Nu renunța, te rog!

Inceputul

          

              Totul a început în urmă cu 16 ani, eram doar o puștoaică entuziasmată, plină de umor. Avem fel și fel de prieteni.

        Eram o persoană sociabilă și căreia îi placea să fie înconjurată de oameni buni,  frumoși si care au tot timpul zâmbetul pe buze. Încercam să fiu un copil model și credeam că îmi iese de fiecare dată. Dar se pare că era doar în mintea mea sau poate cei din jur nu mă percepeau așa cum eram de fapt.

         Mama muncea tot timpul, se ocupa și de noi. Era o femeie dură din cauza faptului că viața a încercat-o de prea multe ori. Astfel răbdarea ei s-a cam terminat, o dată ce încercările grele ale sorții o loveau din plin.
Și acum îmi răsună cuvintele ei, care  de fapt au fost deopotriva și ultimele:

          "Când viața te doboară, chiar de ești la pământ , te lovește atât de tare și de atât de multe ori încât simți că nu trebuie să te mai ridici și să te lași pradă căderii.
     Odată ce ești jos cu greu te mai ridici, dar dacă te împinge necuratul să te ridici, atunci luptă până la ultima suflare și cu toate forțele.
    Când te aștepți mai puțin capeți forțe pe care nici nu știi că le aveai, asta până când nu realizezi că de fapt ai pentru ce lupta."

       Mama a fost cea mai puternică femeie din câte am văzut. Nu a renunțat nici atunci când tata a pierdut lupta cu cancerul. Soarta nemiloasă avea să o distrugă, dar nu a cedat niciodată. Rămasă singură cu un copil și servici, a luptat neîncetat să ne fie bine. Era puternică și mă mândream cu asta. Dar loviturile sorții au împins-o să fie foarte dură cu mine.

      A vrut să devin ceea ce ea nu reușise, iar pentru mine nu a fost deloc plăcut.  Învățam foarte bine, dar ea spunea mereu că e loc de mai bine.  Nu se mulțumea deloc cu  ceea ce îi ofeream. Învățam pe rupte, afară la copii eram cu ora. În timpul liber, ca să spun așa, mă documentam despre orice i se părea important, pentru ea... că pentru mine nu era deloc!

        Mă străduiam să fiu un copil model, dar niciodată nu îmi reușea.
La cea mai mică greșeală și când spun mică, însemna -10, eram pedepsită și nu aveam voie afară. În fine, trecând peste toate, căci aici intră în scenă prietena care mi-a fost mai mult că o soră. Mă completa, era sora mea dintr-o altă mamă.

        Când mama era la muncă, Maria fugea tot timpul chiar și 10 minute ca să mă vadă și să îmi fie alaturi.  Maria  își făcea timp și pentru mine, deși avea un program destul de încărcat: balet, canto dar mai ales juca fotbal. Da exact, fotbal!

          Le făcea pe toate cu drag, părinți ei o susțineau în tot ce își dorea ea. Chiar a fost o perioadă când mama Mariei mele, a insistat la mama să mă lase și pe mine să fac ce făcea fiica ei, dar în zadar, căci mama nu știa decât un singur lucru: să învăț!

        Să învăț, să învăț, să învăț.. Asta era tot ce știam să fac! Eram un robot programat să învețe și atât. Asta până când aveam să rămân singură pe lume!

         Exact! Singură pe lume!  Mama pierduse pariul cu viața. Deși era o luptătoare și mereu se ridica de jos, de această dată nu a mai avut puterea să se ridice și a rămas sub un morman de ciment căzut de pe un bloc. Mama lucra în demolări și acolo și-a găsit sfârșitul.

         Nu cred că este nimic mai dureros decât pierdea singurei ființe care a avut grijă de tine și te-a învățat absolut tot.  Mi-a fost mentor în viața, dur și exigent ce-i drept, dar aveam să-mi dau seama de asta mai târziu și să îi mulțumesc într-un final.

       După pierdea subită a mamei, am ajuns în grija bunicilor care nu au fost prea încântați. Dar eram un copil cuminte, nu aveam nevoie decât de dragoste și înțelegere. M-am acomodat repede acolo. Cu timpul au ajuns să mă iubească așa de tare, încât îmi spuneau că Dumnezeu a avut grijă să îi binecuvânteze cu încă un copil. Apartamentul a fost vândut și am fost nevoită să mă mut la ei, undeva la țară.

          Am putut să continui studiile, fiind singurul lucru care mă menținea pe linia de plutire. Învățatul devenise ancora în realitatea crudă, care mă lovea de fiecare dată când avea ocazia.
     

        Pierdută printre amintiri nici nu mi-am dat seama că micuța mogâldeață rârâită mă ținea așa de strâns de gât.

        — Mami, iar te gândești la buni?
Avea o față de cățeluș plouat că îmi venea să îl mănânc de fiecare dată când făcea fața asta la mine.

         — Nu iubire mică și frumoasă, mami se gândea că mâine e sâmbătă și... cred că ar fi frumos să mergem în vizită la o prietenă, ce zici?

          — Mami.. deși pe moment am crezut  că va insista iar cu întrebările în legătură cu starea de adineauri, m-a surprins ca de fiecare dată.

          —Voi avea cu cine să mă joc acolo?

         — David , uite asta e o întrebare la care nici eu nu am răspuns! Ca să fiu sinceră vom merge la o prietenă peste care am dat azi întâmplător. Veneam să te iau de la grădiniță și ne-am întâlnit fără să vrem, așa că dragul meu vom afla împreună dacă vei avea cu cine să te joci sau nu!

         Acestea fiind spuse, micul strengar îmi mai dă o îmbrățișare și un pupic pe nas și fuge spre camera sa pentru a se pregăti de nani.

     Când ajunge în dreptul ușii, îmi face un salut milităresc. Este obsedat de armată. Chiar mi-a spus odată că vrea să crească cât mai repede mare și să se facă militar. Își dorește să aibă grijă de mine și să mă protejeze de oameni care mă fac să plâng.

        Mare îmi e mirarea atunci când fuge înapoi și mă mai îmbrățișează încă o dată. Atât de tare mă strânge în brațele lui micuțe, încât simt că și-a pus toată puterea în acea îmbrățișare.

     — Te iubesc mama mea frumoasă, ești eloina mea! Îmi șoptește ușor micul meu prinț. Ochii mi se umezesc, însă îmi revin repede și șterg orice urmă de lacrimă pentru a nu-l întrista din nou. Il sărut pe fruntea micuță și îl îndemn să fugă în camera lui pentru a se pregăti de nani.

       — Știi că în seara asta, povestea va fii despre micul ursuleț rătăcit prin pădure, nu-i așa David?

        — Nu mami! Spune el hotărât, iar eu nu fac decât să chicotesc de hotărârea de care dă dovadă.

         — În seara asta îmi vei spune din nou de mica luptătoare și fuge, astfel că nu am ocazia să protestez.

***

          Ca de obicei nici bine nu termin povestea despre mica luptătoare, că micul David îmi și adoarme în brațe cuprinzând atât cât poate talia mea.

         Și ca să nu fiu nici eu mai prejos, mă las pradă somnului ce mă îndeamnă cu putere să îmi fac culcuș lângă micul meu prinț.