Nu renunța, te rog!

Mateo

      A trecut mai bine de o săptămână de când am întâlnit-o pe Lola. Gândul mi-a rămas la ea. Privirea aceea tristă mi-a rămas întipărită în minte. Nu e așa mi-am imaginat-o eu. Credeam că e fericită , pentru că Nick o iubește și ea pe el.

     Ceva e în neregulă cu mine de când am plecat de lângă Lola. Nu mă pot concentra deloc pe treburile mele și am ceva contracte în spate ce așteaptă să fie rezolvate. Meseria de avocat nu e una ușoară, dar e perfectă pentru mine.

      Prinderea criminalilor, rezolvarea cazurilor complicate mă ajută zi de zi să merg mai departe. Mă doare să văd câtă nedreptate există pe lume.
Iar gândul că pot face ceva pentru a schimba asta în bine, mă ajută de fiecare dată.

      Dar cum e și cu destinul asta...

      M-a sunat draga de Maria să merg după verișoara ei Irina. Era plecată în vacanță și i s-a stricat mașina. Normal că dacă pot ajuta, o fac. Și asta din plăcere, nu din obligație. Irina putea să vină și cu avionul, dar a preferat să ceară ajutorul Mariei, iar aceasta din urmă mie.

      Irina are fobie de înălțime și o înțeleg. E ciudată senzația să te știi la mii de metri altitudine și să știi că te poți prăbuși în orice moment.
Mașinile sunt mai sigure, din punctul meu de vedere. Acum fiecare cu ce îi place.

      Când ne întorceam înapoi spre recepție, Irina mi-a zis să o luăm pe un drum lăturalnic, era mai bun decât cel principal. Zis și făcut! Doar că în drumul nostru, am observat o doamnă cu un copil în brațe. Cum instinctul mi-a dictat să opresc, așa am și făcut. Dacă pot ajuta de ce să nu o fac? Chiar nu costă nimic.

      Am rămas mască, când am văzut persoana în cauză. Fosta mea colegă de liceu: Lola!
Nu ne-am mai întâlnit de când am terminat liceul. Fiecare a luat-o pe drumul său.

      Am plăcut-o pe Lola în liceu și chiar a fost o rivalitate între mine și Nick. Amândoi ne doream inima ei. Am făcut tot posibilul să mă bag în seamă cu ea, dar niciodată nu am ieșit din "friend zone".

      Totuși am decis să îi rămân alături și să o ajut la nevoie. Am înțeles că nu putem fii nimic mai mult decât amici.
Însă căposul de Nick refuza să creadă că am renunțat la lupta pentru inima ei. Asta era treaba lui, nici de cum a mea.
Încerca din răsputeri să se bage în seamă cu ea, dar niciodată nu îi prea reușea.
Ba îl evita , ba nu se întâlneau cu zilele. Chiar de câteva ori am avut impresia că Lola făcea tot posibilul să nu îl întâlnească. Dar nu spun nimic concret pentru că nu știu ce se afla în inima ei.

      Atât pot afirma: ei se plăceau dar nici unul nu făcea primul pas!

      Nick era gelos pe mine că îi eram alături și chiar m-a amenințat de vreo câteva ori, dacă nu mă îndepărtez de ea o să am de-a face cu el.
Nu l-am băgat în seamă, puteam oricând să îi fac față, așa că l-am ignorat total.

      Aproape de sfârșitul clasei a 12, chiar am hotărât să fac ceva pentru binele Lolei. Era prietena mea și îmi doream să fie fericită, chiar dacă asta însemna să fie alături de el.
Nu îmi păsa! Cât timp era fericită , puteam să sufăr eu.

      Știam când vine Nick la școală și am decis să îl fac gelos. Așa că la prima ora m-am așezat lângă Lola în bancă. Mi-am pus mâna pe umărul ei și am mângâiat-o pe cap.
Bineînțeles că ea m-a înghiontit pe sub bancă și s-a încruntat la mine. Chiar îmi arătase pumnul, semn că la pauză aveam să mi-o fur.
Categoric aveam să mi-o iau, dar nu de la ea, ci de la Nick.

       Când Nick mi-a văzut gestul, s-a înroșit la față. Îi ieșea fum pe nări și pe urechi. Am știut că asta îl va scoate din sărite și va face ceva în privința asta. Am încasat pumnul de la Nick, dar nu a contat.
Planul îmi reușise, căci la sfârșitul clasei a 12-a Nick și-a făcut curaj.
Și-a declarat iubirea în fața întregii clase și ea a acceptat, cam sceptică, dar a fost bine. De atunci au rămas împreună și s-au căsătorit.

      Am păstrat distanța față de ea. Era gelos chiar dacă nu o arăta.
Nu îi voiam răul așa că mi-am văzut de treabă.
M-am îndepărtat, dar mi-a rămas în suflet și gând precum o cicatrice. Dar acum, când i-am întâlnit privirea după atâția ani, am știut că ceva nu e în regulă. Privirea îi era tristă.

      Dar ea... Ea în schimb era diferită; mai frumoasă, mai matură.
Deși timpul trecuse, amprenta acestuia nu își spusese cuvântul asupra ei.

      Nu am știu că se află cu Nick aici. Reacția care a avut-o, când a oprit brusc lângă noi, m-a făcut să realizez că gelozia lui Nick nu dispăruse nici după atâția ani. Era inutilă, dar mi-a fost confirmată bănuială.
Nu știu ce l-a determinat să aibă o asemenea reacție, dar e clar că ceva nu e bine între ei.

      Am vrut chiar să îi sparg fața aia de om tâmpit când a vorbit așa cu ea. Dar m-am controlat, nu aveam dreptul să acționez în niciun fel.
Am privit neputincios la cele întâmplate. Însă lucrurile nu aveau să rămână așa, de asta poate să fie sigur mister Nick!

       Cu siguranță aveam să aflu mai multe. Dar cum sa fac asta? Nu cunosc pe nimeni din viața Lolei care să mă ajute. Dacă are probleme categoric o voi ajuta. Însă acum asta poate să mai aștepte puțin. Dar cred că voi apela la serviciile unui detectiv privat ca să aflu mai multe despre ei.

      Aplec capul în stânga și privesc peretele din fața mea, observ că e deja timpul de plecare. Îmi pregătesc lucrurile pe mâine dimineață ca să îmi fie mai ușor.
În stânga servietei, telefonul meu vibra de zor. Zâmbesc când observ cine mă caută la ora asta.
Nici bine nu deschid apelul, că frumoasa din partea cealaltă a receptorului începe să turuie fără să se oprească.

      — Tu...împielițatule care ești! Să îți fie rușine. Cum nu te sun, uiți că mai exist! Bufnește mica moară stricată de după receptor.

      — Maria, draga și frumoasa mea... Ce mă fac eu cu tine? Adopt un ton mai jos, deși zâmbetul ce îl am pe față mă cam trădează. Noroc că nu mă poate vedea. Ea sigur e cu mâna stângă în șold și privirea pe care o are sigur e una atât comică cât și mustrătoare.

      — Mateo, dacă în jumătate de oră nu ești la mine acasă, vin și te iau târâș! Nu mă interesează că ești tu un mare avocat, te prezinți la ușa mea numaidecât. Uite ce, știu că nu mănânci toată ziua pentru că ai treabă, dar organismul tău are nevoie de mâncare, dar și de relaxare.
Ne-am înțeles? Își păstrează tonul autoritar și mă face să dau instantaneu din cap chiar daca nu mă poate vedea.

      — Sărut mâna! zic pe un ton dulce și nu pot să nu chicotesc, dar adopt imediat o tonalitate mai joasă și continui. Dar dacă mă lăsai și pe mine să vorbesc puțin, îți comunicam că sunt pe picior de plecare și chiar spre casa ta mă îndreptam. Dar cum tu, drăguță, nu mi-ai oferit dreptul de apel, ce să îți fac?!

      — Bine , bine... Lasă pledoariile pentru curtea de apel și mișcă-ți fundul ăla încoace! Hai te pup și te așteptăm. Și închide mica certăreață fără să mai pot adăuga ceva.

      Îmi dau o palmă peste frunte, așa îmi trebuie dacă nu știu să mai dau și pe la apropiați. Timpul meu este împărțit între muncă și casă. Cu toate că petrec mai mult timp la servici.

      Mă înarmez cu multă răbdare căci bruneta nu se va lăsa cu una cu două.
Îmi va face o mustrare de sigur am să ies păgubaș, nu glumă. Așa îmi trebuie! Dar o să mă descurc eu.

      Decid că e cazul să opresc la florăria de lângă ea și sigur niste crini albi o s-o mai domolească.

Buna , buna...
Cum e? Vă place? Cum credeți că o să desfășoare lucrurile în continuare?

P.S: Ce credeți că e Maria pentru Mateo?