Nu renunța, te rog!

Noi orizonturi

        Când crezi că totul e pierdut, te înșeli! Viața are planuri cu tine, și mărețe încă! Nu încerca să joci contra ei, pentru că niciodată nu știi ce te așteaptă dincolo ce ceea ce te lasă ea să vezi..

     Nu pot să îmi imaginez când am ajuns în martie, dar nu pot spune că-mi displace. Aleea pe care o parcurg, zilnic, când îmi iau copilul de la grădiniță, a prins culoare odată cu venirea primăverii. Mireasma ce îmi încântă mirosul, mă obligă să mă aplec să-i mângâi și să mă bucur încă odată de frumusețea de care pot să dea dovada.  Timpul trece pe nesimțite și decid că e timpul să mă îndrept spre grădiniță.

       Mă ridic și mă lovesc de o persoană. Îmi ridic privirea și dau de niște ochi nedumeriți ce mă analizează fără sfială. Încerc să scap de sentimentul ce mă înnebunește și scutur din cap. Mi se pare cunoscută fața persoanei ce mă analizează fără să spună nimic. Hotărăsc să îmi cer scuze, dar când ochii ni se întâlnesc din nou, observ că are lacrimi în ei și mă trage în brațele sale. Nu am timp să ripostez și când nasul meu face contact cu mirosul îmbietor de levănțică și iasomie, un gând ma trimite în copilărie!

**

      Era spre sfârșitul toamnei, stăteam îmbrățișate și știam amândouă că asta va fi ultima noastră întâlnire. Contactul corpurilor noastre a fost electrizant și când mirosul specific de levănțică și iasomie al Mariei mi-au invadat nările am vrut sa opresc timpul în loc. Am respirat mirosul acesteia ca și cum mi-aș fi dorit să mi-l întipăresc pentru totdeauna.

       Am început să plâng știind că va fi ultima oară când o voi ține în brațe. Drumurile noastre nu s-au mai întâlnit până azi, când soarta încă odată avea să își arate rolul de păpușar! De ce nu mi-a scos-o în cale mai devreme? Poate treceam peste toate mai ușor.

**

      Căldura ce mă moleșea, m-a făcut să îmi revin în simțiri. Mi-am dat seama că plângeam amândouă ca atunci când ne-am despărțit în urmă cu 16 ani.

        — Lola! Nu pot să cred că ești chiar tu, nu am putut să recunosc persoana cu care am crescut până la 14 ani! Recunoaște ea printre suspine și se desprinde din îmbrățișarea caldă pentru a mă privi mai bine.

        — Maria, frumoasa mea! Cât de mult ai putut sa te schimbi.. Dacă nu mă îmbrățișai și mirosul specific ție nu-mi inunda nările, îmi ceream scuze și plecam fără ca măcar să îmi dau seama că ești tu...

          — Ooo! Da ce tu crezi că nu te-ai schimbat, domnișoară? Fața Mariei emană acum pură fericire și încântare..

          — Esti, ești.. Nici nu am cuvinte să mă exprim! Continuă și entuziasmul din vocea Mariei mă face să chicotesc. În acel moment, m-am luminat la față, Maria cea cu replică la orice, a rămas fără cuvinte!  Pe asta nu aș fi crezut-o nici într-o mie de ani.

     Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul, nu ne mai puteam opri din povestit. Doamna Miriam a trecut pe lângă noi și am realizat că trebuia să fiu la grădiniță de mai bine de 30 de minute!

     Nu voiam ca întâlnirea dintre noi două să se termine. Dar am oprit-o din vorbit si i-am spus că trebuie numaidecât să ajung undeva. Am asigurat-o că asta nu va fi ultima noastră întâlnire. Am făcut schimb de numere pentru a fi sigure că ne vom revedea curând.

***

      Eram cu sufletul la gură, știam că am întârziat. Trebuia să îmi iau băiețelul până acum. El este speranța care îmi dă putere să merg mai departe, când viața are ceva cu mine. Totuși eram liniștită, doamna Luminița știa că dacă vreodată se întâmplă să întârzii, serviciul fiind de vină, stătea cu David până ajungeam.

      Când am ajuns, inima îmi tremura, mereu mă așteptau în parcul amenajat din fața grădiniței. De aceasta dată nefiind nici unul. O lacrimă și-a făcut loc pe obraz și am crezut că viața mea s-a terminat. Blestemam momentul în care am hotărât să întârzii și să nu fiu de față când clopoțelul avea să sune de ieșire.

      Deja mă imaginam în fața blocului, făcând un scandal monstru pentru curajul de care dăduse dovadă apropiindu-se se micuța mea comoară.

      Imediat cum două brațe micuțe mi-au înconjurat picioarele, mi-am revenit. M-am aplecat pentru a-l strânge la piept. Nu mă mai saturam de pupat la el!

          — Mami, mami..... Lasă-mă să lespil, te log flumos!! Zice micuțul rârâit care chicotea în brațele mele fără oprire.

          — Lola , de ce plângeai drăguță, și erai așa de îngândurată? De câte ori ți-am zis, nu contează ora la care ajungi, David nu pleacă de lângă mine decât de mână cu tine! Te rog zâmbește, David e trist și sigur nu îți dorești asta. Mă îndeamnă să privesc în jos.

        Am coborât privirea spre mica mogâldeață care se juca cu degețelele. Face asta doar când e trist.

         — Sărut mâna, ați fost și veți fi o persoană de milioane! Nici nu știți cât de mult înseamnă asta pentru mine! O sărut și îmi îndrept privirea spre micuțul meu care era acum cu privirea pe mine.

           — Iar tu, mică mogâldeață, și încep să îl gâdil știind că așa îl scot din transa în care intră de fiecare dată când mă vede plângând.

         — Cât de tare te iubesc eu pe tine?

        — De la pământ până la "cel" și..

        — Dacă nu mă înșel , de la cer înapoi, termin cu zâmbetul pe buze.
Aceasta frază ne bucură pe amândoi și ne duce în culmea fericirii.

       Ne luam la revedere și în momentul în care mă întorc, dau de ochii întunecați ai soțului meu care ne privea din mașina sa neagra.

    Culoarea mașinii îi reflectă foarte bine și sufletul.

      Dacă stau bine să mă gândesc: fost soț, suntem în curs de divorț. El fiind și motivul care mi-a dat fiori în aceasta după amiază.

     Îmi este frică de el! De reacțiile lui. In ultima perioadă este prea agasant. Nu știu ce îi bagă mama lui în cap, dar a început să mă urmărească tot mai des. Iar privirea ce o are atunci când mă privește mă îngrozește. Nu știu ce i-a făcut de privirea îi este așa de sumbră. Am luat decizia de a renunța la povestea noastră de dragoste. Dar încă îl iubesc și sper ca întunericul ce i-a acaparat inima și mintea să dispară.

      Mi-aș dori să vadă ca eu sunt tot cea care i-a furat inima în copilărie și i-a deținut-o până în urmă cu 5 luni. Atunci a început calvarul vieții mele. Însă nu cred că asta va mai fi posibil vreodată. Întunericul ce îl posedă, stă chiar în dreapta lui zâmbind de cele reușite.

       Nu vreau sa îi dau satisfacția mamei lui de a mă vedea înfrântă. Sunt puternică pentru fiul meu și le voi demonstra că nu mă voi da niciodată bătută.  Cum am învățat să țin piept sorții, mi-am menținut capul cât mai sus, privirea înainte și am mers drept, fără ca măcar să mă uit în urmă. Cu toate că inima-mi plângea și suferea după cel ce nu demult îmi era soț.