10 Gloante [H.S.]

46. Du-te, vin-o

... iar autorul sa spuna "Game over".

-Unde crezi ca pleci? Intreaba Harry din spatele meu, eu eram deja la cativa metri distanta de el, iar farurile masinii care de abia se mai vedeau imi lumineaza calea.

-Departe de tine, ii strig inapoi plangand. Sunt atat de epuzita deja incat nu mai am puterea de a lupta cu el.

Din perspectiva lui Harry...

-Vanessa, intoarce-te! Strig dupa ea si stiu ca daca o sa o las sa plece o sa o pierd de tot.

-Nu! Ai vrut sa plec si eu o sa plec, de tot! Striga si se opreste in loc, dupa care se uita la bratul ei.

-Ma refeream la masina, mint. Sa pleci in masina.

Nu stiu ce sa fac... dupa tot ce mi-a facut inca mai am nerusinarea sa tin la ea, iar asta ma omoara. Stiu ca ea nu da doi bani pe mine, si tocmai de aceea nu inteleg de ce face toata drama asta. Nu pot sa nu recunosc ca nu m-am bucurat cand am vazut-o dupa atata timp. Vroiam sa o iau in brate si sa ii spun ca mi-a fost dor de ea, dar cand am aflat tot ce mi-a facut... m-a parasit pentru idiotul de Braga si nu a fost acolo cand eu eram pe moarte, sa fi fost acolo cand mi-am deschis ochii pentru prima data dupa mult timp... iar toate astea au fost planuite. Vroia doar faima care ma inconjurat, sa-si faca un renume si apoi sa ma paraseasca, exact cum a si facut. Asta mi-a schimbat parerea si m-a distrus pe dinauntru in cel mai cumplit mod. Mia... de ce ar mintii in legatura cu toate astea? A fost acolo pentru mine si m-a ajutat sa-mi dau seama de persoana Vanessei, e prietena... ma rog. A fost prietena ei cea mai buna, tocmai de aceea trebuie sa stie adevarul si nu cred ca ar distruge-o in fata mea daca nu ar fi fost asa. Mi-a cucerit increderea pe care Vanessa a pierdut-o, dar am reusit sa trec peste... cred. Nici macar nu stiu de ce nu vreau sa o ascult, sa-i ascult motivele... poate ca nu vreau sa ascult minciunile ei.

Ar trebui pur si simplu sa o las sa plece... dar nu pot, ceva ma opreste. Dar comportamentul meu idiot o raneste, stiu asta, asta e si ideea. Sa simta un strop din durerea pe care am simtit-o eu.

-Cred ca asta iti apartine, spune in timp ce vine spre mine furioasa. Habar nu am ce face iar faptele ei ma deruteaza.

O privesc nemiscat cum isi smulge ceva din zona incheieturii si in cateva secunde e in fata mea, aruncad obiectul direct la picioarele mele.

Respiratia mi se opreste si ochii mi se maresc, nu ma asteptam la asta din partea ei... dar bratara facuta cadou de mine, care semnifica iubirea noastra era chiar la picioarele mele.

-Pun pariu ca tu nici nu o mai ai, mormaie in timp ce isi sterge lacrimile. Vinovatia ma bantuie si raman tacut in fata ei... faptul ca la pastrat e un gest grijuliu, si ma intreb de ce a facut-o.

Imi amintesc cand mi-am smuls bratara exact in momentul in care planuiam atacul de salvare a Vanessei, blestemand bratara aia. Nu-mi vine sa cred ca a trecut atata timp si totusi, parca totul a fost ieri.

-Stiam eu, zice peste tacerea mea. Sper sa fi fericit, Harry! Spune si se intoarce sa plece.

Inima imi spune sa o opresc, dar creierul s-o las sa plece. 

Ar fi stupid din partea mea sa ma comport acum frumos cu ea, dupa ce am facut sa se simta mizerabil. Plus ca bratara asta nu dovedeste aproape nimic. Poate ca a pastrat-o pentru simplul motiv ca un rubin mare si rosu arata bine pe mana ei.

-Vanessa, strig dar nu se opreste. Iau repede bratara de pe jos si o bag in buzunar. Cu pasi mari dar nu alerti pornesc spre ea.

-Vanessa, opreste-te!

-De ce, Harry? Ca sa iti bati joc de mine? Nu mersi, spune si continua.

Nu inteleg de ce este asa de afectata, cand ar trebui sa fie bucuroasa ca a scapat de mine.