În seara de după înmormântare tânăra mea doamnă şi cu mine şedeam înbibliotecă gândindu-ne abătute—una dintre noi era chiar deznădăjduită—lapierderea suferită şi vorbind despre viitorul nostru sumbru.Ajunseserăm tocmai la concluzia că soarta cea mai bună care-ar fi putut-oaştepta pe Catherine ar fi fost îngăduinţa de a rămâne la Grange; cel puţin atâtcât va mai trăi Linton— dacă i se va permite să vină cu ea aici—iar eu sărămân cu ei ca menajeră. Dar planul mi se părea prea plăcut pentru a puteanădăjdui în înfăptuirea lui. Totuşi am sperat şi-am început să mă înveselesc înperspectiva că-mi voi păstra căminul şi slujba şi, mai presus de toate, peiubita mea stăpână, când o servitoare, una din cele concediate, dar care nuplecase încă, s-a repezit grăbită în odaie, spunându-ne că "diavolul acela de Heathcliff" venea prin curte şi ne întrebă dacă să nu-i încuie uşa în nas.Chiar de-am fi fost atât de nebune să-i poruncim acest lucru, n-am fi avuttimp s-o facem. A intrat fără nici o formalitate; nici n-a bătut la uşă şi nici n-atrimis pe cineva să-l anunţe. Era stăpân şi-a profitat de privilegiul stăpânului,intrând direct, fără a spune o vorbă. Glasul servitoarei care venise să neînştiinţeze l-a lămurit că suntem în bibliotecă. A intrat de-a dreptul şi, făcândsemn servitoarei să iasă, a închis uşa.Era aceeaşi încăpere în care, cu optsprezece ani în urmă, fusese introdusîn chip de musafir.Aceeaşi lună strălucea prin ferestre, aceeaşi privelişte detoamnă se aşternuse afară. Noi nu aprinseserăm încă nici o lumânare, darîntreaga încăpere era luminată; se vedeau chiar şi portretele de pe perete,capul splendid al doamnei Linton şi faţa blajină a soţului ei. Heathcliff înaintăspre cămin. Timpul îi schimbase destul de puţin înfăţişarea. Era acelaşibărbat, faţa lui întunecată era parcă mai galbenă, mai trasă şi mai liniştită,corpul poate puţin mai greoi, dar nici o altă deosebire. Când îl văzu, Catherinese ridică şi căută să fugă din odaie.— Stai, zise el prinzând-o de braţ. S-a isprăvit cu fugile tale! Unde vrei să teduci? Am venit să te iau acasă şi sper că vei deveni o fiică ascultătoare şi nu-lvei mai îmboldi pe fiul meu la nesupunere. Când am descoperit c-a luat şi elparte la fuga dumitale, nici n-am ştiut cum să-l pedepsesc. E şubred ca opânză de păianjen, îl poţi nimici cu o singura ciupitură; dar îţi vei da seama depe faţa lui că totuşi şi-a primit pedeapsa cuvenită! Asta într-o seară, adicăalaltăieri, după care l-am aşezat într-un fotoliu; de-atunci nu m-am mai atinsde el. L-am trimis pe Hareton afară şi-am rămas numai noi doi în cameră.După două ore l-am chemat pe Joseph să-l ducă din nou sus, şi de-atunciîncoace prezenţa mea produce asupra nervilor lui o impresie atât de puternică,de parcă aş fi o nălucă. Cred că adeseori mă vede chiar şi când nu sunt prinpreajma lui. Hareton zice că se trezeşte noaptea şi ţipă, cam din oră în oră, şite cheamă să-l aperi de mine. Aşa că, fie că-l iubeşti, fie că nu-l iubeşti pescumpul tău bărbat, trebuie să vii. De-acum înainte ţi-l las în grijă şi-mi declinorice competenţă în ceea ce-l priveşte.— De ce n-o laşi pe Catherine să rămână aici, am început eu să pledez, şide ce nu-l trimiţi pe domnul Linton la ea? Îi urăşti pe-amândoi, n-ai să le simţilipsa, ei nu pot fi decât o tortură de fiecare clipă pentru inima dumitaledenaturată.— Caut un chiriaş pentru Grange, mi-a răspuns, şi vreau să-mi am copiiilângă mine. Şi-apoi fata astn e obligată să-mi slujească pentru pâinea ei. Eun-am de gând s-o ţin în lux şi-n trândăvie după moartea lui Linton! Şi-acumgrăbiţi-vă şi pregătiţi-vă de drum, nu mă forţaţi să vă constrâng.— Am să vin, zise Catherine. Linton e singurul om care mi-a mai rămas deiubit pe lume; şi cu toate c-ai făcut tot ce-ai putut ca să-l urăsc şi să măurască şi el pe mine, nu vei reuşi să ne faci să ne urâm. Şi te poftesc să nu maicutezi să-l loveşti când sunt de faţă şi să nu mă mai terorizezi!— Eşti cam lăudăroasă şi îndrăzneaţă, răspunse Heathcliff, dar nu teiubesc destul ca să lovesc în el. O să ai parte din plin de caznă şi durere atâtavreme cât va mai trăi. Nu eu sunt acela care te va face să-l urăşti... ci firea luidulce. După evadarea ta şi consecinţele ei, nutreşte pentru tine niştesentimente amare ca fierea. Nu te aştepta la mulţumiri pentru nobila-ţidăruire. L-am auzit făcându-i lui Zillah un tablou demn de toată lauda despre ceea ce-ar face el dacă ar fi puternic ca mine. Deci înclinarea există, şislăbiciunea îi va ascuţi mintea pentru a găsi un mod de a-şi înlocui forţa fizică.— Ştiu că are o fire urâtă, zise Catherine, e doar fiul dumitale. Dar suntmulţumită că firea mea e mai bună şi pot ierta. Ştiu că mă iubeşte, şi de aceeaîl iubesc şi eu. Domnule Heathcliff, "dumneata" n-ai pe "nimeni" care să teiubească, şi cu cât ne chinui mai mult cu-atât vom fi răzbunaţi mai pe deplingândindu-ne că neomenia dumitale izvorăşte din suferinţa dumitale, care emai cumplită decât a noastră. Dumneata "eşti" nenorocit, nu-i aşa? Singur cadiavolul şi invidios ca el. "Nimeni" nu te iubeşte... "nimeni" nu te va plângecând vei muri! N-aş vrea să fiu în locul dumitale!Catherine vorbi pe un ton de triumf macabru; parcă se pătrunsese dementalitatea viitoarei ei familii, găsind plăcere în suferinţele duşmanilor.— Deocamdată o să-ţi pară rău că eşti cine eşti, zise socrul ei, dacă maistai aici încă un minut. Cară-te vrăjitoare ce eşti şi strânge-ţi lucrurile!Cathy plecă, dispreţuitoare. În absenţa ei am început să-i cerşesc locul luiZillah la Heights, oferindu-i în schimb locul meu. Dar n-a admis sub nici unmotiv. Mi-a poruncit să tac din gură şi-apoi pentru prima dată, şi-a făcut ochiiroată în jurul încăperii, uitându-se la tablouri. După ce l-a privit îndelung pecel al doamnei Linton, a spus:— Am să-l duc acasă. Nu pentru că aş avea nevoie de el, dar... se întoarsebrusc spre foc şi, având pe buze ceva ce— din lipsa unui cuvânt maipotrivit—trebuie să-l numesc zâmbet, continuă: Să-ţi spun ce-am făcut ieri!L-am pus pe groparul care tocmai săpa groapa lui Linton să scoată pământulde pe coşciugul ei şi-am deschis capacul. O clipă m-am gândit că aş vrea sărămân şi eu acolo, când i-am văzut din nou faţa—faţa i-a rămas aceeaşi!—şiomul a avut de luptat cu mine ca să mă scoată din groapă. Dar mi-a spus că,dacă aerul pătrunde înăuntru, se va schimba; atunci am desfăcut numai oscândură laterală a coşciugului, iar capacul l-am aşezat la loc. N-am rupt-o pecea din partea lui Linton, fir-ar el blestemat! Aş fi vrut să-i fie coşciugulplumbuit! Apoi l-am mituit pe gropar să dea la o parte scândura aceea când osă mă îngroape şi pe mine acolo şi să scoată aceeaşi scândură laterală şi de lacoşciugul meu, pe care-l voi comanda anume. Aşa că, atunci când Linton vaveni la noi, nu va şti să ne deosebească pe unul de celălalt!— Ai făcut o mare nelegiuire, domnule Heathcliff! am exclamat eu. Nu ţi-afost ruşine să tulburi liniştea moartei?— N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el, doar mi-am uşuratsufletul. De-acum încolo o să mă simt mult mai liniştit, şi ai mai multe şansesă rămân sub pământ după ce voi ajunge acolo. Am tulburat-o pe ea? Nu, eam-a tulburat pe mine zi şi noapte, vreme de optsprezece ani... fără încetare...fără mustrări de conştiinţă... până ieri noapte. Ieri noapte am fost liniştit. Amvisat că-mi dormeam ultimul somn lângă cea adormită acolo: inima mea seoprise lângă a ei, şi obrazul meu rece era lipit de obrazul ei.— Şi dacă ai fi găsit-o una cu pământul, sau şi mai rău, ce-ai mai fi visatatunci? i-am spus.— Că sunt şi eu una cu pământul şi una cu ea şi aş fi fost şi mai fericit!mi-a răspuns. Crezi că mi-e frică de-o schimbare de felul acela? Când amridicat capacul, m-am aşteptat s-o văd schimbată sau una cu pământul, darmă bucur că nu s-a întâmplat încă nici o schimbare, căci astfel voi puteaîmpărtăşi aceeaşi soartă cu ea. Şi-apoi, până n-am văzut cu ochii mei chipul eisenin, cu greu aş fi putut înlătura acel simţământ straniu ce mă cuprinsese. Aînceput într-un mod ciudat. Ştii bine c-am fost ca nebun după moartea ei, şinecontenit, din zori până-n zori, am implorat-o să-mi dea un semn că spiritulîi dăinuie încă! Cred cu tărie în fantome. Sunt convins că ele pot exista şiexistă printre noi. În ziua în care-a fost înmormântată a nins. Seara, m-amdus la cimitir în curtea bisericii. Sufla un vânt rece ca iarna... de jur împrejurtotul era pustiu. Nu mi-a fost teamă că prostănacul ei de bărbat va veni învăgăuna aceea atât de târziu, iar alţii n-aveau ce căuta acolo. Fiind singur şidându-mi seama că nu ne despart decât doi metri de pământ afânat, mi-amzis: "Am s-o strâng iarăşi în braţe! Dacă-i rece, am să cred că vântul dinspremiazănoapte m-a îngheţat pe "mine", iar dacă-i nemişcată, am să cred cădoarme. Şi-am luat o lopată din magazia de unelte şi-am început să sap dinrăsputeri... Am atins coşciugul. Atunci am îngenuncheat, să scormonesc cumâinile. Lemnul începuse să scârţâie pe la şuruburi, eram pe punctul de a-miatinge ţinta, când mi s-a părut că aud pe cineva suspinând sus, lângămarginea mormântului, cineva care se apleca spre mine. "Ah, numai de-aşputea să ridic capacul, am mârâit eu, doresc să ne acopere pământul peamândoi!" şi-am continuat să trag şi mai disperat de capac. Atunci am auzitîncă un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi s-a părut că-i simt suflareacaldă, o suflare care se lupta cu vântul încărcat de chiciură, îndepărtându-l.Ştiam că nu era lângă mine nici o făptură în carne şi oase, dar, cu aceeaşicertitudine cu care simţi apropierea unui corp material în întuneric, cu toatecă nu-l poţi vedea desluşit, cu aceeaşi certitudine am simţit-o şi eu acolo peCatherine; şi nu jos, dedesubtul meu, ci sus, pe pământ. Un sentiment bruscde uşurare mi s-a revărsat din inimă în tot trupul. Am renunţat la munca meachinuitoare şi m-am simţit deodată mângâiat, nespus de mângâiat. Osimţeam alături de mine şi a rămas cu mine până am umplut din noumormântul şi până am ajuns acasă. Poţi să râzi dacă vrei, dar eu eram sigurcă, odată intrat în casă, am s-o văd. Eram convins că era cu mine, şi nu măputeam opri să-i vorbesc. Ajuns la Heights, m-am repezit în grabă la uşă. Eraîncuiată, şi mi-aduc aminte că blestemul acela de Earnshaw şi soţia mea num-au lăsat să intru. Mi-aduc aminte că m-am înfrânat să nu-l calc în picioareşi că după aceea am fugit sus, în camera mea, şi-apoi în camera Catherinei,şi-acolo m-am uitat cu nerăbdare în jurul meu... O simţeam lângă mine..."aproape" c-o şi vedeam, şi totuşi "n-o puteam vedea!" După chinul cu care-odoream, după ardoarea rugăminţilor de a o zări numai o clipă, sudoarea meatrebuie să fi fost de sânge atunci! Dar n-am putut-o vedea. S-a arătat aşa cuma fost adeseori în viaţa ei, ca un diavol faţă de mine! Şi de atunci, uneori maimult, alteori mai puţin am fost prada acestei torturi de neîndurat! Infernalătortură, care-mi ţine nervii într-o asemenea încordare încât, dacă n-ar fi făcuţidintr-un material dur, de mult s-ar fi muiat şi-ar fi devenit slabi, ca ai luiLinton. Când şedeam în casă cu Hareton, mi se părea că, dacă ies afară, o voiîntâlni, iar când umblam pe dealuri, mi se părea c-am s-o găsesc acasă. Cândplecam de-acasă, mă grăbeam să mă întorc căci "trebuia" să fie pe undeva pela Heights, eram sigur! Iar când dormeam în camera ei... eram alungat. Nu erachip să mă culc acolo căci în clipa în care închideam ochii, era ori afară lafereastră, ori dădea la o parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori îşi aşezacapul ei scump pe-aceeaşi pernă cu mine, aşa cum făcea când era copil,şi-atunci trebuia să deschid pleoapele ca s-o văd. Şi-aşa le deschideam şi le închideam de-o sută de ori pe noapte... şi mereu eram dezamăgit! Aşa m-atorturat! Adeseori gemeam atât de tare, încât ticălosul acela bătrân de Josephcredea că, fără îndoială, conştiinţa mi se zvârcolea chinuită de Satana dinmine. Acum, de când am văzut-o, sunt liniştit... ceva mai liniştit. A găsit unmod straniu de a mă ucide, nu cu bucăţica, ci cu bucăţele infime, cât un fir depăr! M-am înşelat vreme de optsprezece ani cu năluca unei speranţe.Domnul Heathcliff se opri şi-şi şterse fruntea! Părul i se lipise de ea, ud desudoare. Ochii îi erau aţintiţi asupra cenuşii roşii din foc, sprâncenele nu-istăteau încruntate, ci ridicate spre tâmple, îndulcindu-i înfăţişarea sălbatică afeţei, dându-i o expresie neobişnuită de tulburare, o expresie dureroasă deconcentrare, asupra unui subiect care-l pasiona. De fapt nu-mi vorbisepropriu-zis mie—de aceea am tăcut. Şi nu mi-a plăcut să-l aud vorbind! Dupăscurtă vreme începu să mediteze privind portretul ei, apoi îl luă din perete şi-lrezemă de canapea, ca să-l poată vedea mai bine; si-n timp ce se uita laportret, intră Catherine anunţând că-i gata şi că va pleca imediat ce i se vaînşeua poneiul.— Să-mi trimiţi portretul acasă, mâine, îmi zise Heathcliff. Apoi,întorcându-se spre ea, adăugă: Poţi să mergi şi fără ponei, e-o seară frumoasă,şi la Wuthering Heights n-o să ai nevoie de ponei. În plimbările pe care le veiface, te vei putea sluji de picioare! Haide! Să plecăm!— Rămâi cu bine, Ellen! şopti scumpa şi mica mea stăpână. Când măsărută, buzele îi erau ca de gheaţă. Să mai vii pe la mine să mă vezi, Ellen, nuuita!— Ba să nu faci una ca asta, doamnă Dean! zise noul ei tată. Când voi dorisă-ţi vorbesc, am să vin eu aici. N-am nevoie de nici un fel de indiscreţie dinpartea dumitale.I-a făcut semn să iasă înaintea lui, iar ea, aruncând în urmă o privire caremi-a înjunghiat inima, s-a supus. I-am urmărit de la fereastră cum au coborâtprin grădină. Heathcliff a prins braţul Catherinei sub al lui, cu toate că laînceput ea s-a opus, şi apoi, cu paşi grăbiţi, a dus-o pe alee... Foarte curând,pomii nu m-au lăsat să-i mai văd.
