Nu renunța, te rog!

Nu e corect?!

#Lola

         
        Mă doare îngrozitor de tare capul și mă simt goală! E ciudat al naibii de tare sentimentul asta! Mă simt de parcă îmi lipsește ceva. Buzele-mi sunt tare uscate și am mare nevoie de apă. Mă ridic cu greu din pat și când dau ochii roată, observ că asta nu e camera mea și nici patul meu.
   
           Sunt amorțită de la brâu în jos , iar când cobor privirea spre picioarele mele, Nick doarme cu capul pe ele.

         Unde sunt și ce mama naibii mi s-a întâmplat?

       Când mă mai uit încă odată prin cameră observ în stânga mea, o noptiera pe care se află o carafă cu apă. Aș vrea să ajung la ea fără să îl trezesc pe Nick. Eforturile îmi sunt zădarnice pentru că mă simte imediat și se ridică la foc automat.

       — Iubire te rog nu face efort! Ce ai nevoie? Vocea îngrijorată a bărbatului din fața mea îmi dă fiori!

       De ce arată de parcă nu a dormit mai deloc? Și de ce e așa de îngrijorat?

       — Nick, îmi este sete și voiam să iau apa de pe noptieră fără să te trezesc. Încerc să îmi stăpânesc lacrimile, care apropo astea pentru ce sunt? Îmi vine să plâng! Doamne ce am pățit?

           O mică amintire își face loc prin mintea mea și anume că eram în cameră dansam.  Dintr-o dată am simțit un gol uriaș și mici înțepături în zona intimă și o amețeală mă cuprinsese în mrejele ei. De aici pauză, nu îmi mai aduc nimic aminte!

         — Lola uite... Nu știu cum să îți zic, dar...vocea îi tremură iar pe mine mă cuprinde o stare de nervi.

       Ce e cu comportamentul asta al meu? Ba îmi vine să plâng, ba îmi vin dracii pe el, când văd că se bâlbâie atâta.

           — Nick, dacă ai de gând să mă fierbi, ieși afară și cheamă un doctor să îmi explice ce se întâmplă cu mine! Tonul răstit ce îl folosesc îl face pe bărbatul confuz din fața mea să se ridice în picioare și să iasă pe ușă cât ai clipi.

           Sunt total confuză și nu înțeleg ce caut in spital. Și David, unde e puiul meu mic? Îmi pocnesc degetele de la mâini și chiar mă cuprinde o stare de nervozitate mai mare.

          Văd că pe ușa mare din lemn intră un bărbat îmbrăcat în alb, cu câteva foi în mână și Nick in spatele lui. Omul ăsta are o față de parcă a murit cineva.

         Se apropie de patul meu și privește insistent foile ce le are  în mână. După minute bune de privit la hârțoagele alea se hotărăște într-un final să-mi vorbească.
Are o ezitare ciudată in voce.

      
        — Bună ziua! Numele meu este Mircea Căruntu.  Sunt ginecologul care v-a luat în primire când ați ajuns la spital, în stare de inconștiență și sângerând! Vorbește repede și cuvintele mi se pierd instant, și când Nick mă privește și îi văd o lacrimă in ochi.

           — Ginecolog? Atât pot spune și rămân înmărmurită la cele auzite.

         Nick se apropie rapid de mine și mă mângâie pe spate. Nu înțeleg de ce are reacțiile astea. Omul asta mă bagă și mai tare în ceață.

          
         — Da, sunteți la ginecologie! Ați suferit un avort spontan, dar...

          — Opriți-vă! Vă rog... Îmi întorc privirea spre Nick, în căutarea unei confirmări din partea lui, dar nu îi întâlnesc ochii. Are capul în pământ și cred că oftează, căci pieptul i se ridică și coboară într-un timp alert și se oprește preț de o secundă.