Alex şi Bella au o relație frumoasă, care pare să meargă din ce în ce mai bine. Dramele familiilor îi fac să fie şi mai uniți şi prietenii lor îi susțin în problemele părinților lor în care sunt implicați indirect. Din nefericire, din cauza lui Ken...
-Kira? Unde eşti? strig pentru a zecea oară, dar degeaba. Niciun rezultat.
De aproape o jumătate de oră o căutăm şi jur că o să înnebunesc naibii dacă nu o găsesc. Cum am putut să fiu atât de dobitoc încât să nu mă uit după ea?! Lovesc cu pumnul un coş de gunoi, de frustrare, de tristețe, de nervi, făcându-l să se răstoarne.
-Hei, hei, calmează-te, aud vocea Bellei, dar am impresia că e doar în capul meu, până când îşi pune mâinile pe brațul meu. Rezolvi ceva dacă eşti violent?
Nu îi răspund, dar îmi dau seama că a citit în ochii mei negația. Cum a reuşit Alex să o convingă să fie cu el nu ştiu, dar e un norocos şi nu cred că ştie.
-Hai, o căutăm împreună, spune şi mă trage de braţ, dar nu mă clintesc, pentru că o întrebare îmi stă pe vârful limbii.
-Nu vreau să creez probleme între tine şi Alex. Merg singur.
-Alex a plecat cu Jace şi Liam. I-am spus că merg eu cu tine, pentru că nu vreau să faci vreo prostie, spune şi zâmbeşte, deşi ştiu că este la fel de speriată ca mine.
-Nu știu unde să o caut. Nu îmi dau seama cum am putut să o pierd din vedere, spun și îmi trec nervos mâna prin păr.
-Trebuie să fie pe aici. Știe să înoate?
-Da, adică așa cred, spun și încerc să îmi aduc aminte toate conversațiile noastre, dar în niciuna nu a pomenit de înot.
-Haide, băieții au luat-o în stânga, așa că noi mergem în direcția opusă, îmi spune și mă ia de mână.
-------------------------- Este șase dimineața. Peste aproape o oră va răsări soarele, iar Kira nu e de găsit. Mă ustură gâtul la cât am strigat, așa că am luat o pauză, plus că dacă nu ne opream, Bella ar fi leșinat de la oboseală. Mă uit la ea cum doarme, apoi îmi întorc privirea spre ocean. Este calm, exact cum nu sunt eu acum. Nu sunt nici nervos, cum va deveni peste câteva ore. Sunt doar speriat. Pur și simplu nu îmi dau seama unde am greșit de pățesc toate nenorocirile. Tata, Stacey, iar acum Kira. Doamne, sper că știe să înoate și că e bine, pentru că altfel voi ajunge la capătul disperării. Bella se foiește puțin, după care se trezește și se vede pe fața ei confuzia, pentru că nu știe unde este.
-Am găsit-o? mă întreabă somnoroasă, iar tot ce fac este să clatin din cap, negând.
-Alek! Bella! Aţi găsit-o? strigă Alex din depărtare la noi, dar tot ce pot să fac este să mă uit în pământ, conștient de răspuns.
-Nu, am căutat peste tot, răspunde Bella în locul meu și observ că nici ei nu au făcut vreun progres.
Am plecat spre cazare, pentru că trebuia să ne schimbăm, după care să ne continuăm căutările.
-Eu merg singur, spun când ajungem iar pe plajă.
-Ești sigur? mă întreabă Bella, cu o privire îngrijorată.
-Da. O să fiu bine, o asigur, făcându-i cu ochiul. Mă lasă să plec, citindu-se pe chipul ei ușurare, cred.
M-am plimbat pe malul apei, lăsând apa să îmi ude picioarele și întrebând pe toată lumea pe care o văd dacă nu cumva au zărit fata din poza pe care le-o arăt, fără rezultat. Îmi vine să mă bat, dar, mă calmez și mă așez pe o piatră, uitându-mă la valurile nervoase ale oceanului. E oarecum liniștitor și după această pauză mă pun din nou pe căutat. Peste două ore am impresia că delirez, pentru că în fața mea, ferită de văzul lumii, stând pe o stâncă este Kira. Aș vrea să fie ea, dar cred că soarele mă face să delirez. Mă apropii încet de ea și când sunt suficient de aproape de ea, în șoptesc numele. Aparent, nu visez. Kira stă în fața mea și, în momentul în care se întoarce cu fața spre mine, mă năpustesc asupra ei și o iau în brațe, conștient de faptul că o țin un pic prea strâns, dar nu îmi pasă. Nici nu știe cât de fericit sunt că este aici, cu mine și că nu e un vis.
-Ești aici, spun, cu capul îngropat în scobitura gâtului ei. Și ești bine.
-Da, sunt aici.
Când îi dau drumul observ pe fața ei vinovăție, dar nu știu de ce. Aștept să îmi spună ea, pentru că am observat că îi place să îmi spună anumite lucruri.
-Cum te-am pierdut? Adică, erai lângă mine și apoi ai dispărut. Nici nu știi cât te-am căutat toți.
-Scuze. Am făcut-o... intenționat, spune și mă lasă cu gura căscată.
-Poftim? Ai vrut să mori sau pur și simplu ai vrut să ne provoci un infarct la toți? spun puțin răstit, dar mărturisirea ei nu îmi dă pace.
-Am vrut să dispar peste câteva ore. Aveam de gând să mă întorc la hotel, jur. Pur și simplu, am vrut să văd cum e să fii, la propriu, singur. Nu știi cât de greu e să fii urât de propria mamă și propria soră. Nu am vrut să vă sperii, îmi pare nespus de rău.
Încerc să mă calmez și să o înțeleg. Ce-i drept, relația cu mama și sora nu e una prea strălucită, dar nu trebuia să facă asta.
-Haide, mergem la hotel. Pe drum, îmi povestești toată faza asta proastă pe care ai făcut-o, dacă nu vrei să îți cauți alt coleg de cameră, spun și o iau de mână, dar nu vorbesc serios. Vreau să stau în continuare cu ea în cameră, dar trebuie să o fac cumva să vorbească.
După câteva minute de liniște, în care tot ce se aude sunt valurile care se sparg la mal și țipetele sau râsetele copiilor. Kira mă strânge mai tare de mână, după care începe să vorbească:
-Mama mi-a spus odată, după o ceartă destul de intensă cu ea că mai bine mă pierdeam într-o zi pe stradă sau oriunde, numai să nu mai vin acasă. Bineînțeles că Rachel a aprobat-o, doar nu era să țină cu mine, așa că am mers la Finn acasă și am stat acolo până noaptea târziu. Mama nici nu a mai vorbit cu mine, ceea ce mi-a convenit, dar soră mea mă irita cu moalele ei fără sens și aseară mi-am adus aminte că familia mea, propria mea familie a vrut să dispar, semn că nici acolo nu sunt dorită, spune și văd cum o lacrimă i se prelinge pe față, așa că mă întind și o iau cu degetul mare.
-Îmi pare rău că mama și scorpia de sor-ta nu sunt de acord cu existența ta, dar îl mai ai pe tatăl tău, bunicii tăi, prietenii tăi. Pentru ei ar trebui să rămâi pe un drum sigur, încercând din răsputeri să nu te pierzi. Pentru ei și pentru tine, desigur.
Kira nu mai spune nimic și nici eu, pentru că sincer nu știu ce să îi spun. Cert e că mama și sora ei sunt două scorpii care îi fac rău fără să își dea seama. La hotel, toți o copleșesc cu îmbrățișări și întrebări, dar le spun că ar fi mai bine să vorbească cu ea mai târziu, pentru că se vede pe fața ei că este obosită.
-Tot ce vreau e să dorm, spune și se aruncă în pat.
-Atunci, hai să dormim, spun și mă pun lângă ea, zâmbindu-i sincer.
-Nu știu ce e cu tine și de ce ești așa drăguț cu mine, dar poți să dormi și tu dacă vrei, îmi răspunde și îmi face cu ochiul, după care vine la nivelul meu. Nu știu dacă ar trebui să o iau în brațe, dar face ea alegerea, luându-mi mâna și ducând-o la nivelul buzelor ei, depunând un sărut în palmă.
Nu știu ce mi-a făcut fata asta, dar cred că încep să țin prea mult la ea și chiar nu vreau să o dezamăgesc.
---------------------------
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
