Nu renunța, te rog!

Întâlnirea cu Maria

#Lola

        Mi-a făcut bine conversația cu doamna Luminița și chiar cred că am tras și ceva concluzii. Deocamdată le țin doar pentru mine, dar pe parcurs vor prinde și contur.

        Ziua petrecută alături de doamna mea a fost una superbă. Ne-am jucat cu David și chiar am făcut și un tort. Cică specialitatea casei, dar era doar felul ei de a ne mulțimi că am stat cu ea o zi întreagă.

       Când am plecat spre casă, David chiar a ținut morțiș să facem din asta un obicei și ziua de sâmbătă să fie exclusiv doar pentru noi trei: David , eu și doamna Luminița.

       Am trecut prin parc și când am ajuns lângă aleea unde m-am întâlnit cu Maria, mi-am adus aminte că noi două aveam o întâlnire stabilită.

        Îl îndemn pe micul prinț să se dea în leagăn și scot repede telefonul din geantă pentru a o suna pe cea care sigur și-a pus ceva semne de întrebare.

        Încerc să îmi pregătesc un discurs pentru a mă scuza în fața Mariei. Însă nu mi-am dat seama că odată ce am scos telefonul din geantă am și apelat-o. Așa că pa discurs, bine ai venit mustrare!

        — Lola, îngeraș, ce faci? Ești bine? Se aude vocea jucăușă a prietenei mele care nu pare deloc supărată.

      Ce bine!  Înseamnă că a dat uitării cele întâmplate și nu îmi va zice nimic.

        — Îngeraș, mai ești acolo sau te-ai pierdut iar?

       — Da puișor, sunt aici doar că... sprânceana mi se ridică involuntar și nu cred că voi scăpa așa de ușor. Nici nu știu la ce să mă aștept, căci sunt ani buni de când nu ne-am mai văzut și întâlnit. Eu știu că lupul păru-și schimbă dar năravul ba.
 
     Așa că deocamdată aștept ca Maria cea blândă să devină Maria cea vulcanică. Dar nimic... Cred că așteaptă să vadă ce am de zis. Nu mai ezit și continui pe un ton pițigăiat.

       — Puișor, știi noi...aveam o întâlnire...și poate nu te-ai supărat! Zic pe un ton din ce în ce mai mieros pentru că nu știu în ce ape mă aflu.

        — Îngeraș, prima dată te-am iertat pentru că nu vreau să par o scorpie ,nu că nu as fii, dar știi nu vreau să stric aparențele așa tam-nesam. Are un ton al vocii care nu știu dacă să mă sperie sau să mă bucure.

      — Așa că mișcă-ți fundul ăla pompos încoa până nu vin eu și te iau. Și dacă vin eu chiar nu o să-ți placă! Ultima frază clar e a Mariei cea vulcanică.

     Și gata, Maria cea blândă a plecat, bine ai revenit vulcanica Maria.

       — Maria, uite, te-am sunat să îmi cer scuze că am întârziat cu apelul promis. Am avut ceva treabă și..

       — Shhhht! Ai timp să îmi explici când ne vedem. Unde ziceai că ești?

      — Pai sunt în parcul de lângă..

      — Bine, bine... Știi să ajungi în Cartierul francez? Aici mi-am găsit și eu locul. Dar ca să fiu sigură că ajungi, îți trimit și un mesaj. Parcă o și văd cum flutură din mână, de parcă s-ar apăra de gâze.
 
      — Hai te aștept, să nu întârzii sau să dispari!  Nici nu mi-a dat dreptul la replică. Dacă mă duc, dacă pot!
Asta e Maria mea.

       Privesc telefonul buimacă și nu pot să nu zâmbesc. Cred că dacă mă vede cineva acum chiar crede că sunt puțin trilulilu.

        — David puiule, știi că mami a zis ceva de o tanti Maria? Mă îndrept către micul omuleț care era numai un zâmbet.

        — Da mami, știu! Se oprește din a se da în leagăn și sare în fața mea. M-am speriat și chiar fac o față la fiul meu de zici că a sărit din avion , nu din leagăn.

        — Să nu mai faci niciodată asta! Mă aplec spre el și îi cuprind trupul firav în brațele mele. Nu știu ce aș face dacă l-aș vedea că se rănește. E aerul pe care îl respir și fără el aș muri.

        Mă ridic și îi cuprind mânuța într-a mea și pornim spre Maria.
Chiar nu știu ce mă așteaptă, însă sunt gata să țin piept uraganului.

       David e numai un zâmbet și eu nu mă pot abține. Mă alătur lui și chiar începem a cânta. Fel și fel de melodii. De la cele cunoscute până la cele inventate. Drumul îl parcurgem repede. Nici nu ne-am dat seama că am parcurs atât de repede cele 45 de minute. Mă mai uit încă o dată la strada pe care ne aflăm ca să fiu sigură că nu am greșit locația.

     Chiar sub locul unde ar trebuie să stea Maria, se află un mic local din care se aude muzică. Sigur e un mic club de jazz, căci muzica e simfonie pentru urechile mele. În astfel de localuri se cântă și karaoke.
Ar fii frumos dacă am veni odată pe aici. Sigur avem ce vedea, iar David ar fi super încântat de asta.

        Asta poate aștepta, acum Maria este preocuparea mea. Nu cred că voi scăpa cu una cu două.
Este o persoană care nu lăsa nimic neplătit. Sigur îmi va cere cine știe ce lucru, doar ca să îmi răscumpăr lipsa de respect de care am dat dovadă.

      Urcăm treptele ce duc spre...hmmm... necunoscut!

       Abia aștept să văd ce mă așteaptă dincolo de ușa care mă desparte de uraganul Maria.

      'Om trăi și vom vedea!

    Vă mulțumesc tuturor pt lecturi
Sper să-mi fiți în continuare alături căci urmează surprize- surprize

Va pupăcesc