Nu renunța, te rog!

Promisiuni deșarte

       

            Ești sufletul meu și dacă ar fii nevoie, as face pact cu diavolul numai să fim mereu împreună!
  Și când ultimul trandafir se va ofili, atunci dragostea mea va pierii.

          Nu credeam că un jurământ făcut din dragoste, va ajunge să nu mai însemne nimic pentru el.

          Nick , marea mea dragoste!
Iubirea care mi-a marcat sufletul încă de când ne-am cunoscut pe scările liceului în care mă transferasem de la moartea mamei.
      Nu eram o persoana populară. Alesesem să mă închid în mine și nu doream să fac contact cu nimeni.   
     Eram doar eu și cartea, care devenise prietena mea.

         Citeam ca să mă liniștesc.
Citeam când plângeam ca să alung suferința.
Când aveam nevoie de orice altceva , mă refugiam in biblioteca școlii.

         Acolo l-am întâlnit pe Nick pentru a doua oară.
Fiind atât de captivată de cartea pe care o citeam, nu mi-am dat seama că eram privită cu insistență.
        O mână rece mă bate pe umăr, moment în care tresar și îmi dau seama că plângeam.

         — Ești bine? Ți s-a întâmplat ceva? Murmură lângă mine.

     Nu puteam să reacționez, eram pierdută în privirea lui caldă.

        — Nuu...sunt bine, nu am nimic! Șoptesc dar se pare că m-a auzit și el.

        — Pe asta nu as putea să o cred nici într-o mie de ani!
Adineauri suspinai și aveai un lac de lacrimi sub tine și acum îmi spui că nu ai nimic. Sigur ești bine?

         — Sunt bine! Mulțumesc de întrebare.

       Dau să mă ridic și să plec pentru că deja era foarte târziu.
Pierdusem noțiunea timpului cu cititul.

       — Eu sunt Nick! Și îmi întinde mâna.

       — Lola!  Mâinile noastre au făcut contact, moment în care un mic curent mi-a trecut prin mâna.
Și la el s-a întâmplat la fel, pentru că s-a retras la fel de repede.

        Mi-am luat cartea și am plecat ca o furtuna de lângă el.
Nici bine nu ies pe ușă...

          — Lola , mi-a părut bine de cunoștință!  Sper să ne revedem curând!

         Dar ce nu știa el, era faptul că noi ne-am întâlnit prima ora pe scările liceului când întârziasem la prima ora.
În graba mea spre clasa , mai că îl dărmasem pe scări.
    Mi-am cerut scuze și am plecat, dar i-am putut vedea ochii frumoși care mi-au rămas întipăriți în minte.
     Cred că nici nu m-a băgat în seamă pentru că nu mi-a răspuns înapoi.

         Ne mai întâlneam întâmplător pentru că frecventam aceleași ore, dar alte tangențe nu au mai existat între noi decât un simplu salut amical.

         Dar marea mea surpriza a venit la sfârșitul clasei a 12-a. Gestul lui m-a marcat.
     Mă aștepta cu un buchet de trandafiri și în mijlocul lui se afla unul de plastic. Am crezut că visez când l-am găsit în fața clasei cu buchetul de flori în mână.