Lovers 2

Capitolul 42

Capitolul 42: O să îmi mulțumeşti mai târziu

După două săptămâni
-Perspectiva Bellei-

Sunt acasă de două săptămâni şi, deşi mă bucur că nu mai inspir doar miros de medicamente şi nu mai e totul atât de monoton, cum a fost o săptămână întreagă, cât am stat internată, toată lumea mă cocoloşeşte şi mă protejează de orice efort pe care îl fac, de parcă aş fi handicapată. Serios acum, mă simt bine, pot să mă mişc, nu trebuie să mă trateze toți ca pe un porțelan care se poate sparge în orice secundă. Alex cred că s-a preocupat de starea mea de sănătate cât toți ceilalți la un loc şi ştiu şi de ce. Încă se simte vinovat de ce s-a întâmplat şi vrea să se revanşeze, dar nu face nimic altceva decât să mă enerveze şi să mă simt inutilă.

-Dacă îți mai este foame, să-mi spui, mă anunță Monica cu un zâmbet călduros pe față.

-Cred că două boluri cu cereale mi-au ajuns. Dar mulțumesc, oricum.

-Cu mare plăcere. Alex nu vine?

-Ăămm.. ba da, dar mai târziu. Nu ştie că sunt trează. I-am promis că îi dau mesaj când mă trezesc, dar am vrut să mai am puțin spațiu, până să vină el şi să mi-l ia pe tot, spun şi deschid telefonul ca să văd cât e ceasul. E de abia 9:30, o să îl mai las puțin să aştepte.

-Cum adică? mă întreabă curioasă, în timp ce spală vasele.

-Nu mă înțelege greşit, mă bucur că îi pasă de mine şi că are grijă de mine, dar e atât de grijului, încât nu mă lasă să fac nimic singură. Nici măcar să mă duc la baie. Şi mă simt inutilă. Adică îl apreciez pentru efortul pe care îl face cu mine, dar vreau să mă lase să fac anumite chestii singură. Începe să mă enerveze.

-Băieții, spune, după care chicoteşte. Greşesc o dată şi încearcă în fiecare minut, din următorii zece ani, să se revanşeze pentru ce au făcut, călcându-ne pe nervi. Spune-i că vrei să fi independentă în unele cazuri şi rezolvați problema ca un cuplu frumos şi unit ce sunteți. Nu rezolvi nimic dacă te enervezi pe el şi nu îi spui. Va continua să te sufoce cu acțiunile lui de "îmi pare rău", spune ultima parte mimând nişte ghilimele cu degetele.

-Ai dreptate. Am să-l sun să-i spun să vină.

-Bine. Dacă ai nevoie de mine, ştii unde mă găseşti.

Da, ştiu unde o găsesc. În biroul ei, înconjurată de o grămadă de acte, pentru că, după spusele ei, aşa lucrează un avocat. Aş vrea să nu aibă atâtea cazuri,ca să fie şi ea mai liniştită, cum era mama ca profesoară, dar până la urmă Monica îşi face timp de noi şi cu atâta muncă pe capul ei, spre deosebire de mama, care avea câteodată nişte scuze penibile, folosite doar ca să ne evite cât mai mult cu putință.
Nu trec mai mult de 15 minute şi Alex este în fața casei mele. M-am gândit să mă îmbrac şi eu cât de cât ok şi să ies la o plimbare cu iubitul meu. Sper să nu facă vreo criză, pentru că altfel planul meu de discuție cu el se va ruina.

-Hei, îl salut când ies din casă cu un zâmbet uriaş, după care îl sărut.

-Bună şi ție. Ce faci îmbrăcată aşa? mă întreabă în timp ce mă scanează de sus până jos.

-Mă gândeam să ne plimbăm puțin. Nu foarte departe. Te rog!

-Bine, haide. Ce ai făcut azi?

-M-am trezit, am stat pe telefon, am mâncat, ştii tu, chestii pe care le fac în fiecare zi. Uite ce e, voiam să vorbesc ceva cu tine.

-E de rău? mă întreabă uşor panicat şi simt cum mă strânge mai tare de mână.

-Din perspectiva mea, nu, dar depinde cum o iei tu.