10 Gloante [H.S.]

51. Inapoi

-Ce cauti aici? Ma urmaresti? Il intreb rapid. Parul lui nu statea tocmai bine, pare obosit si sub ochi sunt pete de roseata.

-Nu. Mereu vin aici cand nu ma simt bine sau am un fel de depresie. Nici eu nu stiu. Zambeste. Tu ce cauti aici?

-Eu... tocmai plecam. Imi duc parul dupa ureche si ma indrept spre drum.

-Stai, nu trebuie sa pleci doar pentru ca sunt eu aici. Spune extrem de calm, ca si cum ar fi epuizat.

-Harry, prezenta ta ma macina. Recunosc.

-Lasa-ma sa-ti explic, te rog. Practic ma implora.

-Dar tu mi-ai dat ocazia sa-ti explic? Nu. Ei bine, nici eu nu vreau sa-ti aud explicatiile. Imi abtin lacrima din coltul ochiului sa nu curga.

-Imi pare rau, oka-

-Iti pare?! La naiba, i-ai dat bratara pe care o purtam cu atata iubire! Gesticulez. Mi-am riscat viata pentru tine, Harry. M-am razbunat pentru tata, pentru familia mea, pentru copilul pe care urma sa-l avem, dar mai ales... pentru tine. Aveam tot planul intiparit in minte, totul decurgea perfect, iar cand m-am intors te comportai de parca as fi fost cel mai mare dusman al tau. Stii? Imi vine sa te strang de gat pentru ca la naiba, din nou... credeam ca esti mort. Si probabil... in timp ce supravietuiam in iadul ala, tu probabil ti-o trageai la greu cu Mia, si asta doare, pentru ca in tot acest timp sentimentele au ramas...

Rasuflu usurata la final, tineam asta in mine de mult... si i-as putea spune atatea.

-Tu mai ai sentimente fata de mine? Dupa cate ti-am facut? Se apropie de mine si apreciez vorbele care-i ies din gura.

Ochii lui sclipeau.

Nici macar nu stiu daca merita sa-i spun adevarul, pentru ca a fost asa un nenorocit... dar eu nu sunt ca el, chiar daca am incercat.

-Da, spun atat de incet incat ma indoiesc ca a auzit, dar zambetul lui inocent de pe fata imi confirma ca da.

Se apropie si mai mult de mine dar il opresc.

-Ce crezi ca faci? Imi sterg lacrima rapid si ma dau in spate.

-Ai zis ca ai sentimente pentru mine, se incrunta usor.

-Asta nu inseamna ca o sa te iert. Bufnesc razand. El chiar crede ca dupa toate astea l-as putea ierta? Patetic.

-Hai sa vorbim, te rog. Isi da parul pe spate disperat in timp ce ma priveste adanc in ochi.

Distanta dintre noi era destul de mare, in jur de 3-4 metri, dar e mai bine asa. Eram aproape de malul lacului, iar apa era linistita. Vantul nu sufla deloc, in ciuda faptului ca e toamna iar aerul e sufocant. Asta inseamna ca peste cateva ore o sa vina o ploaie buna.

-Chiar daca mi-ai explica, nu mai are nici un rost. Imi aplec privirea.

-Pleci? Pare ranit.

-Da, peste 2 zile o sa fiu deja in Tokyo.

-Pleci din cauza mea? Se apropie de mine dar de data asta nu spun nimic.

Si are dreptate, plec din cauza lui. Ochii mi-au zburat imediat spre rasarit, pe care o sa-l ratez din cauza discutie dintre mine si Harry. As putea pur si simplu sa-mi iau lucrurile si sa plec, sa-l las aici, dar picioarele nu-mi asculta ordinele. E stupid, si dupa atata timp simt ca lui Harry chiar ii pasa, dar e prea tarziu pentru el. Niciodata nu s-a intamplat ceva atat de grav intre noi doi.

-Esti constienta de faptul ca as pleca cu tine? Te-as putea urma, sa-ti fiu vecin in ori care alt oras. Am putea sta chiar la acelasi bloc si de fiecare data cand ai iesii afara as iesii si eu. O simpla coincidenta doar, spune cand observa ca nu i-am raspuns la intrebarea anterioara, dar pun pariu ca si-a dat seama de adevar.