fi îndată aici, stărui intrusul, speriat.El se ridică; i-ar fi putut desface degetele cu forţa... dar Cathy îl ţineastrâns şi gâfâia. Pe faţa ei se citea o hotărâre neînfricată.— Nu! ţipă ea. Oh, nu, nu pleca! E pentru ultima dată! Edgar nu ne va facenici un rău. Heathcliff, mor! Mor!— Nebun blestemat! Uite-l! strigă Heathcliff, căzând înapoi în fotoliul său.Taci, scumpa mea! Taci, taci, Catherine! Rămân aici. Şi dacă mă împuşcă, amsă-mi dau sufletul binecuvântându-l.Şi iată-i din nou strânşi unul în braţele celuilalt. L-am auzit pe stăpânurcând scările: o sudoare rece îmi curgea pe frunte: eram înspăimântată.— Ai de gând să-i asculţi aiurelile? i-am spus eu furioasă. Nu ştie cevorbeşte. Vrei s-o distrugi pentru că n-are destulă minte să se ajute singură?Ridică-te. Poţi să te desprinzi imediat din braţele ei. Asta e fapta cea maidiabolică pe care ai săvârşit-o vreodată. S-a isprăvit cu noi... stăpân, stăpânăşi servitoare!Îmi frământam mâinile şi strigam; iar domnul Linton, auzind gălăgie, grăbipasul. Şi cu toate că eram atât de agitată observai, cu sinceră bucurie, căbraţele doamnei Linton căzuseră moi, iar capul îi atârna pe piept."E leşinată, ori moartă, m-am gândit. Cu atât mai bine. E mult mai bine săfie moartă, decât să mai lâncezească în starea asta, povară şi izvor de suferinţepentru toţi cei din jur."Edgar, palid de uluire şi furie, sări la musafirul nepoftit. Ce-avea de gândsă facă nu ştiu; dar Heathcliff opri, brusc, orice demonstraţie, punându-i-o înbraţe pe Catherine, care părea că-şi dăduse duhul.— Priveşte! îi zise. Dacă nu eşti un diavol, ajut-o mai întâi pe ea, şi-abiadupă aceea să stai de vorbă cu mine!Apoi s-a dus în salon şi s-a aşezat. Domnul Linton m-a chemat într-ajutorşi, cu mare greutate, după ce-am recurs la toate mijloacele posibile, am izbutits-o readucem în simţiri. Dar era cu desăvârşire rătăcită; ofta, gemea şi nurecunoştea pe nimeni. Edgar, în tulburarea lui, uită de Heathcliff, cu toate că-lura atâta. Eu însă nu l-am uitat. M-am dus la el de îndată ce-am putut şi l-amrugat să plece, spunându-i că bolnava se simte mai bine şi a doua zi dimineaţăîi voi da de veste cum a petrecut Catherine noaptea.— Nu refuz să ies din casă, răspunse el, dar am să stau în grădină şi, Nelly,bagă de seamă, să te ţii de cuvânt. Am să fiu pe sub brazi. Bagă de seamă,căci, de nu, am să vin din nou, indiferent dacă Linton e sau nu acasă.Din uşa pe jumătate deschisă privi în grabă în odaie şi, convingându-se căceea ce-i spuneam părea să fie adevărat, eliberă casa de prezenţa luisupărătoare.
