Lovers 2

Capitolul 45

Capitolul 45: Nu te merit

-Perspectiva Bellei-

De zece minute eu și Max stãm lângã Alex, afarã, lângã piscinã. Când a ajuns Max acasã, eu de abia ce reuşisem sã-i scot mirificul fiu din apã. Nu mai spun cã m-am lovit, încercând sã îl împing pe Alex afarã. De abia aștept sã se trezeascã, ca sã pot sã-i dau vreo douã.

-Max, lasã-l! strig la el când vãd cã îl tot apasã pe Alex pe piept. Nu îl ajuți!

-Mai spune-mi o datã cum s-a întâmplat, mã roagã, în timp ce își trece o mânã prin pãr, gest pe care am vãzut cã îl are și Alex când e nervos.

-A început sã spunã cã nu a vrut sã mã sune pentru cã sunt cu el din milã și cã el nu m-a iubit niciodatã, iar eu, bineînțeles, am început sã plâng. Evident cã a trebuit sã comenteze ceva și despre asta, pentru cã ne-am mai certat odatã pe subiectul ãsta. Am vrut sã plec în casã, când am vãzut cã își bate joc de mine și atunci m-a strigat și a cãzut în piscinã, dezechilibrându-se.

-Eu tot nu înțeleg unde a gãsit bãutura.

Nu apuc sã îi spun ceva despre bãutura lui, pentru cã Alex începe și tușește, semn cã se trezește.

-Alex, respirã! Sunt aici!

-Probabil o sã vomite, la cât a bãut. Du-te în casã, venim și noi imediat.

--------------------

-Haide, voinicule! Trebuie sã mãnânci ceva!

Alex şi-a făcut un duş şi şi-a golit tot organismul de alcool. Stau pe canapeaua mare de catifea din sufrageria lui Max şi, deşi mă bucur că Alex e mai bine acum, nu-mi pot scoate din cap ce mi-a spus.

-Nu prea mi-e foame, spune şi se uită cu regret la mine.

-Ah, am înţeles, spune Max când vede în ce direcție se uită fiul lui. Atunci, eu mă duc în birou, am ceva de făcut. Dacă aveți nevoie de ceva, veniți la mine, Kim s-a culcat.

-Bine, spunem la unison şi îmi vine să zâmbesc, dar mă abțin.

Îl văd cum se agită şi îmi dau seama că îşi aduce aminte de ce mi-a spus. Sau, cel puțin ştiu că Max i-a spus ce i-am povestit eu, lui. Aştept să înceapă el discuția, pentru că nu vreau să mă enervez din nou.

-Eşti supărată pe mine.

Nu e o întrebare, e mai mult o constatare. Nu pot spune că are neapărat dreptate. Sunt mai mult rănită, decât supărată.

-Înțeleg. Am fost un dobitoc.

-Da, ai fost, e tot ce pot sa spun, pentru că sigur mai are ceva de zis.

-Totuşi, nu am mințit când am spus că sunt distrus.

-Iar avem discuția asta? Pentru că, sincer, m-am săturat să te tot aud plângându-te de faptul că eşti un nimic. De ce te vezi aşa?

-Pentru că... aşa sunt? o spune ca pe o întrebare, aşa că mă ridic în picioare până ajung lângă el.

-Nu, nu eşti aşa! Vrei să îți spun cum eşti? aprobă şi, ca să mă asigur că se uită la mine, îi cuprind obrajii cu palmele mele micuțe. Eşti un dobitoc, da, pentru că tot timpul te subestimezi. Dar, mai presus de asta, eşti iubitor, pentru că ți la toată lumea din jurul tău, eşti răzbunător, într-un sens bun, pentru nu permiți nimănui să îi rănească pe cei dragi, eşti competitiv, pentru că te străduieşti mereu să nu pierzi, şi nu mă refer doar la baschet şi eşti un frate, un fiu şi un iubit minunat pe care oricine ar trebui să te aibă. Aş vrea să mă opresc, pentru că nu mai vreau să plâng în fața ta, dar, vreau să îți spun că aş vrea să te opreşti din a-ți vedea doar defectele, spun şi, deşi i-am spus că nu o să plâng, o lacrimă îmi curge pe obraz, dar el o şterge cu degetul mare.