Nu renunța, te rog!

Gelozia

    

      Nici nu știu când am adormit unul în brațele celuilalt.
 
    Razele dimineții își fac apariția și odată cu ele și durerea mea cumplita de cap.
 
   Mâinile lui îmi înconjoară talia iar răsuflarea caldă în dreptul gâtului îmi provoacă mii de furnicături. Îmi trec degetul peste buze și le simt așa de umflate. Mii de amintiri îmi invadează gândurile și un mic zâmbet îmi apare în colțul gurii.
Cred că dacă nu consumam acel pahar de vin, nu aveam curaj să fac nimic din ce am făcut.

      Rațiunea am închis-o undeva în adâncul sufletului și am descătușat felina. Sper doar că nu am dat greș.

    Rochia pe care am ales să o port, a fost piesa de rezistență. Știam că Nick adoră asemenea vestimentație, dar mai ales culoarea.

    Cât timp am fost plecată pentru a mă schimba, mi-am făcut curaj și pentru ceea ce urma. Chiar aveam nevoie!

      L-am înnebunit, știu sigur asta!
Nu am curaj să îl întreb cum i s-a părut. Îmi e rușine de faptele de aseară. O să încerc să evit pe cât posibil să aduc în discuție asta. Cum durerea de cap nu are de gând să îmi dea pace, chiar trebuie să mă ridic. 
 
     Încerc din răsputeri să nu trezesc bărbatul de lângă mine și spre uimirea mea reușesc. Când mă ridic de lângă el, se întoarce pe partea cealaltă de pat, semn că își continuă somnul. Acum pot să îl privesc în toată splendoarea lui.
    Nick e un bărbat frumos. Are un corp de invidiat, deși nu merge la sală. Nu are pătrățele, însă abdomenul este plat. Mușchii categoric nu îi lipsesc, iar părul acum în toate părțile mă înnebunesc.

      E frumos și e al meu!

     Mă îndepărtez cu pași mărunți de pat și realizez că în colțul în care scrisesem " îți mulțumesc"  rămăsese intact. Sper doar ca atunci când se trezește să observe.

    Îmi fac rutina de dimineață, dar durerea de cap deja e insuportabilă.
Decid că nu e timp de zăbovit în baie, deci termin mai repede de cât de obicei.

   Mă îndrept spre bucătărie și știu deja că desertul preferat al băieților le va face ziua mai frumoasă. Somnul de dimineață e cel mai dulce. Nimeni nu are de gând să se trezească. Deci am timp să pregătesc clătitele.

      După ce iau 2 aspirine, îmi îndrept spatele și îmi pun șorțul. Chiar am nevoie să mă relaxez, așa că dau drumul la muzică pe telefon. Cea mai bună terapie!

   Timpul tace și trece, așa că după vreo 45 de minute în bucătărie își face apariția Nick cu micul rârâit în brațe.

     — Mami, mami ce flumos a fost cu tati aseală! Întinde brațele către mine și când fac același lucru spre el, îmi sare în brațe. Îmi înconjoară gâtul cu mânuțele lui firave și îmi sărută nasul. Obicei ce îl respectă cu strictețe.

     Mă bucură să văd că deși e foarte încântat de prezența tatălui său, nu a uita ritualul dintre noi.
    Îi sărut fruntea micuță și îi fac semn cu ochiul să se uite pe masă. Când vede clătitele ochii îi joacă de fericire.

      — Iubire ești bine? Mă întreabă Nick și își arcuiește sprânceana, semn că e îngrijorat pentru mine.

  
     — Nu dragule! Stai liniștit, mă doare doar puțin capul. O să-mi treacă. Îl lămuresc, înainte de a-și face griji fără să fie nevoie.

  
      — Lola, ochii tăi plângăcioși nu sunt de aceeași părere cu tine. Și ești și schimbată la față! Cred că o plimbare în aer liber ți-ar prinde bine.
Ce zici David, facem o plimbare să mai vedem împrejurimile? Își îndreaptă privirea spre micul prinț așteptând un răspuns de la el.