Nu renunța, te rog!

Un amalgam de trăiri

   

#Lola   

       Când credeam că totul revine la normal, soarta avea să își facă încă odată apariția și îmi strice planurile.

      Deși e trecut de ora 2 dimineața, somnul e certat cu mine. Sunt mai bine de 10 ore de când s-a întâmplat "nenorocirea". Dar de fapt dacă stau bine să mă gândesc, nu e chiar o nenorocire ci crudul adevăr.

      Știam că asta avea să se întâmple la un moment, dar am preferat să mă îmbăt cu apa rece și să închid ochii.
Voiam să mă bucur de puțina bucurie și liniște ce mi-o oferea prezența lui.

     Dar pe cine credeam că păcălesc jucând rolul familiei perfecte? Asta e o iluzie amăgitoare și e doar în capul meu.

         Acum că stau bine să mă gândesc, poate chiar am exagerat puțin, hai poate un pic mai mult. Dar chiar și așa, nu reușesc să îl înțeleg.
   Avem o vârstă la care ar trebuie să fim stăpâni pe propriile decizii.  Înțeleg că e mama lui și are nevoie de el, dar ca să îi știe fiecare mișcare, e de-a dreptul inadmisibil.

       Gândul îmi zboară imediat la micul meu prinț și sunt dezamăgită de mine ca mamă. Nu trebuia să am aceea reacție față de David. El nu trebuie să ne vadă așa.

      Chiar de ar fi să nu mai fim împreună niciodată, nu vreau ca David să aibă ceva împotriva lui Nick. Ei doi se iubesc și sunt conștientă de asta. Nu vreau ca din cauza conflictele dintre noi , relația lor să se destrame. Pentru asta nu m-aș putea ierta niciodată. David are nevoie de tatăl său și viceversa.

     Pierdută printre gânduri, îmi dau seama că nu are rost să mai stau in pat. Degeaba încerc să dorm, somnul chiar are ceva cu mine. Am numărat oi, am zis ceva incantații, mi-am pus chiar și perna pe față, dar în zadar.
Categoric nu e una din zilele mele norocoase.
Cu toate că ziua a început foarte frumos, deznodământului chiar a fost dezastruos.

        Mă duc în bucătărie și-mi pregătesc un ceai în ideea că-mi voi calma sufletul și cine știe, poate adorm chiar acolo. Fac orice pentru un somn binemeritat. Chiar am nevoie de el ca să îmi reîmprospătez mintea.

       Cu cana de ceai în mână, cu gândurile împrăștiate, mă adun în cele din urmă și încerc să asimilez cele întâmplate azi. Cearta cu Nick a mers într-o direcție total eronată, dar chiar nu m-am putut abține. Am decis să plec de lângă el pentru că eram deja sătulă de minciunile lui.  Creierul meu nu mai putea procesa încă una.
    În drumul meu spre casă, care era foarte lung - chiar nu știu ce a fost în mintea mea când am ales să plec de una singura- , am crezut că voi muri de spaimă. O mașină necunoscută a oprit fix lângă mine. Și ca să fie setul complet, persoana necunoscută se dovedește a fii chiar cunoscută, prea cunoscută.

      Un prieten din liceu: Mateo. Cred că a fost și singurul meu amic pe toată perioada școlii. De când am fost despărțită de Maria, nu am putut să mai leg niciun fel de prietenie cu nimeni. Îmi era frica să mă apropii de cineva. Aveam sentimentul că nu știu să mă fac plăcută și că nimeni nu vrea să fie prieten cu una care citește așa de mult, tocilară.
   Dar poate nici nu am dat ocazia nimănui, căci refugiul meu era în cărți și doar atât.

      Dar el, Mateo a fost mai special... A insistat să-mi fie prieten în ciuda faptului că nu îi dădeam mai deloc atenție. Era tot timpul prezent lângă mine și mă ajuta necondiționat!
  Poate că el simțea ceva mai mult pentru mine, însă niciodată nu a făcut vreun gest care să îi trădeze adevăratele intenții.
Nu voiam decât un amic. Așa că am acordat relației dintre noi calificativul de amiciție și nimic mai mult.
 
     Așa a fost până în momentul în care a decis să nu-mi mai fie așa de apropiat. Chiar m-am mirat. A fost un șoc, dar am ales să îi respect decizia.
Prietenie cu japca nu se poate!

     Dar oare..?  Să se fii îndepărtat de mine pentru simplu fapt că: spre sfârșitul clasei a 12-a, într-o zi mi-a cuprins umerii cu o mână și m-a mângâiat pe cap? Iar eu i-am arătat pumnul pe sub bancă , semn că avea să o ia când se termină ora?! Nu cred... Dar cine știe!

     Scutur din cap în ideea să scap de gândurile ce mă acaparaseră.

      Cât timp am fost pierdută printre ideile zilei precedente, ceaiul s-a răcit așa că decid să mă îndrept spre cameră și să împachetez bagajele. Am stat ceva timp în bucătărie. Când mă uit spre geamul cabanei, afară deja noaptea se îngâna cu ziua.

      Nick a concluzionat că nu mai are nevoie de nimic și a fugit ca de fiecare dată! Cu palma în... buzunare. A lăsat hainele în urma.

      Termin de făcut bagajele și aștept să se trezească David. Numai bine până se dezmeticește micul rârâit, eu îi fac băgăjelul și putem pleca spre casă.

      Totul merge așa cum am plănuit.
La recepție, doamna drăguță de acolo a încercat să mă facă să mă răzgândesc. Mai erau două zile în care puteam să stăm și să ne bucurăm de împrejurimi. Dar am ales să plecăm din paradisul ce în urma cu 2 zile eram fericiți.

      De azi vom începe o nouă viață. Doar eu și David. O să îi demonstrez că nu avem nevoie de el în viața noastră pentru a fi fericiți.

Ce credeți că va face Lola când va ajunge acasă?
Chiar a pus punct relației dintre ea și Nick?!

P.S. : vă aștept cu păreri...