Adună-mă, Satana (boyxboy)

Capitolul 4

Ceasul indica ora 8:46. Sar ca ars din pat, pătura zburand in coltul patului. Răcoarea dimineții si faptul că geamul a stat deschis toata noaptea, nu ma ajuta deloc. Pielea imi era obișnuită cu căldura propriei imbratisari sub aroma vagă de detergent a păturii. Imi strâng corpul in brate, atingând podeaua rece. Un scancet imi părăsește buzele, umplând liniștea morbidă a camerei. Aud patul satenului care scartaie sub greutatea mișcării lui. Se întoarse cu spatele la perete, inca cuprins in mrejele somnului.
Nu stiu daca ar fi fost o idee strălucită sa il trezesc, dar imi era frica. Poate nu voia sa il trezesc sau din contra. Respir zgomotos, muscandu-mi buza. Imi duc o suvita de par mai lungă dupa ureche, tremurând in momentul cand imi las mâna sa cada lângă corp.
Acele ceasului se mișcau tot mai rapid, dandu-mi impresia ca timpul se scurgea printre degete. Și așa aveam putin timp, dar faptul că stăteam si ma holbam hipnotizat la ceas, imi imputina timpul. Starea de neliniște ce apăruse atunci cand am observat ca am dormit prima oră se contopise deja.
Adun câteva haine pe braț și îmi tarai picioarele pana in baie. Tresar cand ating clanta rece, un fior parcurgandu-mi sira spinării. Închid usa in urma mea si cu pași lenți pe podeaua lucioasă si dureros de rece, ma apropii de chiuvetă.
Deschid robinetul, privindu-mi reflexia in apa care se scurgea rapid. Cu un deget verific sa fie caldă, dar înjur in șoaptă si imi retrag mâna rapid cand simt cat de rece era, defapt, apa.
Privesc in continuare cum apa se scurgea, simțind o oarecare vinovăție pentru apa irosita degeaba. Deși sentimentul acesta se estompa rapid in orele de insomnie din noaptea aceasta si frigul încăperii.
Casc larg.
Imi duc mâna spre apă și neastepand mai mult sa se încălzească, mulțumindu-mă cu puțin, iau apă în palme. Imi spăl fața.
Opresc apa.
Imi privesc imaginea in oglinda, un oftat auzindu-se îndepărtat. Era defapt ecoul propriului oftat.
Trăsăturile feței erau accentuate de pungile de oboseala de sub ochi. As fi putut lua medicamente pentru insomnie, însă nu ma oboseam sa consult macar un farmacist. Preferam sa ma mint singur ca toate acele ore nedormite erau doar un vis. Un vis uitat de dimineață, după un somn bun si odihnitor.
Sigur, eram contrariat de propria oboseală si după privirea adormită.
Dar nu, mă minteam iar si ziceam ca toti erau așa. Nu sunt diferit, sunt un om obișnuit.
Ar fi trebuit si sa mănânc mai mult. O amintire imi tresare in minte cum ca ieri iar nu am mâncat. În modul asta voi uita gustul mancarii, nu ca m-ar fi deranjat. Consideram in continuare mancatul o activitate risipitoare. Risipește nu doar resurse umane, ci si timp. Timp pe care l-am putea folosi într-un mod mai util.
Aș fi vrut enorm 2 obraji care sa imi scoată în evidență zâmbetul, însă eu cand zambeam aratam precum un mort. Mai ales pentru pielea palidă care  imi dădea impresia mie însumi ca nu am vazut vreodata soarele.
Imi continui rutina de dimineață si părăsesc glorios baia. Cum puteam face doar eu, imi stricam dispoziția de dimineață. Ma simteam tot mai prost in privirea modului în care arat. Ma uitam in oglindă si pufneam nemulțumit. Ce făceam gresit?
-Ce oră este? Se aude vocea pe jumătate ștearsă a satenului din patul lui.
Era o intrebare buna. Pierdusem deja notiunea timpului, intrebarea lui ajungând necunoscută pentru mine. Ma simteam blocat in timp, iar timpul trecea pe lângă mine. Puteam pierde ore in șir, crezând că au fost secunde. Sau puteau trece secunde, lasandu-ma confuz cand realizez ca erau ore.
Universul meu isi pierduse demult logica. Totul se învârtea, doar eu rămâneam pe loc. Eram singurul in propria lume.
-8:57, ii răspund.
Realizez ca am stat prea mult timp in baie, mai ales faptul că întârziam. Dintr-un oarecare motiv, nu mi-se trezise nici un semn de alarmă. Nu imi parea rau ca întârziam.
-Deja ești băiat rau, angelo, de ai dat skip primei ore? Se ridica Noah in fund, rânjind.
Isi trece degetele prin păr.
Eram gelos. Aveam un par obisnuit brunet, aranjat. El doar trezindu-se ca arăta superb. Părul chiar ciufulit ii oferea un look unic si superb, probabil fiind unul dintre punctele lui forte. Recunosc ca daca as fi fata, nu aș rezista.
-Mai știi, murmur deranjat.
Sincer, mi-aș fi dorit să il pocnesc. Dar cam aveam doua obstacole:
1. Nu știam a lovi. M-as fi facut de rusine într-un mod original si de neuitat. Prestația mea i-ar fi dat un motiv de a isi bate joc de mine, lucru pe care nu l-as prefera.
2. El. Se autoproclama zeu si deja aveam câteva amenințări din partea lui. Nu voiam să aflu ce se întâmplă daca il enervezi cu adevărat. Presupun ca nu ceva prea bun, pentru mine...
-Adu-mi o sticlă de apă, spune el clar.
După tonul lui de voce, asta nu era o rugăminte, ci mai degrabă un ordin. Deși eram un balon care la orice suflare se spărgea, nu aveam de gand sa il ascult. Aveam oricum puțină demnitate de a nu fi manipulat într-un mod atat de vizibil si jenant.
-Adu-ți, mârâi si imi arunc ghiozdanul pe umăr.
După privirea lui, ar fi trebuit să regret. Sa fug imediat si sa ii aduc apă. Doar ca eu ma întorc cu spatele si ies pe ușă.

~

Sala de mese era plină. Toată această forfotă si zgomot nu imi plăcea, dar nu aveam de ales. Afară iarăși ploua.
Urăsc toamna.
Strâng tava in palme, lasandu-mi un semn abia vizibil, roșu. Caut cu privirea o masă liberă, în timp ce merg.
Spre fericirea mea, reusesc sa gasesc o măsuță mica, intr-un colt. Îmi asez tava pe masă, asezandu-mi si eu ulterior pe scaun.
Si am ramas iarăși eu cu propria singurătate. Singur într-o sală plina de oameni. Poate era trist, dar mie asta imi plăcea. Sa fiu singur. Doar cu asta ma obișnuisem si nu cred ca aveam nevoie de altcineva.
Imi întorc capul spre geam, oftand zgomotos. Nu imi plăcea cand ploua, puteam repeta de sute de ori. Nu am calma, ma făcea irascibil si imi doream sa plâng. Sa imi strâng corpul într-o îmbrățișare superficială si sa imi las capul pe genunchi.
Simțeam cum sufletul mi-se strânge, iar inima isi încetinește bătăile. Ma scurgeam usor pe scaun, topindu-ma.
Ma uit dezgustat la mâncare. Nu ca as fi avut probleme cu mâncarea de la cantina. Sincer sa fiu, bunica nu gatea absolut deloc bine. Însă problema nu consta in ce fel de mâncare era. Problema era una generala.
Urăsc sa mănânc. As fi pierdut timpul altfel, dar doar nu mancand. Aveam o ură dubioasă si absolut nesănătoasă.
Doar ca nu puteam sa lupt cu propriul corp. Nu puteam in a-l opri din a cere. As fi vrut, însă.
Incerc sa mănânc, sar cu fiecare înghițitură, tot simteam ca mai bine as fugi si as vomita tot. Apoi as muri din cauza foamei.
Suna mai tentant decat sa mănânc totul. Dar ceva ma oprea si continui să mănânc.
-Buna, e liber? Aud o voce si nu mare mi-a fost uimirea cand o vad pe Karen.
Dau negativ din cap, iar blonda se așeza în fața mea.
-Iarăși ploua, sparse linistea ea dupa cateva minute in care nici unul nu zice nimic.
-Da, confirm sec in timp ce ma jucam plictisit cu mâncarea in farfurie.
-Imi place cand ploua. Am impresia ca cerul iti da șansa să reflecti. Ploaia este o buna ascultatoare, zice ea visătoare.
Imi întorc instinctiv capul spre fereastră, uitandu-ma la ploaie.
Dau din umeri. Nu voiam să o jignesc prin raspunsul meu, astfel că decid să schimb subiectul.
-De ce nu stai cu prietenii tai la masă? O intreb, deja renunțând la a mânca tot. Faptul că am mâncat jumatate de farfurie, mi-se părea mai mult decat destul.
-Am doar o prietena, zâmbește sincer. Încearcă să se bage in grupul popularilor, deci sta la masa lor, spune făcând semn spre o masă mare din mijloc.
Nu m-am mirat cand l-am vazut pe Noah stand la masa si râzând. Mai mult m-am mirat ca s-a obosit sa vina la școală.
Oftez greoi.
-Nu vad de ce ar vrea, zic in timp ce îmi privesc farfuria.
-Nici eu nu o înțeleg, suspină dureros.
Cred ca se simțea prost. Prost pentru faptul că prietena ei a renuntat la ea si s-a dus la altcineva. Deși încerca in continuare sa se prefacă ca e totul bine si nu ii pasă, oricum era ușor tristă.
-Acum ai 2 prieteni, zic si zambesc subtil.
Da, am spus ca nu vreau sa am prieteni. În continuare, nu intentionam asta. Eram fanii singurătății și compania ei deja ma sustrăgea. Dar voiam in acelasi timp ca ea să se simtă bine și sa zâmbească.
Ea chicoti.
-Nova, chiar ma bucur ca ne-am cunoscut.
-Am terminat de mancat, o anunt si ma ridic de la masă. Ne mai auzim, Karen, imi iau la revedere in timp ce ma îndepărtez de masă.
-Pa, Nova, strigă din urma mea entuziasmată.
Pufnesc nemulțumit cand realizez ca trebuie sa trec pe lângă masa popularilor. Încercarea mea de a-i evita tot anul deja se dusese de râpă. Probabil se dusese de râpă in momentul cand am nimerit cu Noah in camera, dar ma rog-
Trec pe langa ei, încercând să par serios.
Dar nu.
Logic ca reusesc sa ma fac de râs atunci cand cineva imi pune piedică, iar eu cad jos. Jumătatea mea de mâncare rămasă ajunge pe jos, din fericire nu pe  mine. Apoi treptat toata sala se umple de un ras sănătos și strident.
Mi-aș fi dorit să intru in pământ și sa ma fi contopit cu podeaua. Sa ma estompez usor, devenind doar aer. Sa nu mai rămână nimic din mine si toti sa uite.
Dar dorințele exista doar ca sa nu fie îndeplinite si sa ramana mereu dorințe.
-Vai, angelo, data viitoare sa iti folosesti aripile ca sa nu mai cazi, spune răutăcios Noah.
Karen fuge spre mine si ma ajută să mă adun de pe jos. Ma întorc nervos spre masă și constat, nu prea uimit, ca cel care mi-a pus piedică nu este nimeni altul, decat colegul meu de cameră.
-Ti-e ciuda ca dracii nu au aripi? Ii replic nervos si apuc tava de pe podea.
O trântesc pe masă iritat.
-Vezi sa nu mai saruti odata podeaua. Va sta bine împreună, șuieră plictisit satenul.
-Pofta buna, sa iti stea in gât, imi bag mainile in buzunar si ies din sală, urmat de Karen.
-Te-ai rănit? Intreaba ea.
-Nu, sunt bine, multumesc...zic timid.
-E de apreciat curajul tau, chicoti.
-Nu va mai fi apreciat prea curând. Tipul ala imi este coleg de cameră si nu stiu daca o sa mai supraviețuiesc.
-E abia a doua zi si el se ia deja de toti, pufnește dezamăgită blonda.
-Pe idioți nu ii schimbi..

---

N/A: Sincer, realizez cat de greu se mișcă acțiunea. Va ve-ti plictisi.